Gandirea militara europeana k3q7qz
Intervalul de timp cuprins intre abdicarea lui Napoleon si mijlocul secolului al XIX-lea, poate fi caracterizat ca o perioada de stagnare in arta militara europeana, de regres in conducerea si intrebuintarea trupelor pe campul de operatii militare. Se poate spune ca se contura o noua etapa in evolutia fenomenului militar, inainte ca epoca revolutiei franceze si a lui Napoleon sa fi fost inteleasa in multiplele ei aspecte.
Pacea relativa care a domnit in Europa intre 1815 si 1848, cu urmarile ei pozitive asupra dezvoltarii fortelor de productie, va exercita influente directe asupra conturarii noilor trasaturi ale razboiului.
Daca pana in anul 1870 Franta reprezenta una din marile puteri militare ale Europei, in urma razboiului franco-prusian din 1870-1871, omenirea inregistreaza saltul spectaculos prin rezultatele obtinute de statul si armata prusaca, urmare a unor acumulari in timp sub impulsul unei gandiri ce avea la baza unitatea doctrinara promovata de Academia din Berlin si corpul de stat major prusac format la „scoala lui Moltke“, in conditiile unor perfectionari deosebite si rapide ale armamentului de infanterie si artilerie, ale dezvoltarii comunicatiilor, ce inlesnesc si sporesc capacitatea manevriera, ritmul de deplasare si deci posibilitatile de interventie a trupelor pe un front tot mai intins.
Dupa acest razboi, mai multi ganditori militari incearca sa elaboreze teorii pe baza experientei generate de confruntarea in cauza. In Germania se impun ideile tactice si organizatorice mai realiste ale lui Helmuth von Moltke. Pe fagasul lui Clausewitz, Moltke opineaza deschis impotriva razboiului de uzura si preconizeaza operatii decisive care sa se soldeze cu patrunderea in centrul vital al tarii inamice si scoaterea din lupta a fortelor ei armate.1
Analizand judicios realitatile timpului, seful militar german constata ca ruperea dispozitivului advers se poate realiza, tot mai greu si mai costisitor, prin atacul frontal, drept pentru care recomanda largi manevre de flanc si spate, prin invaluire si intoarcere -; esenta conceptiei strategice si tactice moltkiene. In cuprinsul ei are pregnanta ideea afluirii unor grupari separate care sa se intruneasca dor pe campul de batalie, ideea de manevra realizata, de altfel, chiar de respectivul doctrinar in 1866 si 1871 contra austriecilor si francezilor.
Helmuth von Moltke a sesizat inceputurile tehnicizarii razboiului, ale industrializarii lui, rolul determinant avut de tehnica, mai bine-zis de materializarea ei, in configuratia manierei de a duce lupta si operatia. Legata de aceasta este contributia felmaresalului german la statornicirea, cu valoare universala, a noului ansamblu de masuri marcand trecerea de la starea de pace la cea de razboi: acoperire, mobilizare, adunare si desfasurare a fortelor.2
Inspirandu-se la randul sau din doctrina napoleoniana, el a ridicat pe un plan superior statul-major, aprofundand, in acelasi timp, rolul Statului Major General.
In alta ordine de idei, trebuie relevat faptul ca Prusia acelor vremuri a promovat sistemul armatei de masa, al Landwehr-ului. Acest sistem si-a castigat rapid multi adepti intre statele din Europa, printre care s-a numarat si cel roman.
Reculegandu-se dupa dezastrul sau din 1870-1871, armata franceza a epocii a produs in randurile sale comandanti remarcabili, ale caror doctrine imbratisau valoarea crescanda a factorului moral pe campul de lupta. Ignorat de generatia sa, Ardant du Picq, incepe sa fie tot mai mult apreciat, iar ideile sale reluate si amplificate de ofiteri de valoare care au devenit in timpul primului razboi mondial comandanti ilustri. In opozitie cu spiritul defensiv al doctrinei franceze de dinainte de 1870, colonelul Grandmaison, va propaga din nou „ofensiva inversunata“,

(ofensive a outrance) care insa va provoca mari pierderi in infanteria franceza.
In perioada pe care o tratam si in deceniile care au urmat pana la primul razboi mondial existau in Europa doua doctrine militare: una napoleoniana si una germana. Fiecare din ele era caracterizata de specificul si posibilitatile popoarelor respective,„In doctrina napoleoniana, caracterizata prin patriotism luminat, prin inteligenta sclipitoare, impulsiune de riposta prompta si capabilitate de manevra surprinzatoare, traieste natia intreaga, traieste Franta. Tot asa la germani, de la Scharnhorst la Moltke si de la Moltke la von Schliffen, Ludendorf si von Seekt, exponenti fideli ai firii poporului german, in doctrina lor traieste spiritul german, aplicat la cultul fortei si al colosalului.“3

Gandirea militara romaneasca
Unirea Moldovei cu Tara Romaneasca in 1859, masurile militare luate de Alexamdru Ioan Cuza si de colaboratorii sai apropiati, au fost insotite si de o sporire a activitatii teoretice. Obiectivul prioritar al gandirii militare romanesti, in acest interval istoric, l-a constituit elaborarea principiilor de baza ale constituirii si functionarii sistemului de aparare, principii ce aveau sa duca ceva mai tarziu la conturarea unei conceptii doctrinare proprii, avand un caracter unitar specific. Puternic stimulata, ca urmare a dezvoltarii invatamantului de specialitate din tara, a presei si publicatiilor de profil, aceasta se caracterizeaza prin aparitia unei tendinte accentuate de modernizare si diversificare a sferei de probleme abordate. Un rol important pe aceasta linie, l-au avut revistele militare „Observatorul Militar”(1859), „Monitorul Oastei”(1860) si mai ales

„Romania Militara”, aparuta in 1864, primul numar putand data de 15 februarie.4
Initiatorii revistei „Romania Militara” erau cadre tinere, provenite din absolventii celei dintai promotii ai Scolii de ofiteri, infiintata de Barbu Stirbei. Multi dintre ei au urmat studii in strainatate, fiind patrunsi de necesitatea dezvoltarii unei intense activitati teoretice. Dupa cum se arata in programul redactat de fondatorii ei, revista a aparut „in zorile redesteptarii noastre nationale si culturale, in prefacerile gingase ale plamadirii noastre politice, sociale si militare”, iar menirea ei era „a lucra la asezarea sistemului nostru militar; a aduna si cerceta institutiile vechi militare ale patriei, institutii ce au facut atatea veacuri gloria Romaniei si ne-au asigurat existenta; a trata, in lipsa de orice uvraje militare, tot ce se raporta la instructia oastei, baza cea mai solida a unei armate; a intretine pe osteanul roman cu cunostinta evenimentelor militare ce se petrec in lume”.5
Din comitetul de redactie al revistei au facut parte cadre militare valoroase, care s-au distins nu numai prin activitatea lor teoretica, ci si prin faptele de arme savarsite pe campul de lupta. Dintre acestia mentionam pe: George Slaniceanu, Grigore Boranescu, George Anghelescu, Eracle Arion, Emanoil Boteanu, Eustatie Pencovici, Constantin Barotzi si altii.6 Revista
„Romania Militara“, care a aparut, cu unele intreruperi in perioadele de razboi, timp de 81 de ani, a adus intr-adevar o contributie importanta la progresul gandirii militare in Romania.
Majoritatea ideilor privind organizarea sistemului militar al Romaniei moderne porneau de la necesitatea imbinarii traditiei nationale cu experienta acumulata in alte tari. Pe linia continuitatii si a interesului sporit fata de istoria noastra militara, a valorificarii traditiilor ostasesti, asistam, totodata, datorita contactului mai strans cu cultura militara europeana, la incercari merituoase de analiza asupra rolului, functiilor si structurii armatei nationale in concordanta cu stadiul intern de dezvoltare si cu progresele inregistrate de arta si tehnica militara. Sunt supuse dezbaterii relatia: razboi-revolutie, rolul factorului moral in lupta armata, modalitatile prin care statul roman trebuie sa-si apere existenta si sa participe, eventual, la un razboi in Europa, tinand seama de necesitatea implinirii aspiratiilor nationale legitime. Treptat, gandirea militara se angajeaza pe fagasul unor cercetari de stricta specialitate; sunt analizate si se comenteaza, cu referiri la trecutul si prezentul tarii, principiile esentiale ale strategiei si tacticii, publicandu-se primele studii de arta militara.

Lucrarile elaborate in aceasta perioada au abordat o serie de probleme, cum sunt:

organizarea sistemului militar romanesc; misiunile ce reveneau armatei; recrutarea si instruirea trupelor; strategie si tactica; dezvoltarea armelor si serviciilor; organizarea invatamantului militar;

istorie militara si altele.

Rolul deosebit ce revenea activitatii teoretice a fost inteles si subliniat de conducerea armatei. Astfel, generalul Ion Emanoil Florescu, intr-o circulara adresata comandantilor de divizii si corpuri, sublinia: „Oricare ar fi valoarea unei trupe, ea nu poate sa dobandeasca in razboi succes, daca nu este comandata de ofiteri care poseda pe deplin cunostinte militare, pentru gradul cu care este investit. Trebuie, dar, sa ne punem pe lucru si fiecare in cercul sau sa se ingrijeasca necontenit de instruirea ofiterilor ce-i are sub comanda, fara de care nu vom putea sa ajungem la scopul ce ne propunem.“7
Organizarea armatei romane a evoluat, in aceasta perioada, in spiritul unor principii fundamentale care fusesera puse anterior la baza alcatuirii puterii militare a statului, indeosebi principiul obligativitatii generale si personale a serviciului militar si acela de a organiza armata in timp de pace cat mai apropiat posibil de ceea ce urma sa fie ea in timp de razboi. Secolul nostru, afirma teoreticienii „creaza razboiul poporului intreg“.8 Analiza inamicilor probabili dezvaluia faptul ca, in fata unei agresiuni externe cu forte superioare si adesea conjugate, asa cum fusese intotdeauna situati a tarii noastre, simpla existenta a unor trupe, oricat de numeroase si bine pregatite ar fi fost, nu putea asigura securitatea nationala. Iata de ce, intelegand corect si realist acest raport, ei au facut apel la „natiunea armata“ care oferea posibilitati sporite puterii militare nationale pentru respingerea sau descurajarea unor asemenea agresiuni.
In articolul „Despre un sistem militar la noi“, Emanoil Boteanu aduce argumente in favoarea constituirii armatei permanente si a rezervelor sale. El subliniaza… „avantajele unei armate permanente intr-o tara ca a noastra unde poporul organizat numai in militie, cu toata bravura caracteristica a gintei noastre si aptitudinea sa militara, n-ar putea prezenta destula consistenta …fara a fi sustinut de o armata permanenta care, prin disciplina, instructia si perfecta ei organizare sa poata cuprinde in randurile sale militia cu care sa combata impreuna“.9De altfel, in cea de-a doua jumatate a secolului al XIX-lea si in deceniile urmatoare, sintagma „natiune armata“ era la moda in aproape toate tarile din Europa, acest sistem impunandu-se cu si mai multa putere dupa razboiul franco-prusac din anii 1870-1871, razboi in care, castig de cauza, a avut sistemul „landwehr“-ului organizat in Prusia.

Acest principiu a fost subliniat intr-unul din studiile publicate de revista „Romania Militara“, in anul 1864, relevand faptul ca atunci cand libertatea tarii e amenintata „tot cetateanul in stare de o purta arma e dator de a o apara si numai acest sprijin al populatiunii poate da unei armate taria si puterea morala cuvenite“.10 Autorul studiului, capitanul George Anghelescu, viitor general, participant la Razboiul de independenta din 1877-1878 si ministru de razboi (1882), demonstra necesitatea si superioritatea „armatei nationale“ moderne, ale carei baze tocmai se puneau in Romania.

Principiul „natiunii armate“, dezbatut si in Adunarea Legislativa a tarii din 1863-1864, va fi concretizat, de altfel, pentru prima oara intr-un document oficial, in „Legea de organizare a puterii armate“ din 27 noiembrie 1864, lege care incorpora in sensul si spiritul ei gandirea teoretica a generalului George Adrian, sustinuta si organizata si de alti teoreticieni militari romani. La baza organizarii armatei nationale in timpul lui Alexandru Ioan Cuza, a stat o conceptie fundamentala pe traditiile noastre proprii si completata cu experienta altor armate din Europa timpului.
Caracterul national imprimat in acea vreme puterii armate a tarii, s-a mentinut si in anii ce au urmat, actul normativ legiferat in timpul lui Cuza constituind baza viitoarelor legi de organizare a puterii armate romane. Legea din iunie 1868 introducea noi elemente populare, marind numarul structurilor nepermanente; Legea din 1872, cu modificarile din 1874, aduce unele perfectionari cadrului organizatoric, adancind astfel procesul de intarire a fortei combative. Demersul teoretic privind forma de organizare si elementele sistemului national de aparare a fost insotit de o intensa dezbatere asupra proportiilor in care fiecare element component sa fie constituit, tinandu-se seama de pozitia geopolitica a tarii, de resursele sale economice, demografice si financiare. S-au avansat astfel idei si propuneri care s-au regasit in legile, decretele si celelalte acte normative elaborate in aceasta perioada.
Studiile comparative privind organizarea militara a unor state mici, cu o structura politica si geografica asemanatoare tarii noastre, cele privind noile perfectionari din domeniul armamentului si materialului de lupta si influenta acestora asupra proportiei armelor si intrebuintarii lor pe campul de lupta, rolul organelor militare de conceptie si decizie, nu au ramas nici ele fara ecou in sferele conducerii militare romanesti.
In perioada la care ne referim s-a remarcat si un anume interes al teoreticienilor nostri militari fata de problemele dezvoltarii armamentului, ale crearii unui complex de stabilimente militare autohtone care sa reduca dependenta fata de marile puteri in domeniu. Totodata, au fost analizate noutatile produse pe plan international si s-au facut propuneri de introducere a unora in dotarea armatei, Romania fiind printre primele state care au introdus pusca „Peabody“ (1869), armele semiautomate de tipul mitralierelor „Christopher & Montigny“ (1872) si „Gatling“ (1873,
1875), sau a lopetii portative „Linneman“11 ce-si va dovedi utilitatea deosebita in luptele pentru asedierea Plevnei.
Aceste eforturi conjugate in planul gandirii si al actiunii practice militare au contribuit la structurarea puterii armate nationale pe principiul „natiunii armate“. Totodata, insotite de un puternic elan patriotic, intretinut in ostire prin activitatea didactica si publicistica a corpului de ofiteri, aveau sa stea la temelia faptelor de arme din 1877-1878.