„Du bist der Lehrer der ewigen Wiederkunft” Nietzsche

La inceputurile sale indepartate, actul cunoasterii s-a indreptat spre lumea inconjuratoare. Identificandu-i varietatea formelor si traducandu-le in semnale adecvate intelegerii, el a permis orientarea subiectului cunoscator in spatiul sau de miscare si dezvoltarea identitatii eului, prin departajarea pe care o opera intre acesta si cadrul exterior al existentei. z9f20fn
Pe o treapta evoluata, actul cognitiv a savarsit o translatie de la obiectele lumii spre sine insusi. A inceput a-si cerceta structurile proprii, procedeele sale, precum si valoarea de adevar a rezultatelor actiunii acestora. E drept -; cu sens moral, inca anticii lansasera dictonul: „Cunoaste-te pe tine insuti”, - ca pe un complement al veritabilei intelepciuni.
Stiintele, suma sistematizata de acte de cunoastere -; in randul lor numarandu-se si istoria -, au urmat un parcurs asemanator.
Pana acum cateva secole, au cercetat cu predilectie mediul ambiant, punandu-si, mai cu succes sau nu, doar problema adecvarii sau nonadecvarii cunostintelor la realitatea obiectiva. Erau deplin increzatoare in capacitatea de a oferi o imagine fidela a fenomenelor lumii. Acolo unde intalneau bariere aparent impenetrabile, era convocata in continuare credinta, o atitudine mentala si mai convinsa de puterea de a patrunde tainele existentei.
Istoria s-a constituit pornind de la credinte, mituri, legende, ritualuri, - si a devenit cu timpul o modalitate autonoma de investigare si cunoastere a trecutului omului, de strapungere a orizontului ingust si incetosat al acstuia. „Egredi humanae imbecillitatis angustias”1 -; ii va defini rostul, Seneca.
Ea a cautat, pe de o parte, sa resuscite fapte din trecut si sa ofere explicatii desfasurarii si sensului lor; iar pe de alta parte a crezut a descoperi in acestea o sursa de precepte morale si civice. „Menirea de capenenie a istoriei -; a scris, printre altii, Tacitus -; este sa nu lase sa cada in uitare virtutile, iar celor ce rostesc vorbe si savarsesc fapte josnice sa le insufle teama de judecata posteritatii si de pecetea infamiei.2
Gandirea contemporana o defineste in perspective mai largi, stabilind in primul rand ca ea a existat inainte de constituirea stiintelor umane. De la inceputurile erei grecesti, ea nu a incetat sa exercite in cultura occidentala o serie de functii majore: memorie, mit, vehicularea traditiei, constientizarea critica a prezentului, descifrarea destinului omenirii.3 Ea ne arata cel mai larg orizont al omului, ne elibereaza de servitutea inconstienta fata de propria epoca si ne invata sa cunoastem pe om in posibilitatile sale cele mai inalte si in creatiile sale perene.4
Primele productii de veritabile scrieri istorice au fost ale vechilor greci. Ele au marcat un moment exceptional in progresul cunoasterii si al culturii, desi au avut un caracter narativ, nonselectiv in raport cu importanta evenimentelor, alterat frecvent de imaginatie, de confuzii intre real si fabulos. Admirate ca opere incepatoare ale istoriografiei, le-a lipsit insa spiritul critic sistematic, intrucat acesta nici nu dispunea pe-atunci de instrumente si metode. In fapt, istoricii antici nu-si puneau problema adevarului celor relatate de ei: le preluau din traditii si, in cel mai bun caz, eliminau, prin judecati de bun simt, fapte prea evident neveromile.5
Nu arareori, aceste judecati reuseau, la nivelul de gandire al vremii, sa motiveze plauzibil actiunile si comportamentul uman. Ne-au transmis despre acestea imagini seducatoare din punct de vedere literar si suspect de sublime din cel moral, dar fixate astfel in memoria posteritatii, neputincioase -; in lipsa de contraprobe -; de a le corecta sau infirma.
Amalgam de experiente sedimentare lent, dar si de generalizari pripite, judecatile de bun simt esuau adesea lamentabil in tratarea informatiilor de ordin cantitativ.
Herodot, respectatul „parinte al istoriei” -; mai comitand si multe alte inadvertente, fatale in conditiile de informare de care dispunea -; pretinde ca persii, in anul 480 a.Chr., au invadat Elada cu 4300 de corabii si cu peste 5 milioane de ostasi, marinari si trupe auxiliare.
El nu se simtea deranjat de asemenea enormitati, ci se motiva, candid: „Datoria mea este sa reproduc cele ce se spun, dar acestora nu sunt catusi de putin silit sa le dau crezare”.6
Un alt istoric, de altfel serios, ca Arrianus, care scrie la sase secole dupa Herodot si insista in compararea izvoarelor, spre a alege versiunea lor cea mai verosimila, sustine totusi ca, in lupta decisiva cu persii, Alexandru cel Mare a pierdut 100 de oameni si 1000 de cai, iar adversarii sai -; 300.000 de morti si inca pe-atatia prizonieri.
Exemple de asemenea asertiuni aberante sunt numeroase. Ele sugereaza ca intelectul anticilor nu-si formase grilele necesare operarii corecte cu date cantitative, pentru a putea discerne neverosimilul si imposibilul. Istoriografia evului mediu este la fel de ilustrativa pentru absenta spiritului critic. Relatarilor si motivatiilor sale, ea a asimilat necontenit miraculosul, paranormalul, iar naratiunea a facut-o sa rataceasca in

labirintul prolixitatii detaliilor, de cele mai multe ori indoielnice.
Atunci cand oamenii epocii Renasterii, in elanul de a regasi spiritul umanismului culturii antice, au inceput a imita istoriografia acelei culturi, ei restaurau in drepturi bunul simt si ratiunea, pe temeiul carora voiau sa restituie si discursului istoric veracitatea, logica si coerenta necesare pentru a-l face clar si convingator. Era un deziderat ce ramanea totusi grevat de ispitele imaginatiei literaturizante, ale retoricii si ale formalismului elegantei stilistice.
Data fiind incetineala afirmarii spiritului critic si avatarurile celui rational, in zorii epocii moderne istoriografia este tratata uneori si cu neincredere, fiind considerata inapta de a furniza adevaruri credibile si utile.

In „Discurs despre metoda”,7 Descartes compara incursiunile in timp cu calatoriile in spatiul geografic. El observa ca acela care calatoreste mereu devine strain de propria-i tara, iar daca se ocupa prea mult de secolele trecute ajunge sa nu mai stie ce se intampla in veacul sau, mai fiind indus in eroare si de <<fabulele>> care-l fac sa ia drept bune evenimente ce nu sunt deloc astfel…
Istoria a fost executata si de sustinatorii revelatiei, ai credintei. Din aceasta parte se proclama inutilitatea zabavei langa ceea ce nu mai este, a cercetarii ratacirilor cate trecusera prin mintea oamenilor, a invocarii podoabelor vanitatii care s-au scufundat de la sine in neantul din care rasarisera.
Ratiunea s-a impus in veacul al XVII-lea ca agent suprem al descoperirii si statornicirii Adevarului. Cat timp, exercitandu-si rolul, se mentinea in plan ideatic, speculativ, ipostaza ei ramanea precumpanitor contemplativ-teoretica.
In secolul al XVIII-lea insa, ganditorii „luministi” -; supranume simbolic -; i-au adaugat dimensiunea si functia militanta, destinand-o a fi mentor pe calea spre fericire pamanteasca.
Mobilizata in acest scop, impreuna cu toate capacitatile de cunoastere si de creatie, istoria devine, sub ordinele Ratiunii, o eschatologie si o antropodicee in spatiul existentei mundane, iar omul -; „singurul arhitect al viitorului”8 -; conform vocatiei harazite lui de Divinitate si omagiate de Pico della Mirandola, inca in plina Renastere, intr-un mic imn cu vaga alura prometeica: „O, Adam! Nu ti-am dat un loc anume, nici o infatisare proprie, nici vreo favoare deosebita, tocmai pentru ca … ingaduintele ce insuti le vei dori, sa le dobandesti si sa le stapanesti dupa vointa si hotararea ta … Neingradit de oprelisti, iti vei soroci natura prin propria-ti vointa, cu puterea careia te-am inzestrat. Te-am asezat in centrul Lumii, pentru ca de-acolo sa priveste mai cu inlesnire la cele ce se petrec in jurul tau”.9
Ganditorii luministi au „ideologizat” scrierea istoriei. Sub gandul si sub condeiul lor, istoriografia si-a deplasat interesul de pe fapte, de pe detalii, catre procesul istoric; ii descopera acestuia un sens si o finalitate, constand in ameliorarea indefinita a conditiei umane. Pe ea, istoriografia era chemata sa o serveasca, sa combata si sa stigmatizeze oamenii si imprejurarile care i s-ar fi opus.
Istoriografia devine astfel o filosofie a istoriei, intrucat incorporeaza un acut sentiment al devenirii, al timpului linear ascendent din perspectiva umana; este pledanta fara preget pentru cauza cuprinsa in marele cuvant Progres, care se naste atunci si fascineaza de indata toate mintile, toate sperantele.
Vegetarea ei intre coordonate factologice este acum respinsa categoric. „Stiinta istoriei -; scria d’Alembert -; cand nu e luminata de filozofie, este cea mai de pe urma in sirul cunostintelor omenesti”.
Calauzita de filozofie -; credeau actorii scenei Luminilor -; istoriografia va fi capabila sa integreze experienta tuturor secolelor si sa contribuie la construirea unei societati ideale. Transpusa intr-o filozofie optimista a devenirii si a destinului, impregnata cu o ferma propensiune catre valori utile, istoriografia „isi afla prelungirea intr-o politica rationala, organizatoare a viitorului”.10
„Universul istoric -; va scrie dupa doua secole Friedrich Meinecke -; a fost scos din linistea relativa in care se complacea si aruncat in fluxul prezentului. El s-a pomenit mobilizat si actualizat intr-o maniera durabila.

Lupta pentru elucidarea trecutului a insotit de-atunci incoace lupta pentru elaborarea viitorului, cele doua

intreprinderi devenind indisociabile”.11
Ipostaza anticipativa, profetica, a discursului istoric propriu „marelui secol filosofic”, participarea sa la demolarea trecutului, decretat ca injust in bloc, si la proiectia unei societati viitoare ideale, i-a accentuat increderea in adevarul celor vehiculate de el. Un exponent extremist al sau, profesor la Jena, afirma: „Stiu bine cum trebuie sa fie lumea; prin urmare nu merita sa invat a o cunoaste asa cum este in realitate”.12 Istoriografia n-a zabovit insa mult langa astfel de asertiuni puerile. Spre a-si oferi un suport concret si o legitimare deplina, ea a intuit necesitatea de a convoca in sprijinul viziunii sale abstract-filosofice si puterea elementara de convingere a faptelor obiective, genuine, in postura de argumente precis determinate ale conceptiei despre progres si despre rationalitatea dezvoltarii societatii.
Instrumentul implinirii acestei aliante ii era oferit de asa-numita „Scoala erudita”, care se constituise de prin secolul al XVII-lea si isi formase o complexa metodologie de critica a izvoarelor, de verificare formala a veracitatii datelor lor. Ea nu se afisase insa cu ostentatia si cu rasunetul marilor sisteme filosofice.
Pe traseul acestei fuziuni intre nivelul teoretic si practic, intre abstractul conceptual si factual concret, a intervenit infrangerea Revolutiei franceze si a epilogului ei napoleonian. Contemporanii dramei au interpretat-o ca pe o dovada ca societatea nu poate fi modelata dupa scheme rationale, compuse a priori. Ca ea urmeaza o evolutie organica, o procesualitate instigata de forte imanente -; biologice si spirituale, in parte misterioase, in permanenta si tumultoasa prefacere -; excluzand tipare generale si constante. Daca, peste tot, procesul istoric admite o insertie rationala, aceasta putea apartine cel mult logicii inductive, inferentei de la particular la particular, intr-un noian de evenimente irepetabile si unice.

Istoriografia descindea astfel din sfera speculatiilor generalizante in aceea a faptelor concrete, propunandu-si studiul riguros ale acestora si nimic mai mult. Ea accepta acum ca mersul istoriei comporta si imprevizibilul, care decurgea in primul rand din caracterul aleatoriu al relatiilor ce puteau fi gandite intre evenimentele privite ca entitati autonome, punctuale, si nu ca articulatii necesare, logice, ale unui proces. In al doilea rand, imprevizibilul aparea ca un corolar al recunoasterii impactului personalitatii -; emancipate de constrangerea unor factori generali ai dezvoltarii, si libere sa-si afirme ineditul ideilor si labilitatea impulsurilor in universul evenimential.
Abilitand directia erudita, pasiunea pentru unicat si pentru critica de detaliu in scrierea istoriei, epoca postrevolutionara si cea postromantica au „dezideologizat” istoriografia, sau, poate mai corect spus, au obligat-o sa gandeasca intr-un fel nou. O parte a ei, cea tipic romantica, a pus accentul pe atitudinea sentimentala a istoricului fata cu temele sale, pe aspiratiile recuperatoare de valori ale trecutului. A creat acea trama a unei lumi medievale hiperidealizate, populate de pietatea crestina si de catedralele gotice, de onoarea cavalereasca si de poezia trubadurilor, de savanta simbolica a heraldicii, de castele semete si pitoresti, de scanteieri de spade trase pentru triumful dreptatii sub faldurile oriflamelor.

Nicicand mai mult decat atunci, istoricul nu s-a erijat intr-un mai autentic „profet cu fata spre trecut.”13

Dar segmentul cel mai solid construit al istoriografiei a renuntat cu totul de a construi modele si imagini de societate ideala, fie trecuta, fie viitoare. A refuzat filosofarea asupra mersului istoriei, precum si orice tentativa vaticinara. Si-a propus sa paseasca numai pe terenul faptelor riguros verificate, sa le consemneze si comunice
„asa cum au fost ele cu adevarat”,14 fara ca istoricul sa-si ingaduie vreun adaos sau vreo omisiune. Conceptie comparabila cu definitia stendhaliana a romanului: „Un miroir que l’on promène au long d’un chemin”.
Predominanta intr-o lunga secventa din secolul al XIX-lea, mentinandu-si creditul si printre unele din curentele contemporane, aceasta scoala istoriografica, numita „pozitivista”, s- a alimentat din mai multe surse. Evident, pe foaia de titlu I se recunoaste eticheta sistemului lui Auguste Comte.
O alta inspiratie i-a venit dinspre marile succese ale stiintelor naturii. Secolul al XIX-lea, susceptibil a fi caracterizat in multe feluri, a putut fi numit si „al Stiintei”.
Pozitivismul a contribuit la imprimarea unui caracter de riguroasa aparenta stiintifica istoriografiei. A sugerat contiguitatea dintre stiintele naturii si ale spiritului si a impartasit ferm convingerea ca realitatea faptelor istorice se reflecta exact in constiinta, in tiparele cunoasterii. El a marcat momentul de suprema infatuare a istoriografiei -; autoconsiderandu-se fara echivoc o stiinta capabila a descoperi si comunica adevaruri de necontestat, stabilite cu o metodologie redundanta, ce mergea pana la detalii marunte, in paienjenisul carora filonul si esenta devenirii nu se mai distingeau limpede si nici nu li se atribuia prea mare insemnatate. Fanatici ai faptului concret, istoricii pozitivisti nu-si dadeau seama ca „orice adevar factual presupune un adevar teoretic”
(Goethe)15 intrucat el implica o judecata critica subiacenta, tot asa cum, de altfel, orice act de cunoastere empirica.
Un repros mai serios adus pozitivismului a fost acela ca a creat o istoriografie a faptelor ca realitate exterioara omului. A eliminat gandirea, vointa -; temeiurile actiunii -; si a neglijat manifestarile spirituale.16
Curentele de gandire de la sfarsitul secolului al XIX-lea s-au distantat, in majoritatea lor, de pozitivism, fiind induse la aceasta de asa-numita „criza a fizicii”, de progresele psihologiei, de psihanaliza s.a. Neokantianiamul in general, si teoria valorilor, a scolii filosofice din Baden, au reorientat si istoriografia inspre recunoasterea importantei structurilor subiective ale sensibilitatii si intelectului in actul cunoasterii.
E subliniata din nou delimitarea dintre stiintele naturii si ale spiritului, in primul rand opozitia dintre metodele lor de cercetare.17 Primele explica prin cauze, celelalte prin intentii, prin scopuri. In cea de-a doua ipostaza, istoricul e chemat sa inteleaga motivele actiunilor, patrunzand asadar mai adanc de stratul in care se ciocnesc si se inlantuie, inertial, fenomenele numite cauze si efecte. Metoda rationala de analiza a acestora se preconizeaza a fi substituita de un fel de traire directa, de o contopire intre subiect si obiect, prin intuitie, sau empatie (Einfühlung) -; spre a uza intocmai de termenul curent in opera de capetenie a lui Wilhelm Dilthey.18
Acesta are o certa conotatie subiectiva. „Intelegerea -; s-a spus -; este riposta istoricului la provocarea vietii pe care o exploreaza”. Este semnificatia, degajata din real, care a fost sau ar fi putut fi gandita de cei care au trait o anume realitate.19
Novatorii mai precauti nu o considera opusul explicatiei, ci complementul ei, in sensul ca explicatia o presupune.20

Exegetii acestei energic reabilitate metode a cunoasterii istorice o numesc uneori „imaginatie inductiva” sau „fantezie cognitiva”, si o definesc drept actul prin care istoricul creeaza din datele trecutului structuri comprehensive, in care acestea se pot integra coerent, devenind astfel inteligibile. Considerat in aceasta lumina, istoricul este cel care selecteaza faptele, constituindu-si astfel obiectul investigatiei. Organizandu-l apoi treptat, el, in ultima instanta, creeaza istoria, dand forma unui continut obiectiv care, fara aportul sau demiurgic, este amorf si opac. Nu e o misiune atat de usoara pe cat pare. „Sunt putini oameni inzestrati cu o fantezie pentru adevarul realului” -; a observat Goethe.21
Din pragul veacului al XX-lea s-a sustinut tot mai des ca istoria trebuie rescrisa permanent, spre a fi in consonanta cu spiritul timpului.22
Nu e in cauza numai un act creator individual, intelectual, ci si unul de imaginatie colectiva, care restructureaza periodic trecutul, dupa alte viziuni retrospective si alte metode anticipative de destin.
Caducitatea genului clasic al istoriografiei a inceput a fi clamata in sentinte radicale: „Clio, vremea ta a trecut” -; suna una din ele. „Trebuie sa ne luam ramas bun de la istoria de pana acum” -; spunea o alta. „Ne simtim in pragul unei epoci noi, pentru care experienta anterioara nu mai prezinta un indreptar sigur, astfel ca se impune revizuirea postulatelor de baza ale gandirii istorice traditionale si crearea unei noi conceptii asupra mersului istoriei”.23 Cu indulgenta ironie, o cuvantare-program rostita acum cateva decenii la o sesiune a istoricilor americani numea credinta in obiectivitatea cunostintelor istorice: „Acel nobil vis!”24
Obiectivitatea istoriei -; considera acest „nou val” -; consta tocmai in renuntarea la iluzia posibilitatii coincidentei cu o realitate „asa cum a fost” si in efortul de a elabora corelatii de fapte, incadrate coerent procesual, la nivelul inteligentei cunoscatoare.
„Stiinta nu e niciodata o reproducere a ceea ce e perceput, ci o elaborare, un mijloc de a organiza si a gandi o realitate a carei bogatie sfideaza puterea intelegerii”.25
Proclamarea disjunctiei dintre natura si spirit, dintre imperiul legilor si cel al libertatii, a pus istoriografiei problema aflarii altor modalitati de legitimare a locului si sensului ei in sistemul culturii, a limitelor valorice ale tentativele sale de a cunoaste trecutul.
Nu intreaga ei tagma s-a convertit la noua conceptie a istoriografiei ghidate de intuitie si de „imaginatia cognitiva”, creatoare din partea istoricilor a unui fel de „realitate de gradul al doilea”. Dar o importanta fractiune, cea mai originala ca gandire, a optat pentru acceptarea relativitatii cunoasterii istorice. „Adevarul -; spusesera inca unii cugetatori din antichitate -; este fiul Timpului”.26
Astazi, elita istoricilor recunoaste, explicit sau tacit, ca opera ei este conditionata atat de factori individuali, cat si social-istorici si ca, in consecinta, exista atatea istorii cate epoci si civilizatii, cate entitati social-politice si culturale, sau chiar cate personalitati de o exceptionala originalitate de gandire au existat si vor mai exista.
Si elita stiintelor exacte e incercata de constiinta faptului ca intelegerea lumii nu poate incepe cu o cunoastere sigura. Se traieste astazi intr-o lume atat de adanc transformata de om, incat peste tot se releva structuri create de el, in care omul se intalneste, oarecum, mereu cu el insusi.27

Cunoasterea istoriei este raspunsul pe care trecutul trebuie sa-l dea unor intrebari puse de catre prezent, de catre interesele noastre intelectuale, morale si sociale.28
Poate sa apara surprinzatoare alaturarea lui Lucian Blaga la acest relativism cultural: „Filosofia istoriei -; scria el intr-o opera de tinerete -; se nutreste din ideile sociale ale unui timp oarecare si de cele mai multe ori nu este altceva decat proiectia acelor idei asupra trecutului. Istoria si filosofia istoriei inteleg trecutul prin oglinda prezentului.29
Unele fulguratii filosofice dramatizeaza cele ce se deduc din acest climat de idei, dominat de un sentiment angoasant al discontinuitatii, afirmand patetic: „Epoca noastra nu recunoaste nimic din trecut … Noi, cei de azi, simtim deodata ca suntem singuri in lume … Spiritul traditiei s-a dizolvat … Europeanul e singur, fara strigoi in preajma sa. Asemenea lui Peter Schlemihl, el si-a pierdut umbra”.30
In fapt, ne aflam in prezenta revalorizarii, in culori mai vii, mai moderne, a unor idei aparute in preromantism. Se recunoaste cu usurinta sentinta lui Herder ca fiecare epoca are un sistem propriu de valori si fiecare popor si-l are pe al sau. Umanitatea si umanul salasluiesc in fiecare moment al istoriei. La fel si Adevarul. Istoricul este om al vremii sale. Din aceasta, pornind la explorarea trecutului, el poarta cu sine preocuparile, nelinistile, intrebarile si gandurile trairii fiintei sale, pe care le suprapune peste datele cercetarilor, dandu-le o inevitabila coloratura „pentru sine”. Daca istoricul ar reusi, cum ii prescriau imperativ pozitivistii, sa- si anuleze aceste trairi, el n-ar atinge, drept urmare, un strat mai profund al obiectivitatii cunoasterii. Dimpotriva, s-ar lipsi de adevaratul instrument al adevaratei gandiri istorice, deoarece fara contributia experientei personale nu poate fi inteleasa experienta altora. Spusese Novalis: „In noi, sau nicaieri, traieste Eternitatea”. Au urmat reverberatii pe o gama variata de idei, cu fervoarea proprie, in general, innoirilor.
In locul a ceea ce, in focul polemicii, unii numeau „detailismul istoric”, o intreaga scoala istorica a pus pe prim plan opera de sinteza, propunandu-si, prin ea, sa dezgroape „marile socluri nemiscate si mute pe care incalceala naratiunilor traditionale le acoperise cu un strat gros de evenimente”.31
Multi s-au declarat nemultumiti de ingustimea de orizont a cercetarilor in maniera traditionala si au reclamat extinderea lor peste tot ce era creatie umana, preconizand anexarea obiectului si preocuparilor unor stiinte sociale autonome, precum economia, demografia, antropologia, psihologia colectivitatii, studiul mentalitatilor, istoria „imediata” (a prezentului),32 utilizarea metodelor matematico-statistice, a calculului probabilitatilor, a teoriei jocurilor etc. Era un fel de revansa, intrucat in procesul constituirii lor disciplinele mentionate expropriasera istoriei terenurile respective -; e drept, cultivate de ea intr-o maniera prea generala pentru a satisface cunoasterea analitica.
Asertiunea ca istoricul este el insusi actor in istorie, in piesa pe care o scrie si o pune in scena, si adoptarea de catre el a intuitiei si chiar a imaginatiei constructive ca metode de patrundere mai adanca in tainele faptelor omenesti, ridica probleme -; dupa cum era de asteptat -; si in calea cunoasterii istorice.
S-a remarcat, judicios, ca in masura in care alte epoci sunt realmente altele decat cea a vietii istoricului, intelegerea si intuitia sa inceteaza a fi adecvate pentru sesizarea specificului, a inefabilului spiritului.33

Timpul pe care istoricul nazuieste a-l regasi prin empatie, nu poate fi retrait in ritmul in care el a fost trait efectiv odinioara. Timpul trecut este privit de istoric prin ceea ce sugestiv s-a numit „densitatea timpului intermediar”. Ea inseamna fluxul intamplarilor, al situatiilor in desfasurare dupa momentul luat in studiu. Acest flux, asemenea unui mediu de refractie, induce in perceptia si in judecata istoricului coordonate diferite, contorsionate, in raport cu ale celor spre care el indreapta antenele intuitiei sale. Istoricul cunoaste viitorul acelui trecut, motiv pentru care el nu-i mai poate regasi pe oamenii de atunci cu perplexitatile lor, cu incertitudinile sau falsele certitudini care le-au marcat deciziile.34
Dar, pe langa aceasta, mai exista si un trecut al trecutului studiat, pe care de asemenea istoricul, redus la informatiile transmise peste secole, nu-l poate cunoaste decat in felul sau si nu in acela al oamenilor de demult.
Ei au simtit, desigur cu o intensitate si la o calitate aparte, fapte care pe noi, cei de azi, ne pot lasa indiferenti. Prezentul istoricului nu e concordant cu prezentul trecutului si de aceea, in efortul de reconstituire a lui, este latenta imaginatia, care-l amageste pe istoric, insinuandu-se si in actele de cunoastere pe care el le crede cele mai neutre, mai riguros realizate in scopul atingerii obiectivitatii. Cunoasterea istorica este, astfel, un act constructiv, o sinteza intelectuala noua, intre subiect si obiect.35 „Fara aceasta reconstructie sau integrare fantastica -; afirma categoric Benedetto Croce -; nu e posibil nici a scrie, nici a citi, nici a intelege istoria”.36
Angajarea creatoare a istoricului in istorie este riposta data timpului disimulant, care se opune inteligentei asimilante si debiliteaza, daca nu de-a dreptul anuleaza, obiectivitatea cunoasterii, in sensul ei clasic.
Destramarea acestui mit al obiectivitatii ca reflectare a realului nu e un motiv de deruta pentru istorici. La fel cu filosofia, istoria -; pe aceasta treapta autocritica a cunoasterii de sine -; se releva a fi ceva mai mult decat inregistrare si insiruire de ganduri si fapte din trecut. „Dintr-un domeniu al simplei cunoasteri, istoria redevine o problema a vietii si a constiintei fiintarii factice”.37
Ea regaseste cu toata puterea conflictele si perplexitatile „lumii de dincolo de ziduri”. Apare acum ca o varianta de exprimare a adevarurilor ultime despre lume, o cautare a sensului existentei, prin prisma semnificatiilor identificate in lumea revoluta. Sens si semnificatii dependente insa de ambianta cultural- intelectala in si din care s-a proiectat inspre trecut orice demers cognitiv.
Cunoasterea istorica e recunoscuta ca produs al implicarii creatoare in datele trecutului a subiectivitatii istoricului, insotite de componente ale culturii si ale ambiantei sale sociale. Ea accepta astazi imposibilitatea decelarii trecutului ca realitate obiectiva in sine si o substituie cu certitudinea cunoasterii acestuia ca realitate pentru noi, - singura posibila si, ca atare, deplin valabila.
Problemele care, atingand dimensiunea unei crize, au innoit conceptia istoriografiei in ultimul secol, nu pun sub semnul indoielii globale utilitatea cercetarilor de fapte, de amanunte. Neglijarea lor ar submina bazele unui edificiu solid articulat al cunoasterii istorice. Incursiunea pe orizontul actual al acestor conceptii, subiectiviste si aproape socant relativiste, nu inseamna nici ea o adeziune; este insa o necesitate pentru asimilarea
-; cu masura -; a modernitatii in istorie, urmarind expunerea de „aspecte mai putin vazute ale realitatii”. Nu neaparat un „amor intellectualis”, cat o simpla „analysis situs”.

Trebuie recunoscut insa ca scrierea istoriei nu se mai poate opri la modul traditional care, cu un dram de aroganta si in lumina inovatiilor intervenite, ar putea fi de-acum numit „artizanal”. Fara a-i fi subminate temeliile faptice, e necesara inaltarea istoriei la treapta de meditatie asupra destinului uman, general si individual, prin care ea implineste atat nazuinta fireasca de cunoastere a lumii si a cunoasterii de noi insine, cat si ades dezbatuta sa chemare de a educa in spirit etic si civic.
Prin acest periplu pe treptele cunoasterii istorice, inaltate de pe planul universalitatii, fabula a voit sa povesteasca ceva si despre sine. Sa observe, sa aduca sugestii intr-un perimetru apropiat, fara a critica si a se erija in indreptar al atat de multora, pe care ii respectam si atunci cand n-am fi cu totul de acord cu ei.
De la atingerea stadiului ei modern, istoriografia romana a acumulat rezultate numeroase si de valoare, pe care le augmenteaza mereu. Dar ea este inca precumpanitor tributara spiritului pozitivist, detailist sau ideologizant, in sensul banal si suparator al acestui din urma cuvant. Ar fi potrivit sa inainteze pe un front mai larg spre depasirea tiparelor de rutina, pe orizontala spatiului istoric, si in aceeasi masura pe verticala acestuia, spre empireul problemelor teoretice devenite ardente in istoriografia mondiala contemporana.
Fara a le aborda, fara ca istoriografia noastra sa-si spuna cuvantul pe marginea lor, incercand si o viziune proprie, ea nu va fi cotata la nivelul la care aspira, pe scara universala a valorilor.
Procesele novatoare din istorie, a caror sinteza am incercat-o, se constituie intr-un apel la o innoire a formarii si a perspectivei istoricilor, la o aprofundare a misiunii lor in sistemul culturii, la curajul de a-si asuma ingratul sacerdotiu de „magicieni ai improbabilului”.