Cadrul juridic care se refera intr-un fel sau altul la drepturile omului si minoritatilor nationale din Republica Moldova cuprinde mai mult de 30 de documente. Printre ele, afara de Declaratia Universala a Drepturilor Omului, se numara 10 acte internationale: 8 conventii, 2 pacte. Constitutia Republicii Moldova, adoptata in 1994, garanteaza principalele drepturi ale omului si cele ale minoritatilor nationale stipulate in documentele internationale. Articolul 4 al Constitutiei stabileste prioritatea reglementarilor internationale asupra celor prevazute in actele normative nationale. Din acestea fac parte 5 legi, 2 decrete prezidentiale si 11 hotariri ale

guvernului. 2/3 din actele normative nationale privind drepturile omului si minoritatilor au fost adoptate inainte de aderarea Republicii Moldova la Consiliul Europei in 1995. Este evident ca necesitatea integrarii in structurile europene a servit drept un stimulent important pentru adecvarea cadrului legal national cu standardele internationale in domeniul de referinta (vezi hotarirea Parlamentului #1039 din f8q2qd
26.05.1992). Si dupa 1995 factorul integrarii europene a servit drept stimulent important in dezvoltarea cadrului juridic privind drepturile minoritatilor. In acest sens cele mai importante documente adoptate dupa aderarea la CE au fost Conventia cadru privind protectia minoritatilor nationale9, ratificata la 22.10.96 si Legea cu privire al drepturile persoanelor apartinind minoritatilor nationale si statutul juridic al organizatiilor lor10 adoptata la 19 iulie a.c. De aceea, intentia Republicii Moldova de a adera intr-o perspectiva mai indepartata la Uniunea Europeana, intentie confirmata partial prin aderarea a.c. la Pactul de stabilitate pentru Europa de Sud Est si adoptarea strategiei de dezvoltarea pe termen scurt a Republicii Moldova11, ar trebui sa devina un factor de stabilizare si armonizare a relatiilor interetnice.

Se poate afirma ca in Republica Moldova cadrul juridic referitor la drepturile omului si minoritatilor nationale este unul relativ complex si satisfacator. De aceea, accentul care se punea anterior pe oferirea si garantarea prin lege a unor drepturi in conditiile actuale ar trebui schimbat si pus pe ridicarea potentialului autoritatilor si a capacitatii presupusilor beneficiari de a realiza aceste drepturi.

Problema apararii drepturilor grupurilor minoritare si a membrilor acestora impotriva discriminarii si-a gasit expresia intr-un sir de acte internationale, cel mai notabil fiind Conventia din 1948 privind prevenirea si pedepsirea crimei de genocid si ulterior intr-o serie de documente privind dreptul umanitar. Printre actele internationale ratificate de Parlamentul Republicii Moldova sunt: Conventia -; cadru pentru protectia minoritatilor nationale (22 octombrie 1996); Recomandarile APCE
1201 (1993) privind protocolul aditional cu privire la drepturile minoritatilor nationale la Conventia europeana pentru drepturile omului, Recomandarile de la Oslo si de la Haga privind drepturile lingvistice si drepturile la instruire a minoritatilor nationale.

Din punct de vedere juridic, Conventia-cadru pentru protectia minoritatilor nationale, intra in vigoare dupa ratificarea sa de catre statele membru. Acesta este primul instrument juridic multilateral, avind putere de lege si consacrat protectiei minoritatilor nationale, care enunta principii relevante in numeroase domenii. In conformitate cu prevederile Conventiei-cadru, statele semnatare se angajeaza sa elaboreze programe, sa foloseasca cadrul juridic si politicile guvernamentale de nivel national pentru a atinge obiective concrete. Principiile enuntate in Conventia-cadru pentru Protectia Minoritatilor Nationale sunt: nedescriminarea; promovarea unei egalitati reale; promovarea si protectia culturii, religiei, limbii si a traditiilor; libertatea de intrunire, de asociere, de expresie, de gindire, de constiinta si de religie; accesul la mass media (mediatizarea) pentru receptia si difuzarea programelor destinate minoritatilor; relatii si cooperare transfrontaliera; participarea la viata economica, culturala si sociala; interzicerea asimilarii fortate.

Pentru a intregi Convetia-cadru, Carta Europeana a Limbilor Regionale si Minoritare, adoptata in iunie 1992, care intra in vigoare odata cu ratificarea sa de catre statele membru, recunoaste dreptul inalienabil de a putea folosi in viata privata si in public o limba regionala sau minoritara. Carta defineste obiectivele si principiile care trebuie respectate de catre state si propune masuri concrete pentru punerea lor in practica in domeniul educatiei, in tribunale, in administratie si serviciile publice, in mass media, al facilitatilor culturale si al vietii economice si sociale.

Conformindu-se normelor internationale privind minoritatile, la data de 19 iunie 2001, legislativul Republicii Moldova a adoptat Legea organica nr. 382-XV Cu privire la drepturile persoanelor apartinind minoritatilor nationale si la statutul juridic al organizatiilor lor. Se poate afirma ca aceasta lege contine un ansamblu de norme care protejeaza drepturile si identitatea persoanelor ce fac parte din minoritati. In conformitate cu prevederile legii nominalizate, dreptul persoanelor care fac parte din minoritati sint protejate prin ansamblul constiintei si religiei, moment stipulat in art. 14, 18 si 20 din lege, dreptul la asociere - art. 2, libertatea de reuniune si de expresie, reflectata prin prisma Capitolului II, intitulat Drepturile fundamentale ale persoanelor apartinind minoritatilor nationale.

Din continutul legii se desprind unele idei de baza cum ar fi: protectie la alegeri libere a caror expresie este de natura sa permita acestor persoane, intr-o societate democratica sa-si promoveze si sa-si apere interesele, sa participe la viata publica in aceleasi conditii cu ceilalti cetateni.

Potrivit conceptiei general-acceptate, drepturile persoanelor care fac parte din minoritati si obligatia de a proteja identitatea acestor persoane, ca si a minoritatilor din care ele fac parte, nu depind de recunoasterea oficiala a existentei minoritatilor. Stipularile din articolele 1, 2 si 3 sint necesare pentru a se constata ca existenta minoritatilor este considerata suficienta pentru aplicarea standardelor internationale corespunzatoare12.

Totusi, in practica internationala recunoasterea unei minoritati faciliteaza aplicarea normelor internationale si este de natura sa imbunatateasca situatia minoritatii respective, sa-i ofere o baza juridica, asa cum s-a incercat si prin legea data, pentru protectia efectiva a drepturilor persoanelor care o compun. Daca in ceea ce priveste minoritatile religioase si exercitarea libertatilor religioase, problema recunoasterii este mai putin importanta, ca urmare a acceptarii libertatii de constiinta si de religie de catre majoritatea statelor lumii, in ceea ce priveste minoritatile etnice, lingvistice si culturale, sau aspectele etnice, lingvistice si culturale ale identitatilor, situatia nu este aceeasi. Existenta si recunoasterea unor asemenea minoritati trebuie sa se bazeze pe criterii obiective si sa nu depinda de puterea arbitrara a statului.

Experienta internationala demonstreaza ca atitudinea oficiala a statelor fata de grupurile minoritare care fac parte din populatia lor difera de la recunoasterea constitutionala a existentei minoritatilor, pina la negarea completa a existentei lor. In orice caz, trebuie de precizat ca prevederile constitutionale de ordin general privind interdictia discriminarilor pe baza de rasa, culoare, origine nationala sau etica nu pot fi considerate ca recunoastere, nici macar implicita, a existentei minoritatilor. De asemenea, statisticile care prezinta populatia unei tari grupata pe criterii etnice, lingvistice sau religioase nu inseamna recunoasterea existentei de grupuri sau minoritati formate din aceste persoane, desi ofera elemente de apreciere.

In paralel cu evolutia reglementarilor privind minoritatile, s-a pus si problema de a sti care sint, intr-un caz sau altul, grupurile la care ne referim, pentru ca aceste reglementari sa fie aplicate. In art. 6 alin. (1) din lege, au fost determinate expres categoriile de persoane a caror drepturi sint garantate si anume: (ucraineni, gagauzi, bulgari etc.). Insa, ceea ce este caracteristic aici: se simte lipsa de claritate asupra conceptului si definitiei notiunii de minoritate. Merita mentionat faptul ca nu exista o definitie general-acceptata pe plan international, care sa poata fi impusa oricarui stat, sau sa poata fi invocata cu autoritate de standard international. Totusi, paragraful 32 al Documentului de la Copenhaga specifica: “Apartenenta la o minoritate este o problema de optiune individuala, si nici un dezavantaj nu poate rezulta dintr-o asemenea alegere”13

Ca aspect important al identitatii lingvistice a persoanei, statul s-a angajat prin lege sa recunoasca fiecarei persoane care face parte dintr-o minoritate dreptul de a folosi numele si prenumele sau in limba minoritara si de a-i fi recunoscute oficial ca atare, conform prevederilor legale, art. 16 alin. (1), ca si dreptul unei asemenea persoane de a expune semne, inscriptii sau alte informatii de natura privata in limba minoritara, vizibile publicului.

La capitolul invatamintul public, legea prevede la art. 6 ca fara a se aduce atingere studierii limbii oficiale sau predarii in aceasta limba, in zonele locuite de asemenea persoane in mod traditional sau in proportie substantiala si daca exista o cerere suficienta, statul Republica Moldova, va asigura, pe cit posibil si in cadrul sistemelor lor de educatie, persoanelor respective posibilitati adecvate de a li se preda limba minoritara sau de a primi instruire in aceasta limba.

Cu referire expresa la persoanele care fac parte din minoritati, legea nominalizata prevede ca statul recunoaste dreptul acestor persoane de a-si desfasura propriile activitati educative, inclusiv mentinerea in scoli, si tinind seama de politica de educatie a statului folosirea sau studierea limbii lor proprii, cu conditia ca acest drept sa nu fie exercitat intr-un mod care sa impiedice membrii acestora sa inteleaga cultura si limba intregii comunitati si sa participe la activitatile sale cu care ar aduce atingere suveranitatii nationale, si ca nivelul de educatie sa nu fie inferior standardului general stabilit sau aprobat de autoritatile competente.

De asemenea, legea prevede la art. 7, dreptul persoanelor care fac parte din minoritati de a primi educatie, in limba materna sau de a studia aceasta limba. Aceasta nu poate si nu trebuie sa aduca atingere studierii limbii oficiale a tarii a carei cunoastere este factor de coeziune sociala si este de natura sa ofere persoanelor in cauza posibilitatea de a exercita ansamblul drepturilor omului, in conditii de egalitate ce ceilalti cetateni ai statului. Daca intr-o anumita zona geografica o minoritate nationala formeaza majoritatea populatiei, ea se va bucura in mod direct de acest regim. Autonomia locala n-ar trebui sa se acorda insa pe baze etnice, iar gradul de autonomie este acelasi pentru toate unitatile teritoriale, independent de compozitia etnica a populatiei.

Aceste drepturi specifice, bine evidentiate mai sus, contureaza si dreptul persoanelor care fac parte din minoritati de a-si pastra, exprima si dezvolta identitatea lor etnica, lingvistica, culturala si religioasa. Desigur, drepturile si libertatile fundamentale ale omului se refera la toate persoanele si la generalitatea drepturilor si libertatilor in timp ce drepturile specifice ale persoanelor care fac parte din minoritati au un caracter limitat. Autorii si sustinatorii adoptarii legii respective sustin ca ea scoate in evidenta, dincolo de diferentele de continut si formulari, existenta unei vointe politice si convingeri juridice a autoritatilor statului.

Fara indoiala, autoritatile moldovenesti au cautat sa gaseasca un echilibru rational intre actiunea afirmativa destinata protectiei identitatii persoanelor care fac parte din minoritati si drepturile si nevoile economice, culturale si sociale ale tuturor membrilor sai. Si in continuare Republica Moldova trebuie sa asigure participarea adecvata a minoritatilor la viata publica, la luarea deciziilor in plan national, local, in conformitate cu principiile democratice, asigurind totodata functionarea normala a institutiilor democratice. De aceea, realizarea obiectivelor propuse nu se poate asigura fara eforturi si fara angajamentul tuturor partilor interesate. Dar asemenea probleme trebuie tratate pe o baza democratica, fara pasiuni, mituri si reprezentari reductioniste.

Experienta celor 10 ani de independenta au demonstrat ca doar adoptarea unui cadru juridic adecvat nu este suficienta pentru armonizarea relatiile interetnice, pentru acesta mai este nevoie de crearea unui consens normativ care ar atenua efectele perceptiei diferite de catre cetatenii apartinind diferitor grupuri etnice a climatului politic intern si extern14. Este logic sa fie asa odata ce nasterea Republicii Moldova in calitate de stat suveran si independent a fost insotita de un sir de traume cauzate de conflicte etnice. De asemenea, trebuie sa se ia in calcul ca indiferent de culoarea politica a guvernului intotdeauna pot exista suspiciuni dintr-o parte sau alta vis-a-vis de politica promovata. Acesta se refera, inclusiv, si la cadrul juridic.

Pina nu demult, spre exemplu, se considera ca solutia gasita pentru conflictului dintre Chisinau si Comrat a fost una adecvata15, dar aparitia unui conflict politic intre puterea centrala si cea de la Comrat a aratat ca polarizarea opiniei publice se face totusi dupa criterii etnice. Chiar daca incriminarile care i s-au adus in ianuarie 2002 bascanului gagauz, Dmitrii Croitor, se refera la delapidarea fondurilor publice, conflictului i s-a atribuit imediat o dimensiune etnica. Este foarte asemanator cu ceea ce s-a intimplat si in cazul Transnistriei acum mai bine de 10 ani in urma. In consecinta atit presa din Transnistria, cit si o parte a presei din Rusia a prezentat conflictul drept o tendinta a autoritatilor centrale de a suprima autonomia gagauza.

De aceea, atunci cind se formeaza cadrul legal privind drepturile minoritatilor trebuie sa se ia in calcul ca in intreg spatiul Europei de Est pare sa existe doua perceptii in legatura cu membrii grupurilor minoritare, desi pare ca acest lucru n-ar trebui sa se refere la cazul Republicii Moldova. Aceste perceptii sunt strins legate una de alta. Prima este legata de sentimentul ca intrucit minoritatile, de obicei, au suferit discriminari si represiuni sub vechile guverne, trebuie luate masuri pentru a asigura excluderea pe viitor a unor asemenea fenomene. A doua perceptie, raspindita mai ales in rindurile elitelor politice ale minoritatilor, este ca minoritatea intotdeauna constituie victima unei nedreptati istorice, care poate si trebuie sa fie corectata acum, prin crearea unui statut special. Dupa dezintegrarea statelor multinationale de multe ori devin minoritati comunitatile care anterior reprezentau populatia majoritara a tarilor respective. Este curios ca, de cele mai multe ori, liderii acestor noi minoritati isi schimba forate brusc optiunile in dependenta de situatia in care se afla comunitatea pe care o reprezinta - este aceasta comunitatea majoritara sau minoritara. Ne amintim cu cita migala se calculau efectele negative asupra economiei trecerea limbii moldovenesti la grafia latina (pe atunci Moldova era parte componenta a URSS, care avea totusi importante resurse materiale), si cum liderii acelorasi comunitati au revendicat marirea cheltuielilor bugetare pentru interesele minoritatilor nationale dupa ce comunitatile respective au devenit minoritare (chiar daca Moldova a devenit cea mai saraca tara din Europa). Adica, contextul european presupune ca minoritatile se afla, de obicei, in ofensiva pentru cucerirea unor drepturi, iar comunitatea majoritara este in defensiva si tinde sa se apere, demonstrind ca nu atenteaza la drepturile minoritatilor.

Se poate spune, din acest punct de vedere, ca in ultimii 10 ani atit liderii comunitatii majoritare cit si liderii organizatiilor ale minoritatilor si-au vazut principala misiune in a promova exclusiv interesele comunitatilor pe care le reprezinta. Acest egoism etnic nu poate fi eliminat, deocamdata, prin legi. Liderii comunitatii majoritare au motivat, de obicei, un astfel de comportament prin necesitatea eliminarii unor nedreptati istorice (politica de asimilare si rusificare). Pe de alta parte, liderii minoritatilor au pedalat problema drepturilor minoritatilor prin a cere noi drepturi pe care ulterior li-a obtinut.

Exemplul separatismului transnistrean este extrem de edificator pentru a intelege egoismul etnic. Liderii separatistilor au motivat necesitatea separatiei de Moldova, inclusiv, si prin necesitatea apararii drepturilor minoritatilor. Ei au declarat trei limbi de stat in regiune, dar pentru a intelege efectul propagandistic al acestei actiuni este suficient ca cineva sa incerce sa-si rezolve o problema apelind la serviciile administartie publice din Transnistria in vreo limba de stat (moldoveneasca, ucraineana) diferita de cea rusa. Situatia lingvistica si cea a populatiei moldovenesti din Transnistria este o mostra ideala de conservare a situatiei din RSSM. Este insa greu de gasit macar citeva exemple din care sa se vada ca minoritatile din Republica Moldova care si-au obtinut drepturile legitime sa fi incercat cumva sa contribuie la apararea drepturilor bastinatilor moldoveni minoritari in Transnistria. De asemenea, liderii comunitatilor minoritare, practic, nu au manifestat vreun interes pentru propunerea vreun proiect din care sa se vada cum este perceputa solutionarea problemei transnistrene in cadrul unei Moldove unice.

Este cunoscut ca atit Rusia cit si Ucraina au elaborat politici si chiar au institutii care sunt preocupate de conditia conationalilor, cetateni ai altor state. Ramine neclar daca aceste atitudini sunt diferentiate pentru conationalii din dreapta si stinga Nistrului. De asemenea, nu este clara atitudinea liderilor comunitatilor ruse si ucrainene fata de situatia lor si cea a conationalilor din Transnistria? Considera ei ca populatia rusa si cea ucraineana din Transnistrea este deosebita de ei si ca transnistrenii pot pretinde la drepturi deosebite? Considera ei ca existenta Transnistriei este o garantie pentru asigurarea drepturilor lor, sau favorizeaza cumva interesele tarilor lor de origine in acest teritoriu? Aceste intrebari nu sunt triviale fiindca insasi faptul existentei Transnistriei a fost motivat prin necesitatea asigurarii drepturilor egale a reprezentantilor tuturor nationalitatilor.

Acelasi lucru se refera si la gagauzi. Se pare ca administratia de la Comrat ar fi putut beneficia mult mai mult daca ar fi optat impreuna cu Chisinaul pentru integrarea Transnistriei in spatiul economic comun. Potentialul economic al Moldovei, inclusiv si cel din Transnistria, a fost creat in comun de toti cetatenii Republicii Moldova. In virtutea unor anumite circumstante, in timpurile sovietice, un sir din cele mai performante unitati industriale au fost amplasate pe teritoriul Transnistriei, ele insa apartineau in egala masura tuturor cetatenilor, inclusiv si celor gagauzi. O delimitare clara a proprietatii de stat si a celei municipale ar putea permite distribuirea echitabila a acestui potential economic confiscat de catre separatisti. In plus, desfiintarea armatei transnistrene si reducerea efectivului armatei moldovenesti ar oferi surse suplimentare atit pentru bugetul central cit si pentru subsidii autonomiei gagauze. Merita sa fie mentionat si faptul ca intr-un moment de criza liderii gagauzi au gasit protectie nu la Tiraspol, ci la Strasbourg, ceea ce demonstreaza ca activitatea intr-un cadru legal ofera mai multe oportunitati pentru o dezvoltare normala.

Este evident ca discutiile pe marginea imbunatatirii legislatiei referitoare la drepturile minoritatilor si-au epuizat potentialul. Multe din stipularile legii privind drepturile minoritatilor repeta stipularile din alte legi si documente internationale, precum si principiile fixate in Constitutie. Or, in Constitutia noastra sunt si alte stipulari foarte bune, dar care nu pot fi realizate din cauza conditiei economice in care se afla tara. Ce este cu adevarat nou in lege tine de declararea dreptului minoritatilor la o cota de reprezentare si de participatie la administrarea treburilor publice. Se stie ca un drept oferit dar dificil de realizat poate provoca interpretari eronate. Reglementarile excesive pot avea efecte negative pentru comunitatile in favoarea carora se crede ca se fac. Experienta arata ca intr-un sir de tari stabilirea unor cote de reprezentare proportionala in organele reprezentative au dus la faptul ca minoritatile respective au obtinut ulterior un numar mai mic de mandate decit pina la reglementarea bazata pe principiul proportionalitatii.

Si in Republica Moldova este posibila o astfel de situatie. In alegerile parlamentare din ‘94 si ’98, cind nu era legiferat principiul oferiri cotelor pentru minoritati, cetatenii de origine gagauza au fost reprezentati in Parlament in proportie de aproximativ de 2 ori mai mare decit daca ar fi fost respectat acest principiu.

Actualul sistem electoral lasa alcatuirea listelor de candidati la discretia partidelor politice. Liderii de partid care au o buna intuitie politica se orienteaza foarte bine in aceste conditii. Spre exemplu, in 1994, blocul electoral “Unitatea -; Edinstvo”, a obtinut mai bine de 25% din mandatele de deputati datorita mesajului sau adresat preponderent minoritatilor nationale. Si Partidul Democrat Agrar a folosit astfel mesaje. Drept efect reprezentarea minoritatilor in 1994 a fost relativ plenara.

Se cunoaste foarte bine ca de citiva ani liderii gagauzi revendica dreptul de a suplini reprezentarea pe criterii etnice cu reprezentarea ce criterii teritoriale. De aceea, devine un imperativ schimbarea sistemului electoral. Exista o legitate ca marirea numarului de parametri de obicei complica solutionarea problemelor. Daca pentru implementarea prevederilor legii adoptate recent se va trece la alegerile in circumscriptii teritoriale formate pe criterii etnice pot aparea unele probleme. Spre exemplu, localitatile populate compact de gagauzi si bulgari vor putea sa-si promoveze candidatii lor. Si asta e bine. In schimb, cetatenii de origine rusa si, partial, cei de origine ucraineana, pot simti un anumit disconfort datorita faptului ca sunt distribuiti relativ uniform prin localitatile tarii si, practic, in foarte putine circumscriptii vor fi majoritari pentru a beneficia de votul etnic. Eu nu vorbesc de romi care intr-o astfel de situatie vor pierde si sansa teoretica de a-si promova candidatul. Sa speram ca nu va fi asa, dar in orice caz am dorit sa aratam ca reglementarile excesive pot avea efecte inverse celor scontate. Si tocmai aici rezida riscul despre care vorbeam anterior. Dreptul de participare la guvernare, dreptul la instituirea organizatiilor nonguvernamentale, politice au existat si pina la adoptarea legii. Totusi e bine ca legea a fost adoptata, macar pentru faptul ca asa cum afirma reprezentantii minoritatilor aceasta le ofera o garantie in plus a respectarii drepturilor lor.

Cei care au criticat aceasta lege au scos in evidenta faptul ca prin promovarea acestei legi reprezentantii minoritatilor ar fi demonstrat ca au suspiciuni vis-a-vis de caracterul democratic al statului moldovenesc. In acelasi timp ei au scos in evidenta ca intentia de a declara limba rusa drept a doua limba de stat poate produce noi tensiuni in societate provocate de caracterul asimetric al folosirii a doua limbi de stat. Populatia autohtona cunoaste ambele limbi in timp ce o mare majoritate a populatiei rusolingve cunoaste doar limba rusa, care de facto are statutul unei limbi oficiale. Intrebarea lor este daca nu cumva legile privind utilizarea a doua limbi de stat si cu privire la dreptul minoritatilor de a avea cote de reprezentare in administratie vor produce colizii. S-ar putea ca declararea a doua limbi de stat sa ofere functionarilor publici de a impune cetatenilor limba de comunicare. In opinia oponentilor adoptarii acestor legi cetatenii (contribuabilii) ar trebui sa aiba dreptul de a alege limba de comunicare cu functionarii, lucru care este de jure asigurat de cadrul legal existent deja.

S-a mentionat deja ca incalcarea drepturilor lingvistice ale minoritatilor nationale a fost invocata atunci cind a fost nevoie de a justifica actiunile separatiste din Transnistria. De asemenea, s-a mentionat ca desi se pretinde ca in Transnistria exista 3 limbi de stat, de fapt, doar limba rusa deserveste necesitatile administrative. Nici in autonomia Gagauz Yeri respectarea legislatiei lingvistice nu depaseste nivelul declaratiilor16. De aceea, atita timp cit volorile unei societati civile, cultura politica a cetatenilor, functionarilor publici si a liderilor de opinie nu au atins un anumit nivel este greu de vorbit despre respectarea prevederilor legii.

Pentru a trece de la reglementari juridice la actiuni practice este necesar sa se ia in considerare legatura dintre drepturile culturale si lingvistice ale minoritatilor si valorile tolerantei, coexistentei si integrarii. Aceste valori stau la baza continutului esential al drepturilor omului, adica respectul pentru valoarea fiintelor umane. Este imposibil pentru un stat sa fie absolut neutru in privinta preferintelor sale culturale sau lingvistice. Toate guvernele trebuie sa foloseasca cel putin o limba pentru a-si desfasura activitatile si sa comunice cu populatia. Preferind o limba (sau limbi) oficiala, nationala ori dominanta, statul ii avantajeaza in acelasi timp pe cei care vorbesc limba de stat. Realitatea in majoritatea tarilor este ca anumite parti ale populatiei vorbesc limbi care difera de limba (limbile) oficiala sau dominanta aleasa de stat si sint intr-un fel dezavantajate de alegerea guvernului. Se cunoaste ca in majoritatea cazurilor, incercarilor de eliminare a limbilor minoritare li s-au opus rezistenta, in unele cazuri provocind conflicte violente. Coexistenta pasnica poate fi realizata respectindu-se unele drepturi fundamentale care au un impact asupra intereselor etnice sau lingvistice. Aceasta este logica ce a fost respectata in dreptul international de la cel de al Doilea Razboi Mondial, cu acceptarea unei "increderi in drepturile fundamentale ale omului, in demnitatea si in valoarea persoanei umane” asa cum se afirma in preambulul Declaratiei Universale a Drepturilor Omului.

Standardele internationale ale drepturilor omului, ca de pilda non- discriminarea, libertatea de expresie si religie si altele, se bazeaza pe recunoasterea si respectarea diversitatii umane. Toleranta fata de diferentele umane permite coexistenta pasnica a oamenilor care provin din diverse medii etnice si lingvistice. Dar trebuie sa existe un echilibru intre diferitele interese implicate, precum cele ale indivizilor care pot fi dezavantajati de preferintele lingvistice ale unui guvern in privinta oportunitatilor de angajare sau a consecintelor educationale si, in aceeasi masura, interesele legitime ale statului care se pot confrunta cu limitari practice ale asigurarilor de servicii in limbile minoritare, provenind dintr-o lipsa reala de resurse financiare sau umane. Gasirea unui echilibru poate si trebuie sa se bazeze pe principiile tolerantei, coexistentei si integrarii. Integrarea nu inseamna eliminarea diferentelor umane ci, mai curind, luarea lor in consideratie si adoptarea lor in masura posibila si practicabila astfel incit indivizii sa poata participa atit la viata comunitatii lingvistice si culturale de care apartin, cit si la viata societatii mai largi a statului ca intreg. Echilibrarea intereselor statului cu cele ale minoritatilor in probleme lingvistice nu inseamna ca un stat nu poate sa adopte o limba comuna sau oficiala. Inseamna doar ca minoritatile lingvistice trebuie sa fie sprijinite atit cit este posibil in mod rezonabil, date fiind situatia minoritatii si conditiile in cadrul statului. Aceasta este insasi esenta conceptului modern al drepturilor persoanelor apartinind minoritatilor. Bazindu-se pe standardele internationale existente, expertii independenti care au elaborat "Recomandarile de la Oslo cu privire la drepturile lingvistice ale minoritatilor nationale" (RO) evidentiaza - in scopul de a oferi repere strategice practice - exact elementele echilibrului si integrarii, dupa cum urmeaza: "Drepturile persoanelor apartinind minoritatilor nationale de a-si folosi limba (limbile) in cadru public si privat, asa cum au fost enuntate si elaborate in recomandarile de la Oslo cu privire la drepturile lingvistice ale minoritatilor nationale, trebuie privite intr-un context echilibrat de participare deplina in societatea majoritara. Recomandarile nu isi propun o atitudine izolationista, ci una care incurajeaza echilibrul intre dreptul persoanelor apartinind minoritatilor nationale sa-si mentina si sa-si dezvolte propria lor identitate, cultura si limba, si necesitatea de a se asigura faptul ca sint capabile sa se integreze in societatea majoritara ca membri deplini si egali". In legatura cu un subiect specific, in recomandarea 12 a RO, care se ocupa de viata economica si cere un echilibru intre dorinta unor persoane particulare de a folosi o limba minoritara in activitatile economice si interesul statutului in asigurarea folosirii limbii oficiale si dominante in domenii ca protectia muncitorilor si consumatorilor. Indivizii sint liberi sa-si foloseasca limba la alegere in activitatile economice particulare, dar guvernul poate sa ceara si folosirea limbii oficiale sau dominante. Libertatea de exprimare a individului si interesele proprii ale statului (adica interesele "publice") se echilibreaza astfel si sint respectate in mod rezonabil. Documente ca Declaratia Natiunilor Unite asupra drepturilor persoanelor apartinind minoritatilor nationale sau etnice, religioase sau lingvistice, Conventia cadru pentru protectia minoritatilor nationale a Consiliului Europei, cit si RO, sint parte a unei tendinte de crestere a intelegerii si respectului pentru drepturile omului care sint ancorate in principiile tolerantei, coexistentei si integrarii. In acest spirit trebuie sa fie vazute drepturile minoritatilor lingvistice sau ale altor minoritati: sint masuri destinate realizarii echilibrului includerii si armoniei, mai curind decit a excluderii si conflictului. Din acest punct de vedere apare intrebarea: Ar putea implementarea ideilor multiculturalismul oferi o perspectiva pentru armonia lingvistica din Republica Moldova?

In luna octombrie 2001, Centrul Independent de Jurnalism (CIJ) a organizat la Chisinau o conferinta internationala cu genericul “Multiculturalismul in societatea moldoveneasca”. Insasi faptul ca a fost organizata o conferinta cu genericul respect demonstreaza ca solutiile valabile in tarile democratice ar putea fi aplicate si in Republica Moldova. Totusi, exista impedimente in acest sens. In cadrul conferintei s-a constatat ca doar in perspectiva existentei unui liderism politc se poate vorbi despre aplicarea modelului multiculturalist in Republica Moldova. A fost simptomatica si prezenta ziaristilor din Transnistria si Gagauz Yeri, care au vorbit despre sustinerea benevola si unanima a conducerii de la Tiraspol si, respectiv, despre acceptarea tutelarii adunarilor organizatiilor neguvernamentale de catre organele de securitate. Un alt factor important care face necesara examinarea fenomenului multiculturalismului este legat de intentia conducerii de varf a Republicii Moldova de a promova “interesele nationale ale tarii care sint interese le intregului popor dar nu ale comunitatilor etnice minoritare”17.

In prezent fenomenului diversitatii este vazut in trei feluri. Mai intii a este vorba despre o atitudine toleranta. Aceasta atitudine consta in libertatea acordata minoritatilor de a exista fara a fi discriminare atita timp cit nu aduc prejudicii culturii majoritare. Aceasta atitudine aduce cu sine restrictionarea considerabila a folosirii spatiilor publice si a mass mediei de catre minoritati. In acelasi timp, ea insemna si finantarea activitatilor minoritatilor din resursele proprii ale comunitatii - pe linga contributia acesteia, prin impozitare, la mentinerea culturii generale.

Exista doua tipuri de argumente in sprijinul tolerantei. In primul rind, sint argumentele principale de reglementare a constringerii: principiul daunei, de exemplu, stipuleaza ca oamenii nu pot fi constrinsi decit cu scopul de a fi impiedicati sa dauneze altora, sau acela de a fi pedepsiti pentru daunele cauzate. Al doilea tip de argumente apeleaza la necesitatea asigurarii linistii publice, armoniei sociale si legitimarii sistemului de guvernare, toate capabile de a fi amenintate de eventuale resentimente ale unei minoritati impiedicate sa-si continue viata religioasa sau culturala18. Din acest punct de vedere, putem observa ca ambele principii ale tolerantei au fost incalcate atunci cind Ministerul Invatamintului a adopta hotarirea privind introducerea studierii obligatorii din clasa a doua a limbii ruse in scolile cu predarea in limba romana. De fapt, intoleranta autoritatilor a avut un sens invers, adica limba unei minoritati i s-a impus majoritatii. Este curios ca efectul a fost acelasi

-; protestele celor care s-au simtit afectati.

Toleranta a fost in cele din urma suplimentata sau chiar inlocuita de o a doua strategie privind minoritatile - o politica bazata pe afirmarea dreptului individual de protectie impotriva discriminarii nationale, etnice, rasiale, religioase sau de alta natura. Drepturile la nedescriminare sint extensiuni firesti ale conceptiei clasice referitoare la drepturile constitutionale civile si politice.

Drepturile de nedescriminare se extind mult dincolo de toleranta. Ele au consecinte care afecteaza modul de viata al majoritatii. Cea mai evidenta consecinta este imposibilitatea de a exclude membrii unor comunitati din scoli, locuri de munca, cartiere de locuit etc. De obicei, drepturile de nedescriminare sint interpretate astfel incit fiecare comunitate sa aiba posibilitatea controlului asupra anumitor institutii. Dar, intr-un regim de coexistenta, de nedescriminare serviciile publice, sistemul educational, precum si sfera economica si politica a unei tari nu pot fi proprietati ale majoritatii, ci sint un bun comun al tuturor cetatenilor ca indivizi.

A treia metoda de abordare a problemei minoritatilor este afirmarea multiculturalismului. Ea se considera a fi potrivita pentru societatile in care exista mai multe comunitati culturale stabile care doresc, si sint in masura, sa se perpetueze. Liberalismul politic sustine valoarea controlului asupra propriei noastre vieti, a libertatii de a trai conform deciziilor noastre succesive. Aceasta abordare incearca sa gaseasca modalitatile - juridice sau sociale - de a elimina restrictiile care ingradesc deciziile individuale, si sa inlature obstacolele create de lipsa de educatie, de saracie sau de acces la diferite surse.