e6i15im
O figura enigmatica, in preajma legendei, este aceea a lui Antim, care, in amintirea locului sau de obarsie, si-a mai spus si Ivireanul. Nascut, asadar, in Iviria, vechea denumire a Gruziei. Descins in Tara Romaneasca, Andrei (pe numele sau de mirean) s-a integrat pana intr-atat noii ambiante, incat unii au presupus fie ca se tragea dintr-o familie de emigranti romani pripasiti in regiunea Azovului, fie ca venise la noi inca din copilarie, pribegind o vreme prin Moldova.
In lucrarea “Cateva ore la Snagov”, A.I. Odobescu il socotea a fi un calugar roman din manastirea Ivir, de la muntele Athos. Florentinul Del Chiaro, secretarul lui Constantin Brancoveanu, stia despre Antim ca ar fi provenit dintr-o familie instarita si ca, printr-o trista intorsatura a soartei, ajunsese rob la turci. De captivitatea adolescentului ivrean, N. Iorga se indoieste, sub cuvant ca nici un razboi nu bantuia pe atunci in tinuturile Caucazului. Dar Al. Piru afirma, ca si cand ar detine dovezi peremptorii, ca raptul s-a produs cand Andrei, fiul lui Ioan si a-l Mariei (nume care nu prea au rezonanta gruzina, vor fi fost romanizate de Antim in testamentul sau), avea 16 ani.
Nici despre anul nasterii nu se pot face decat aprecieri ca: 1650 sau 1660. Din robia otomana va fi rascumparat de Patriarhia ecumenica din Constantinopol sau, dupa alte ipoteze de alti georgieni de prin Peninsula Balcanica. La Academia Patriarhiei ortodoxe, profesor de filosofie era Ilie Miniat, si printre cei ce l-au audiat se numara si Dimitrie Cantemir. Printre atatea necunoscute inzestrarea generala a acestui “om de multe arte”, definea N. Iorga, sta inafara oricarei indoieli si poate ca tocmai talentele lui putin obisnuite sa-I fi inlesnit eliberarea, iar mai tarziu sub patronaj brancovenesc, o ascensiune, prea sfidatoare pentru vitregia vremurilor de atunci, pentru ca totul sa nu se sfarseasca tragic. O inaltare si o prabusire, s-ar spune, de personaj shakespearean, daca vicisitudinile unei istorii zbuciumate n-ar fi pus la cale si in tarile romane cu o staruinta funestra, acelas scenariu sangeros, decapitarea lui Brancoveanu si acelor 4 feciori ai lui Barbarie care a cutremurat lumea crestina si chiar turcimea, sugrumarea voievodului Stefan Cantacuzino, a stoinicului Constantin Cantacuzino, etc.
Ca monarh sau ca simplu mirean (cei mai multi biografi inclina sa creda ca s-a calugarit in tara, nu la Constantinopol), Andrei (Antim) soseste in rastimpul dintre 1688 (la 9 noiembrie se inscauneaza Brancoveanu) si 1690. “Eu, aici in tara, n-am venit de voia mea, nici de vre-o saracie sau lipsa, nici manastirea Sneagovului o am luat-o cu de-a sila”, avea sa aminteasca el domnitorului.
“Mai mult chiar decat Constantinopolul Tara Romaneasca era atunci centrul ortodoxismului, rezistenta sigura si iubita a prelatiilor”, afirma N. Iorga in Istoria lieraturii romane din secolul al-XVIII-lea. La Bucuresti sau la Targoviste se respira mai in voie decat la Stambul, unde Coranul si Padisahul ridicau fel de fel de oprelisti, tiparnita de pilda, era socotita o nascocire ghiaura, o blestemata vrajitorie. Pe pamantul tarii romanesti intre Carpati si Dunare, armele tac si muzele au mai multa cautare.
In Valahia, in aceasta perioada este un climat favorabil, in care scoala (academia domneasca din chiliile Manastirii Sf. Sava, scoala domneasca de “slovenie” de la biserica Sf. Ghiorghe-Vechi, scoala de la Coltea, infiintata de Matei Cantacuzino), slujita de profesori ilustrii (Sevastos Kimenitul, Ioan Comnea, Gheorghe Maiota, Panaiot Sinopeus, Gh. Trapezundiul, Maxim Peloponezianul), intra pe un mal neted ceea ce stimuleaza odata mai mult o activitate tipografica pana atunci discontinua.
La Bucuresti functiona o tipografie infiintata in 1678 de mitropolitul Varlaam al Tarii Romanesti,unde in 1688 iese de sub tipar Biblia talmacita, printre altii de fratii Radu si Serban Grecianu. Pana in toamna anului 1691, 8 carti fusesera imprimate. Aici incepe sa lucreze smeritul intre ieromonarhi Antim. Ca a deprins rosturile meseriei la Constantinopol sau in tara, pe langa Mitrofani, fostul episcop de Husi, nu se prea stie, iar opiniile sunt impartite. In orice caz, este mai putin probabil ca ar fi ucenicit la Buzau si cu atat mai hazardate sunt presupunerile despre Moscova sau Kiev, ori Venetia. Logic pare ca Brancoveanu sa fi adus in tara un taner despre a carui pricepere in arta tipografica incepuse sa se vorbeasca. S-ar putea ca acest fapt sa fi fost real si ca Andrei din Ivir sa se fi instruit inca de la Tiflis (Tbilisi), unde sub regele Arcil functionase o tipografie utilata la Amsterdam. Obscurantismul Portii interzicea drastic asemenea activitati pentru islamism subverside. Poate, totusi la Bucuresti? In biografia lui Antim cu trena ei de incertitudini inca o dilema… pana si autenticitatea chipului saupictat in pronausul Manastirii Govora, ca si la Strehaia si Fedelesoiu, nu e fara dubii.
Desavarsit in toate mestesugurile, i-l magulea, in cunostinta de cauza nemesul Mihail Istvanovici, discipolul sau cel mai destoinic. Un profil renascentist s-ar spune arhipastorului Ungrovlahiei. I se dusese vestea ca sculptor si xilograf, zugrav de biserici, caligraf si miniaturist, topograf (I se datoreste prima schita topografica realizata in Tara Romaneasca, a mosiei Negovan, in 1696), in fine orator ecleziastic. Legenda il insoteste pe acest “degno e virtuoso arcivescovo” inca din timpul vietii. Insasi Patriarhia ecumenica, la inscaunarea Ivireanului, il omagia ca pe un barbat de cinste si evlavios, si impodobit cu virtutiile ce se potrivesc cu vrednicia arhiereasca. Timpul a mai remodelat contururile acestei stralucitoare efigii, limpezind totodata personalitatea artistului. Daca nu Antim a fost acela care a zugravit capela bisericii din Ramnic si nu el a migalit medalioanele din Chipurile Vechiului si Noului Testament, daca numai traditia sustine ca ar fi sculptat usa de stejar de la intrarea Manastirii Tuturor Sfintilor pe care a ctitorit-o, ii raman tipografului si oratorului, deloc strain de alte maiestrii suficiente merite care sa-i adevereasca renumele.
Aptitudinile lui, intre care cele de poliglot, adica stia gruzina, greaca, mai putin turca si poate araba, invata uimitor de repede slavona si romana ceea ce ii inlesneste ascensiunea in ierarhiea bisericeasca. “Cel mai mic intre ieromonarhii” de la Tipografia Mitropoliei (care se va numi Domneasca, avand in frunte de la 10 iunie 1691 pe Antim) care ajunge curand egumen la Manastirea Snagov la 2 mai 1696 -; 21 mai 1704; din 1701 lucra insa din nou la tipografia domneasca. Mai tarziu ajunge episcop de Ramnic la 7 martie 1705 -; 27 ianuarie 1709, pentru a fi inaltat pe 28 ianuarie 1708 in spena arhieriei, inscaunarea avand loc la 22 februarie. “Mitropolia n-am luat-o cu sila, nici cu mite, nici cu rugaciuni”, avea sa-i scrie el lui Brancoveanu, cand relatiile lor se crispeaza. S-au inteles bine un timp, domnitorul care era un cuget evlavios si vladica, dar nu se potriveau la fire si din motive ce nu tin numai de psihologie, era de asteptat o neantelegere intre ei. Antim purtand in suflet trauma unei adolescente urgisite si ostilitatea nelecuita fata de cei care-i asupreau Georgia natala, nu are tactul si clarviziunea voievodului care, recurge la eschive precaute si tactici furtive pentru a pastra integritatea unei tari amenintate de trei imperii trufase si tentaculare. Faptul ca Brancoveanu, in ciuda angajamentelor lui militare, ezita sa-si trimita ostile in lumpta de la Stanilesti din 1711, incheiata nefericit pentru tarul Petru I, cu care se aliase Cantemir, nu-l satisface pe voievod. Astfel promt si cu eleganta Voda ii cere grabnic demisia lui Antim, datorita numeroaselor vinovatii ce i-au fost puse in carca pe nedrept, sa faca astfel paretisis pentru a nu fi nevoit sa ceara patrierhiei caterisirea. Antim Ivireanul se apara in doua scrisori catre domn, una din 13 ianuarie si una din 3 februarie 1712, cu irezistibila elocinta si un apel sentimental: “Nu ma lasa sa es obidit si cu lacramile pe obraz”, si neatelegerea se aplaneaza insa increderea intre cei doi se frange. Insinuarile care il vizau pe Antim nu erau lipsite de orice temei, dar in esenta el avea dreptate, de vina erau “intamplarile vremii”.
Un alt conflict care are in Antim Ivireanu un protagonist de o demnitate impunatoare, a fost acela cu Hrisant Notara, patriarhul Ierusalimului ale carui ingerinte ale treburile bisericii ortodoxe romane sunt contrate intr-o argumentatie stransa, taioasa cu nuante de sarcasm. “Si mai de ras este sa zici ca se gasesc in Ungrovlahia manastiri supuse patriarhului de la Ierusalim, sau altui patriar … fiindca nici n-au fost vreodata, nici nu vor fi in Ungrovlahia manastiri supuse vreunui patriarh dintr-o eparhie straina, si toate acestea se afla sub carmuirea noastra”. Niciodata, spune Iorga, unui patriarh nu I s-a vorbit de un mitropolit roman in acesta forma. “Este una din cele mai splendide piese ale rezistentei pe care Biserica noastra a opus-o tuturor incercarilor”. Strainul (Antim) s-a indentificat demult cu interesele patriei adoptive. El este un “perfect asimilat”. Dupa sfarsitul de cosmar a-l lui Brancoveanu, acuzat de intelegere cu puterile crestine, deci de hainie fata de imparatia otomana, domnia lui Stefan Cantacuzino (1714 -; 1716) fu prielnica lui Antim Ivireanul, atasat dintotdeuna partidei cantacuzinesti, amestecata in disgratierea lui Brancoveanu. Insa dupa numai doi ani, ambitiosul nepot a-l stoinicului, cadea si el, cadeau impreuna capriciilor sinistre ale portii. Turcii nu mai aveau incredere in boierimea pamanteana.
Cu Nicolae Mavrocordat in Tara Romaneasca incepe epoca fanariota. Antim nu are cum banui ce va urma si face imprudente care ii hotarasc viata. Acest mavrocordat pe cat de erudit, pe atat de impulsiv si crud, nu va pregeta sa se descotoroseasca de un personaj incomod, caruia pana la urma politica i-a fost fatala. Un incident oarecare precipita evenimentele. Inspaimantat Mavrocordat fuge spre Dunare cautand un sprijin la raialele de pe acolo. Antim nunumai ca nu-l urmeaza, numai decat pana in satul Daia, dar daca relatarea lui Mitofan Grigoras, cronicarul este adevarata, mitropolitul ii declara acestui domnitor pe care nu-l iubeste ca de acum inainte Mavrocordat (omul turcilor) si Tara Romaneasca nu mai au nimic comun. Inca odata Ivireanul s-a pripit. Totul fusese o alarma falsa, un simplu foc de paie si Mavrocordat turbat de furie si cu gand de razbunare, revine in Bucuresti decis sa pedepseasca crunt pe rasvratiti. Furiei lui ii cade jertfa, cum era de prevazut si Antim Ivireanu care supus unor greu de suportat umilinte se vede obligat prin amenintari si silnicii sa renunte la inaltul rang bisericesc. Gramata patriarhala si sinodala emisa in august 1716 il inculpa pe raul Antim in ton cu tenebroasele procese ale inchizitiei ca “Mag si participator la multe alte crime”. Ivireanul este osandit in deosebi pentru faptul ca ar fi impins la revolutie si rascoala, ceea ce nu face decat sa-i puna in lumina patriotismul. Era o samavolnicie. Actul de caterisire nu intrunea conditiile legiuite, fiind cu o formulare juritica, lovit de nulitate. Aceste inscenari dezonorante ii urmeaza o alta, condamnarea al surghiun, ii manastirea Sf. Ecaterina din Sinai. Catre sfarsitul lui septembrie 1716, turcii din escorta condusi de procletul mehmendar Colfescu, il ucid pe nefericitul surghiunit, asvarlindu-i trupul macelarit in raul Tundja, un afluent a-l Maritei. Ca si tineretea lui invaluita in neguri, moartea lui Antim se infasoara, ca intr-un giulgiu, intr-o taina intunecata. Del Chiaro informeaza ca omorul s-ar fi petrecut la Galiopole, langa Dulcia. D. Fotino si Odobescu nu se indoiau ca ramasitele celui asasinat au fost aruncate in Dunare. O relatare in greceste intocmita in 1637 de N. Cusaclaul, indica Snagovul ca decor a-l tragediei. S-a facut si supozitia ca sangeroasa crima a avut loc, potrivit stirilor dintr-un obscur Diario d’Ungheria, nu altundeva decat la curtea, unde neanduplecatul Mavrocordat l-ar fi dat pierzarii pe fostul sau mitropolit, de fata cu egumenii unor manastiri din tara. Alti cercetatori sunt de parere ca raul Tundja a fost sa fie locul de veci a-l lui Antim, caruia i s-a harazit moarte de martir.
A fost un luptator pentru crestinatate si a murit ca mucenic a-l crestinatatii. In 1916 s-a propus canonizarea, iar in 1966 s-a obtinut reabilitarea lui Antim Ivireanu.
Parca presimtindu-si sfarsitul, la 24 aprilie 1713, mitropolitul chibzuind si la soarta ctitoriei sale, dicteza preotului Nicola o serie de importante Invataturi pentru asazamantul cinstitei Manastiri a Tuturor Sfintilor. Este un fel de testament, completat la 15 martie 1716. Pe langa alte dispozitii privind asezarea sfantului locas si “randuiala milelor ce s-au hotarat sa se faca peste an la saraci si la lipsiti … si cele pentru invatatura copiilor si pentru vivliotica”. Prevazatorul ctitor insista mai presus de orice sa nu fie manastirea supusa, sa fie “sloboda, nesupusa si nestapanita nici de domnul tarii, nici de arhiereul care va fi dupa vremi, nici de vreunul din boieri”. Spiritul de independenta a-l lui Antim transpare in semetia lui mai limpede ca oricand. Planurile edificiului impodobit in stilul brancovenesc vor fi fost desenate de mitropolitul insusi. Deasupra usii grele de stejar daltuita poate de Antim, strajuieste cioplita-n piatra emblema Ivireanului (un melc sub razele unei stele, intr-o cununa de laur, cu alegorismul ei pluriinterpretabil). Manastirea Tuturor Sfintilor se va numi biserica Antim. Aceasta adapostea o tipografie cu litere grecesti si romanesti, de unde si porunca mitropolitului “sa aiba datorie tipograful sa invete mestesugul tipografiei, unul dupa altul pentru ca sa nu piara acest mestesug din tara”.
A fost in afara artei oratoriei, vocatia lui Antim, manifestata de-a lungul unui patrar de veac. La Bucuresti (1691 -; 1694, 1701 -; 1705, 1715 -; 1716), Snagov (1696 -; 1701), Ramnic (1705 -; 1707), Targoviste (1709 -; 1715), la Dumineca Tuturor Sfintilor (1716) a scos el insusi si a supravegheat aparitia a 64 de carti. Dintre acestea 38 sunt lucrate mana sa, ornate cu arabescuri, flori stilizate, viniete gratioase, gravuri in lemn, din care unele desigur ii apartin. Sunt 30 de scrieri in greceste, 24 in romaneste, prima fiind Psaltirea (1694), una in slavona, 5 slavo -; romane, 2 greco -; arabe, una greco -; romana, una in greceste, slavoneste si romaneste. S-a mai semnalat un Acatist a-l Maicii Domnului (Snagov, 1898). Patru lucrari (Chipurile Vechiului si Noului Testament, Invatatura prescurt pentru taina pocaintii, Invatatura bisericeasca, Capete de porunca), il au ca autor pe Antim. La 10 a adaugat prefete sau scrisori dedicatorii, la 5 precum Dosoftei, a compus versuri la Stema, incercandu-si pana in stihuri emblematice, iar 6 cartulii le-a tradus din greceste (Molitvenic 1706, Octoih 1712, Liturghier 1713, Pilde filosofesti 1713, Catavasier 1714, Ceaslov 1715). In acest deloc restrans repertoriu o podere deosebita o retin cartile de aparare a ortodoxiei implicand subtile dezbateri teologice: Manual despre cateva nedumeniri si dezlegari 1697 de Ioan Cariofil, Marturisirea ortodoxa 1699, Carte sau lumina 1699 de Maxim Peloponezianul, Eortologhion 1701 si Invatatura dogmatica 1703 de Sevastos Chimenitul, Tomul bucuriei 1705 de Fotic, Panoplia dogmatica 1710 de Alexie Comnen.
Antim insusi in prefete si dedicatii gloseaza pe marginea unor carti tiparite.
Cu privilegiul sau charismatic, Antim Ivireanul cel mai de seama orator bisericesc la noi a dat prin didahiile sale straluciri literare elocventei sacre.