De prin anii 1690, se petrece si in Transilvania o schim¬bare de importanta majora: incepand de-acum „stapanul" e la Viena. Telul urmarit de Rudolf al II-lea cu o suta de ani in urma, pe vremea lui Mihai Viteazul, este atins abia acum. Iata ce lungi pot fi scadentele in Istorie! k6j11jv
Bineinteles, austriecii nu puteau impune schimbari radicale in noua provincie. Exista o Dieta in care domina nobilimea maghiara, si de asemeni cu greu s-ar fi putut atinge de privilegiile seculare ale sasilor si secuilor. Dar imparatul Leopold, care era un catolic convins si mili¬tant, s-a gandit ca in Transilvania, unde protestantii — apartinand celor trei confesiuni: calvinista, luterana si unitariana — erau de acum majoritari, singurul mijloc de a avea din nou o majoritate catolica era de a aduce pe romanii ortodocsi sub obedienta Papei. Dupa trei ani de dificile negocieri cu mitropolitul Atanasie, s-a ajuns, in 1701, la acceptarea de catre Biserica romana transilvana a punctelor Unirii stabilite la Florenta in 1439, in schimbul tagaduirii, pentru preotimea ortodoxa, a unor privilegii egale cu ale preotilor catolici. Iezuitii jucasera un rol esential in negocieri.

De atunci intalnim in Transilvania pe cei ce s-au numit uniatii. La inceput toata Biserica a trecut la uniatism. Cu trecerea anilor, s-a constatat insa ca stapanirea austriaca nu-si respecta toate angajamentele, fiindca nu indraznea sa treaca peste rezistenta indarjita a „Uniunii celor Trei Natiuni". intr-adevar, toata politica Habsburgilor — nu numai actul Unirii ortodocsilor — s-a izbit atunci in Transilvania de o violenta opozitie din partea nobilimii maghiare, majoritar protestanta, si nu numai a nobilimii. S-a ajuns astfel la o adevarata rascoala populara condusa de principele Francisc Rakoczi al 1l-lea si care a luat o mare extindere, fiind sprijinita de Franta lui Ludovic al XIV-lea, pe atunci in razboi cu Casa de Austria (razboiul de succesiune la coroana Spaniei, care s-a sfarsit prin urcarea pe tronul Spaniei a dinastiei franceze Bourbon, care mai domneste si azi), Revolta lui Rakoczi a tinut din 1703 pana in 1711 si a fost foarte populara, mai cu seama printre secui, inspirand poeme si un mars ramas celebru (reluat de compozitorul francez Berlioz intr-o opera), in 1711, majoritatea nobilimii maghiare s-a impacat cu Habsburgii, Rakoczi insa s-a exilat, urmat de un grup de partizani fideli, si a murit in exil.
Au fost si romani printre partizanii lui Rakoczi, in special dintre cei ostili Unirii cu Roma. Mai gasim si azi familii ardelene purtand patronimul Curut. Curuti erau porecliti luptatorii din partida lui Rakoczi.
Cand romanii au vazut ca nu erau respectate faga¬duielile facute in momentul Unirii, o parte din preotime, in cele din urma peste jumatate din biserica — indemnati si de fratii din Muntenia si Moldova si de insistente mi¬siuni ale Bisericii ruse — au revenit la ortodoxie, cu toate masurile de o cumplita brutalitate pe care le luau auto¬ritatile pentru a opri acest proces. (Faptul ca atunci armata austriaca a daramat biserici si a tras cu tunul in sate nu justifica masurile de prigoana pe care le-au luat comu¬nistii romani, doua veacuri mai tarziu, pentru a-i sili pe uniti sa se lepede de credinta lor, revenind la ortodoxie.

Cu aplicarea la nesfarsit a legii antice „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte", nu se va inainta niciodata catre
Civilizatie.)
Existau de-atunci in Transilvania doua biserici, aproape egale: Biserica unita (sau uniata, sau greco-catolica) si Biserica ortodoxa. Cea din urma nu mai avea insa mitropolit (depindea de un mitropolit sarb), iar uni¬atii se gaseau intr-o situatie mai favorabila decat ortodocsii. Pentru a fi cu desavarsire impartiali, trebuie sa recunoastem ca, cu toate ca s-au exercitat presiuni revolta¬toare asupra Bisericii ortodoxe ca sa treaca la „uniatism", rezultatele, pentru romanime, ale Unirii cu Roma au fost benefice. Cateva zeci de ani mai tarziu, un episcop unit, Inochentie Micu-Klein, care se luptase pentru a obtine intr-adevar drepturile promise, si in cele din urma fusese exilat la Roma, a primit totusi, ca o compensatie, dreptul de a trimite tineri preoti sa studieze la Roma si la Viena. Iar acesti tineri, pe la mijlocul veacului al XVIII-lea, se intorc entuziasmati de descoperirea facuta. Mai intai, mandria de a fi de origine romana. Tinerii uniati vor aduce, primii, ele¬mente de occidentalizare in tarile romane. Cei dintii invatati romani care scriu istorie, care fac gramatici, litera¬tura si stiinta in limba romana sunt dar fostii elevi uniati de la Roma si din alte mari centre din Apus. Citez numai cateva nume, pe care le cunoasteti din carti (in care nu se precizeaza insa niciodata ca erau greco-catolici!): Petru Maior, Gheorghe Sincai, Samuil Micu-Klein; ei raspandesc ideea de romanitate, de origine nobila a neamului, - ceea ce va constitui „ideea forta" care va trezi pasiunea nationala la noi.
Putem gasi astazi un cusur pasiunii lor de atunci: do¬rinta de a afirma originea latina a limbii noastre i-a impins multa vreme catre excese de „latinizare" a limbii, si in ortografie si in vocabular, care, indepartandu-se, pana la caricatura, de graiul popular, risca sa sape o prapastie intre masa populara si cei scoliti si sa produca o limba artificiala, inapta creatiei literare autentice. Din fericire, cu vremea, a invins bunul-simt iar excesele „scolii latiniste" s-au sters.