Dupa cucerirea Siciliei de catre Garibaldi, in iulie 1860, puterile europene
si-au dat seama deodata ca intentiona sa atace zona continentala a regatului
Napoleonului. Trebuia sa I se permita sa o faca? o8h15hj
In agitatia activitatii diplomatice, a devenit curand clar ca doar Marea Britanie,
dintre marile puteri era favorabila scopurilor lui Garibaldi. Napoleon III nu
dorea sa deranjeze Marea Britanie intervenind pentru oprirea lui Garibaldi,
dar la fel de mult n-ar fi dorit sa-l vada pe acesta ocupand Neapole si amenintand
Roma si Papalitatea. El a sugerat prin urmare Marii Britanii posibilitatea unei
blocade comune asupra stramtorii Messina pentru a-l retine pe Garibaldi in Sicilia,
dar britanicii au refuzat. Garibaldi a trecut stramtoarea cu succes la mijlocul
lui august, intalnind doar o rezistenta simbolica din partea marinei militare
napolitane, cu care convenise deja sa nu lupte in mod serios.
Atunci cand armata lui Cavour a intrat in Statele Papale, la 11 septembrie,
pentru a-l impiedica pe Garibaldi sa ajunga la Roma, Napoleon a trebuit sa dezaprobe
public o asemenea agresiune neprovocata , dar unele dovezi indirecte sugereaza
ca fusese incheiat un acord secret cu primul-ministru Cavour, prin care Franta
nu ar fi trebuit sa intervina atata timp cat Garibaldi nu ar fi ajuns la Roma.
Relatiile diplomatice dintre Franta si Piemont fusesera rupte temporar, dar
se pare ca a fost un simplu gest al lui Napoleon si nu trebuia luat in serios.
In urmatorii zece ani, problemele legate de modul cum puteau fi incorporate
Roma si Venetia in noul regat al Italiei erau fosrte presante. Roma era considerata
de majoritatea italienilor drept capitala fireasca a tarii lor, vatra vechilor
imparati romani si simbolul maretiei trecute. Garnizoana franceza din Roma si
ocupatia austriaca a Venetiei aminteau mereu ca izgonirea strainilor nu fusese
implinita. Intr-un fel sau altul, Napoleon III avea sa gaseasca o solutie acoestor
probleme.
Venetia
In 1866, chestiunea Venetiei ajunsese la un punct culminant. Prusia ra implicata
in lupta cu Austria pentru controlul asupra Germaniei. Intr-un tratat secret
incheiat cu Prusia, Italia cazuse de acord ca, in cazul in care Prusia ar fi
pornit la razboi cu Austria in urmatoarele doua luni, aceasta ar fi trbuit sa
declare razboi Austriei imediat dupa Prusia. La sfarsitul razboiului, dupa infrangerea
Austriei, Italia ar fi primit Venetia ca recompensa pentru serviciile oferite
prin crearea unui al doilea front intr-un razboi intre Austria si Prusia.
Asigurandu-se ca Italia ar fi castigat Venetia daca Prusia ar fi invins, Napoleon
trebuia acum sa se asigure ca acelasi lucru s-ar intampla daca ar invinge Austria.
Prin urmare, el a semnat un tratat secret cu Austria in care au convenit ca,
daca Austria infrange Prusia, Venetia sa fie cedata Frantei si apoi remisa Italiei
de catre Napoleon. In schimb, Franta trebuia sa ramana neutra in timpul razboiului.
Nu este de mirare ca Napoleon avea o reputatie de viclenie si joc dublu in toata
Europa.
Razboiul, cunoscut in Germania ca “Razboiul de sapte saptamani”
si in Italia ca “Al III-lea Razboi de Idependenta”, a inceput la
14 iulie 1866. Dupa 10 zile, Italia era infranta de Austria in batalia de la
Custoza, in primul rand datorita proastei conduceri, dar pe 3 iulie, Austria
este infranta, la randul ei de catre Prusia la Koninggratz. Austria a cedat
imediat Venetia lui Napoleon, care a remis-o imediat Italiei. Desi era binevnita
pentru Italia, obtinerea Venetiei, felul in care fusese obtinuta, nu de catre
italieni, ci prin jocul marilor puteri, Prusia, Austria si Franta, era uimitor.
A urmat o noua umilinta peste cateva saptamani, cand flota italiana a fost zdrobita
de cea mai mica flota austriaca in batalia de la Lissa. In ciuda acestei infrangeri,
pacea de la Proaga, semnata in august 1866, a confirmat alipirea Venetiei la
Italia, apropiind cu un pas unificarea deplina a Italiei.
Roma
Peste patru ani, atunci cand razboiul franco-prusian a izbucnit, in iulie
1870, Italia a ramas neutra. Victor Emmanuel avea sentimentul ca, prin casatoria
fiicei sale cu varul lui Napoleon, era obligat sa vina in ajutorul Frantei,
dar guvernul sau aprecia altfel situatia. Napoleon avea nevoie urgent de o armata
mare si a retras trupele franceze din Roma curand dupa inceperea razboiului.
Guvernul italian nu a reactionat imediat, dar, dupa ce Napoleon fusese infrant
si luat prizonier de cartre prusaci, la 1 septembrie 1870, a socotit ca poate
actiona in siguranta.
Victor Emmanuel a trimis o scrisoare Papei, la 8 septembrie, ceradu-i sa ajunga
la un acord cu guvernul si sa accepte pierderea puterii sale patrimoniale, care
din 1848, depinsese de prezenta trupelor franceze. El il indemna pe Papa sa
permita ca Roma sa devina capitala Italiei si sa se ajunga la un aranjament
de felul celui sugerat de Cavour in martie 1861. Acesta ar fi separat biserica
si statul, lasandu-l pe Papa fara putere patrimoniala, dar cu o deplina independenta
spirituala, aparuta si garantata de catre stat -; o biserica libera intr-un
stat liber. Victor Emmanuel scria:
“ Eu, fiind rege catolic si italian si, in aceasta calitate, aparator,
prin gratia divina si vointa nationala, al destinelor tuturor italienilor, simt
ca datoria mea este, in fata Europei si a lumii catolice, sa-mi iau raspunderea
de a mentine ordinea in peninsula si siguranta Sfantului Scaun… Capul
Bisericii Catolice, inconjurat de devotiunea poporului italian, si-ar pastra
pe malurile Tibrului un scaun glorios, independent de orice suveranitate umana.
Eliberand Roma de trupe straine, Sanctitatea Voastra va indeparta pericolul
permanent de a fi teatru de lupta pentru elemente distructive”.
Peste trei zile Papa a raspuns: “ Nu pot admite cererile din scrisoarea
dumneavoastra, nici nu pot sa accept principiile pe care le contine”.
Ca urmare, guvernul a decis trimiterea unei armate de 60.000 de oameni pentru
ocuparea Romei. Trupele papale s-au opus imediat, dar orasul a fost bombardat
de artileria guvernamentala si s-a facut o bresa in zidurile cetatii. Pe 20
septembrie, armata lui Victor Emmanuel a intrat in Roma. S-a tinut un plebiscit
in in octombrie. Roma a votat in umanimitate pentru unirea cu restul Italiei
si a devenit capitala tarii. Il Risorgimento se incheiase triumfator: regatul
Italiei era deplin unit. Regele se adresa primei sesiuni a Parlamentului, care
avea sa se tina in noua capitala, cu urmatoarele cuvinte: “Opera careia
ne-am consacrat vietile s-a realizat”. Singura problema ramasa era ce
trebuia facut cu Papa.
Cu putin timp inainte de moartea sa, in 1861, Cavour vorbise despre “o
biserica libera intr-un stat liber”. Ideea sa era sa separe biserica si
statul. Puterile patrimoniale ale Papei ar fi incetat si restul tinuturilor
papale absorbite de statul italian, dar Papa ar fi ramas un suveran independent,
cu propriul sau corp diplomatic, iar bisericii i s-ar fi garantat deplina libertate
fata de orice amestec al statului. Pius IX paruse la inceput pregatit sa ia
in consideratie astfel de argumente, dar curand s-a razgandit si a incheiat
brusc negocierile oficilale.
Pe masura ce puterile patrimoniale incepeau sa-i scape din mana, Papa a inceput
sa-si intareasca puterea spirituala. In 1864, el a promulgat controversata enciclica
“Syllabus”, care a avut ca efect condamnarea liberalismului si a
tolerantei religioase si departarea bisericii de la realitatile lumii sec. al
XIX lea. In iulie 1870, doctrina “infailibilitatii Papei” a fost
proclamata de catre Pius IX in timpul Marelui Conciliu al bisericii care se
intrunise la Roma. Aceasta doctrina sustinea ca declaratiile oficiale ale Papei
erau infailibile -; ele nu puteau fi gresite si nici nu puteau fi schimbate.
El era supremul judecator al adevarului pentru lumea catolica; autoritatea sa
spirituala era indiscutabila. Printr-o ironie a soartei, doar peste trei luni,
Roma a devenit capitala Italiei, iar Papa, ramas de-abia cu 109 acri de teritoriu,
se descria pe sine drept “prizonierul de la Vatican”, puterea sa
patrimoniala incetand. Papa a refuzat sa accepte pensia de stat oferita lui,
la excomunicat pe Victor Emmanuel si guvernul sau dar nu a putut schimba situatia.
Biserica si statul au ramas in cele din urma separate.
Unificarea Italiei
