1. Cauzele uniatiei

Spre deosebire de toate religiile si de toate confesiunile crestine, uniatismul nu s-a nascut dintr-o aderare a unor mase de oameni la o conceptie religioasa deosebita de cea pe care au avut-o inainte, care sa raspunda unor noi trebuinte sufletesti si sa aduca o schimbare in viata lor spirituala. m5d19de
El a fost rezultatul unei indelungate actiuni de violentare a constiintei religioase a poporului, in cazul de fata a poporului roman din Transilvania. Supus unor crunte si prelungite presiuni pentru a adera la catolicism, o parte din poporul roman din Transilvania a acceptat pentru inselarea si potolirea celor ce exercitau asupra lui aceasta silnicie, o dependenta administrativa de Roma papala, dar si-a pastrat in realitate tot continutul credintei si cultul sau ortodox. Astfel s-a nascut asa-zisul uniatism roman ca un compromis artificial si hibrid intre presiunile exercitate asupra poporului roman din Transilvania si intre forta lui de rezistenta 21. In insasi fiinta lui inconsistenta, de aparenta amagitoare, uniatismul a purtat, cat a dainuit, pecetea silniciei religioase, la care fusese si continua sa fie supus acest popor, fiind prin insasi existenta lui o acuza grava la adresa unor conceptii si metode politice si religioase, pe care constiinta umana inaintata a timpului nostru le condamna si le considera definitiv apuse. Nicolae Iorga a spus : «Biserica unita era o creatie artificiala, nu pornise dintr-o convingere» 22.
De fapt o silnicie intreita a prezidat la crearea uniatismului din Transilvania si la mentinerea lui23, pana cand deplina incetare a acelei silnicii a avut ca efect si disparitia lui : a) Silnicia unei asupriri sociale si economice ; b) Silnicia administrativ-militara exercitata de un stat cu conceptii absolutiste si c) Silnicia unei confesiuni crestine care stimula silnicia statului si se sprijinea pe ea.

a) Silnicia unei asupriri sociale si economice. — Poporul roman din Transilvania se afla in jurul anului 1700, cand s-a nascut uniatismul, sub regimul legii din ApprobataeConstitutiones, adoptate la 1653 (partea I, titlul I, art. 3 si partea III, titlul III, art. 2), care dispunea : «Romanii sa fie tinuti in robie deplina si perpetua («mera et perpetua servitute»), ei fiind in tara numai tolerati, pana cand va placea principelui si proprietarilor de pamant («usque ad beneplacitum principis et regnicolarum»), avand sa plateasca acestora toate darile si prestandu-le robota».
Iar despre preoti, iezuitul silezian Andrei Freyberger, care a descris actul unirii cu Roma papala de la 1701, spune : «Preotii sau parohii se socoteau printre iobagi, care nume indica servajul; in ce priveste contributiile, transporturile, incasarea darilor, precum si a altor sarcini, angarale si servituti, nu se facea nici o deosebire intre ei si laici, fiind supusi si ei robiei» 24.
Precum taranii si preotii romani erau considerati si tratati ca iobagi si tolerati, nu ca o natiune recunoscuta asemenea celor «trei natiuni» (unguri, secui, sasi), asa credinta lor ortodoxa era considerata si ea ca tolerata, nefiind socotita ca cele patru religii recepte (catolica, calvina, luterana, unitariana).
Dupa ocuparea Transilvaniei de austrieci, la 1687, aceasta trebui sa contribuie la cheltuielile indelungatului razboi al Austriei cu turcii (1683—
1699). Dieta transilvana a incarcat pe preotii ortodocsi romani cu dari speciale, impunandu-i ca pe negustori si ca pe laicii mai instariti, in vreme ce preotii religiilor recepte, desi aveau sesii si salarii mari de la stat, erau scutiti de orice impozit. Asa Dieta transilvana din 15 iulie 1689 a impus pe preotii romani la
5000 florini, la sute de cubule de grau, de carne, de vin etc. Din darea de un milion florini a Transilvaniei, cea mai mare parte o achitau ei 25.
Apasat de povara acestei grele situatii, si ispitit cu fagadulala usurarii ei, nu e de mirare ca o parte din clerul ortodox roman a acceptat unirea cu Roma, cu sentimentul exprimat de episcopul Inocentiu Micu Klein la 1737: «Eu si clerul meu m-am unit sub conditia de a obtine acele beneficii si foloase, de care se bucura romano-catolicii; altminteri, daca nu ni se dau, ne-am face chiar si turci» 26.
Acceptata numai din motive de ordin economic, unirea unei parti a ortodocsilor romani cu Roma papala n-a fost decat de suprafata. Iezuitul Kapi, caruia i se cerea parerea in aceasta problema de catre cardinalul Colonici, primatul Ungariei, la 1701, scria: «Caci romanului, care n-are aplecare spre aceasta unire si care spera oarecare comoditate materiala din simularea unirii cu pastrarea schismei, niciodata nu-i voi crede ca va fi cu adevarat unit, oricat s-ar jura ca are sa fie» 27.

b) Silnicia administrativ-militara a Imperiului habsburgic. — Interese politice ce au stat la baza acestei silnicii:
Primul interes provenea din faptul ca dinastia habsburgica din Austria catolica, cotropind Transilvania, a gasit aici o situatie religioasa care nu prezenta pentru ea destula siguranta politica, in timpul cat Transilvania fusese principat sub suzeranitate turceasca (1526—1687), ungurii, secuii si sasii, care formau cele trei natiuni recunoscute («Unio trium nationum»), devenisera calvini, luterani si unitarieni, si reprezentantii lor in Dieta alcatuiau cele trei
«staturi» care dominau Dieta si ocupau toate dregatoriile publice. Aceste
«staturi» acatolice nu agreau stapanirea unei Austrii catolice.
Ca sa-si asigure dominatia in Transilvania, Imperiul habsburgic trebuia sa sporeasca componenta, la inceput disparenta a «statului catolic». De aceea odata cu trupele imperiale au venit in Transilvania, in 1687—1688, si iezuitii, in scurta vreme acestia au vazut ca pe o convertire masiva a protestantilor din Transilvania la catolicism nu se putea conta. In aceasta situatie «statul catolic» din Transilvania si iezuitii veniti aici au sfatuit curtea imperiala sa intinda mrejele catolicizarii spre marea masa romaneasca a carei religie nu facea parte din nici una din cele patru religii recepte, cu drepturi politice. Printr-un memoriu din septembrie 1697, indata dupa definitivarea stapanirii Austriei asupra Transilvaniei, prin pacea de la Zenta in septembrie 1697, «statul catolic» ardelean cerea imparatului sa faca un apel catre preotii ortodocsi romani ca sa imbratiseze catolicismul, promitindu-le scaparea de povara darilor si impartasirea de privilegiile preotilor romano-catolici: «Cu supunere cerem de la Maiestatea Sa o diploma pentru unirea romanilor care locuiesc in Transilvania si care nu pretind altceva decat ca Maiestatea Sa sa se indure a-i face partasi pe preotii si calugarii de rit grec, de aceleasi privilegii si drepturi de care se bucura acum nu numai preotii catolici, ci chiar si preotii unitarieni, luterani si calvini»28.
Cu acest memoriu pleca la Viena iezuitul Baranyi, parohul bisericii romano-catolice din Alba Iulia. In ciuda opozitiei guvernatorului si a cancelarului Transilvaniei — contii Banfi si Bethlen, ambii calvini —, Baranyi obtinu de la Leopold I, prin cardinalul Coloniei, rezolutia din 14 aprilie 1698 catre guvernul ardelean, in care se spunea: «Aceia dintre preotii romani de rit grec, care pastrandu-si ritul, se vor declara pentru catolici cu recunoasterea pontificelui roman, se vor bucura de privilegiile preotilor catolici, iar aceia dintre ei oare socotesc ca nu pot face numita marturisire sau se vor uni cu una din celelalte religii recepte, ori vor ramane in statul religiei in care se afla acum, se vor bucura de privilegiile religiei pentru care se vor declara, sau vor fi considerati in starea si dreptul religiei in care traiesc acum» 29.
Deci nu predica superioritatii catolicismului a stat la baza uniatismului, ci promisiunea unei mai bune stari economice si sociale pentru preotii romani.
«Deoarece poporul era foarte prost si putin instruit in dogmele credintei, iar o instructie corespunzatoare ar fi reclamat timp mai indelungat, de aceea se hotari castigarea clerului sau», zice, la mijlocul secolului al XVIII-lea, un consilier al imparatesei Maria Tereza 30.
Aceasta inseamna ca se tintea atragerea ortodocsilor romani intr-o Bisericanoua,faranicioactiunedeconvertire,cilasandu-iinconvingereaca nulisecerenicioschimbare.Uniatismulsedovedestesiprinaceastaafifosto creatiepolitica.Catolicismulnuseangajaintr-ooperadeconvertire,pentruca n-avea incredere in succesul ei. S-a ales calea mai comoda a inselarii ortodocsilorromanisiapresiunilordestatasupralor.Daraceastasevarazbuna princaracterulinconsistentaluniatismului.
Rezolutia imperiala voia sa lase impresia ca preotii ortodocsi romani sunt liberi sa se decida pentru oricare din cele patru religii recepte. Dar faptul ca guvernatorul si cancelarul Transilvaniei, contii calvini Banfi si Bethlen, chemati de imparat la Viena, la 7 octombrie 1697, pentru consultare in problema emiterii acelei rezolutii, se opun, e o dovada ca ea era data in folosul catolicismului. Contele Bethlen scrie de altfel direct despre aceasta: «Noi amandoi, eu si guvernatorul, ziseram ca noi nici de vestea cererii aceleia (a statului catolic ardelean) n-am auzit si precum vedem este impotriva acelor trei religii din Ardeal si mai vartos impotriva religiei calvinesti... Noi destul am tudumanit si cerere am dat imparatului in contra instantei aceleia, dar nimica n-am ispravit, ca rezolutia tot s-a dat» 31.
In secret imparatul a trimis si un ordin generalului Rabutin, comandantul militar al Transilvaniei, ca «din toata puterea lui sa se nevoiasca ca preotii romani nu cu alta religie fara numai cu religia catolica sa se uneasca» 32.
Cronicarul contemporan. Mihai Cserei, declara ca a vazut acest rescript la comitele Apor, presedintele statului catolic 33.
Odata ce nu s-a gasit necesar sa se castige ortodocsii romani cu un nou catehism, nu s-a recurs nici la predicatori, ci s-a dat chestiunea pe mana comandantului militar pentru ca preotii ortodocsi care nu se vor lasa convinsi de argumentul privilegiilor, sa fie convinsi cu argumente militare.
Vom vedea mai incolo cum a inteles puterea militara sa implineasca ordinul imperial si sa realizeze opera de «convertire» a romanilor ortodocsi la catolicism.

Al doilea interes urmarit de curtea imperiala prin trecerea romanilor ortodocsi in dependenta papalitatii a fost ruperea lor din legaturile bisericesti cu romanii din Principate. Dat fiind ca romanii constituiau marea majoritate a populatiei din Transilvania, Casa de Habsburg isi dadea seama ca o viitoare ridicare culturala si o inevitabila dezvoltare a constiintei nationale a acestei populatii o vor face sa tinda si la o realizare a unitatii sale politice cu romani din Principate. Cea mai buna asigurare impotriva acestei eventualitatii periculoase pentru Imperiul habsburgic era desprinderea cat mai completa a romanilor din Transilvania de cei din Principate.
Prezenta acestui interes in crearea uniatiei de catre habsburgi e tradata de acuzatia adusa mitropolitului Atanasie, incepatorul uniatiei, la Viena in 1701, ca intretine corespondenta cu principele Tarii Romanesti 34, si urmatoarea obligatie ce trebuie sa si-o ia Atanasie: «De astazi incolo ma leapad de toate curaspundentiile si datatura in stiinta prin scrisoare si pretesugul schismaticilor, a ereticilor si a craiului sau vodii tarai Muntenesti. Nici o carte de acum inainte cu aceia raspuns nu voi avea si nici pe Bucurestean, mai mult al meu arhiepiscop a fi nu-l voi cunoaste, dar eu intr-una cu tot soborul meu Arhiepiscopului de Estergom ma smeresc, pe acela a fi mitropolitul meu il cunosc» 35.
Consilierul imperial, contele Hatsfeld, spunea intr-un raport din anul
1782 ; «Trebuie sa marturisesc ca eu pentru imprejurarile actuale privesc unirea mai mult ca o chestiune politica decat religioasa. Privita sub punctul de vedere al politicii, e de dorit ca romanii sa se creada a fi uniti, deoarece prin aceasta se indeamna a adera mai mult la stapinii tarii lor, decat unei puteri straine». Tot atunci, cancelaria ardeleana spunea ca «unirea are un indoit scop, anume unul teologic, de a duce iarasi in sanul Bisericii Catolice pe cei cazuti si unul politic, spre a taia legaturile ce le intretine acest popor cu tari straine, prin mijlocirea desunirii» 36.
Acest interes politic al Casei de Habsburg s-a manifestat in masurile severe luate de autoritatea de stat in tot secolul al XVIII-lea impotriva tinerilor pe care ortodocsii ardeleni lipsiti de episcopi, care sa hirotoneasca preoti ortodocsi, ii trimiteau la episcopiile din Principate, ca sa vina de acolo hirotoniti ca preoti. Intr-o instructie data de guvernatorul din Sibiu, Haller, pentru aplicarea unui rescript imperial, la 20 iunie 1746, se spune ca «este interzis ca valahii sa se hirotoneasca de alti episcopi. Deci protectorii unirii... vor cauta sa impiedice pe acesti valahi care vor trece in Valahia sau Moldova pentru a primi hirotonii. Pentru mai usoara executare a acestui lucru, se cere ca Consiliul aulic de razboi sa dea ordine... ca cei ce trec in tari straine pentru a primi hirotonii sa fie asteptati la trecatori si sa fie detinuti si pusi la dispozitia statului catolic, pana la noi ordine» 37. Iar in rescriptul Mariei Tereza din 18 iunie 1747 catre guvernatorul ardelean se ordona «sa se confiste la trecatori toate cartile schismatice ce incearca a se aduce din Moldova si Valahia» 38. «Nici din motive politice, zice imparateasa, nu se poate admite intrarea in tara a preotilor si calugarilor din acele principate» 39.
Iar la 1761, aceeasi imparateasa, intr-o rezolutie, spune ca generalul Bucow «merita sa fie laudat deoarece prin buna lui lucrare intreg districtul Bistritei a fost reintors la unire, rezultat care e de mare insemnatate din indoitul punct de vedere al religiei si statului, intrucat Bistrita constituie marginea de catre Moldova» 40.

c) Silnicia iezuitilor si a varfurilor clerului unit. — Uniatia s-a creat si mentinut in Transilvania si prin silnicia exercitata la inceput de iezuiti, iar mai tarziu de varfurile clerului unit, care au trecut in tabara clerului catolic.
Pentru a intelege cum a fost posibila o silnicie din partea aceasta, nu trebuie sa uitam ca e vorba de timpul cand Biserica Romano-Catolica avea in privinta libertatii religioase o doctrina care oferea varfurilor sale argumentele pentru practicarea acestei silnicii cu cea mai linistita constiinta. Era doctrina ca de libertate are drept sa se bucure numai adevarul, adica invatatura catolica, iar teza ca orice ideologie trebuie sa se bucure de libertate era declarata de papi «o doctrina pestilentiala». Eroarea, adica toate celelalte doctrine, n-au dreptul la libertate. Ele pot fi cel mult tolerate de fapt, dar nu de drept, adica atunci cand Biserica Catolica nu are mijloace sa le starpeasca, sau atunci cand nu-i sta la dispozitie armata unui stat catolic.
In Conciliul al II-lea de la Vatican s-a recunoscut pe fata de toti oratorii ca aceasta a fost doctrina catolica pana acum. Deosebirea fata de trecut este ca in Conciliu cei mai multi episcopi, recunoscand aceasta doctrina si practica pentru trecut, au cerut parasirea lor pentru viitor, admitind dreptul la libertate pe seama tuturor credintelor si ideologiilor pe cand o parte mai mica din episcopi au cerut ca Biserica Romano-Catolica sa ramana si mai departe fidela doctrinei sale de pana acum. Cardinalul Ruffini, combatand la 23 septembrie 1964, in sesiunea a Il-a a Conciliului, principiul afirmat in schema Desprelibertate, ca toate credintele au dreptul la libertate, a spus : «Sa nu separam libertatea de ade- var... Adevarul este unul si nu exista decat o unica religie adevarata... Cand e vorba de alte religii decat de cea catolica, trebuie sa se vorbeasca de «toleranta», nu de «libertate».
Iar la 24 septembrie 1964, episcopul de Castro Meyer, din Brazilia, a declarat: «Doctrina ca toti trebuie sa se bucure de libertate e cu totul opusa doctrinei traditionale a lui Leon al XIII-lea si Pius al XII-lea, care spun ca eroarea n-are nici un drept, dar poate fi tolerata pentru a se evita un rau mai mare».
Interpretand aceasta doctrina, ziarul «Le Monde» din 29 septembrie 1964 scria : «Fata de cei in eroare nu poate exista decat o intoleranta totala. Dar tinand seama de forta imprejurarilor, se poate adopta fata de ei o atitudine de toleranta... Sa suportam pe cei in eroare pentru ca nu putem face altfel». Cand exista insa state prin care putem aplica principiul intolerantei, sa o facem, asa cum am facut-o si in trecut, a spus in esenta, mai departe, in amintita sa interventie, Cardinalul Ruffini:

«Se spune in text ca statul este incompetent sa judece in materie reli- gioasa. Daca-i asa, cum poate exista o religie de stat? Aceasta e o negatie a ideii de concordat, mai ales in timpurile vechi, dar si azi, de exemplu in Italia, in Spania, in Republica Dominicana, in acest text se merge impotriva unei traditii foarte vechi si contra Sfintului Scaun. Acesta e un lucru foarte grav». Iar in sedinta din 17 septembrie 1965, acelasi cardinal a spus : «Statul trebuie sa ajute la biruinta, conservarea si apararea adevarului». «Binele comun pentru care trebuie sa lucreze statul nu consta in posibilitatea acordata tuturor de a fi egali, ci in realul triumf al adevarului, pe care numai Biserica Romano-Catolica il poseda».
Dimpotriva, Cardinalul Henriquez, arhiepiscop de Santiago de Chile, exprimand opinia mai noua a marii majoritati a episcopilor din Conciliu, a spus in sedinta din 23 septembrie 1964: «Trebuie sa facem sa dispara din lumea intreaga opinia ca catolicii sunt oportunisti si au doua masuri, dupa cum sunt intr-un stat slabi sau tari... Tipul de om modern, cere sa adaptam metodele noastre, tinand seama de societatea democrata... Schema ne pune in garda contra prozelitismului. Acesta reprezinta o coruptie a marturiei. El are aerul de a profita de avantajul institutiei umane, fara sa se fereasca de a intimida, de a solicita, de a prezenta momeli materiale».
Iar in sesiunea a III-a, la 17 septembrie 1965, Arhiepiscopul Heenan de Westminster a spus: «Nu lipsesc episoade in care elementele acatolice au suferit din cauza comportarii autoritatii statelor catolice».
Ne pare bine ca majoritatea episcopatului catolic se jeneaza azi de intoleranta Bisericii Romano-Catolice din trecut fata de alte credinte si de metodele folosite de ea impotriva lor. Dar ar fi de dorit ca aceasta schimbare de atitudine sa se observe si in renuntarea Bisericii Catolice la incercarile de a reface uniatia.
De fapt silnicia reprezentantilor Bisericii Romano-Catolice s-a exercitat in cazul uniatiei din Transilvania, prin profitarea de Imperiul "habsburgic, care nu s-a sfiit sa aplice forta pentru sustinerea prozelitismului catolic. Aplicarea aceasta a fortei a facut-o Imperiul habsburgic in mare parte sub stimularea si inspiratie continua a iezuitilor, iar mai apoi a varfurilor uniatismului, care au contribuit astfel la intensificarea continua a aplicarii fortei de stat.
Toate metodele trecute condamnate de Cardinalul Henriquez le-au practicat iezuitii si virfurile clerului unit din Ardeal: momeala cu avantaje din partea statului si amenintarea cu privarea de ele si cu pedepse din partea statului, delatiunea si minciuna catre organele de stat, prin care atrageau asupra celor ce-si aparau credinta masuri inasprite, falsificarea pe de o parte de acte pentru a-i obliga pe oameni mai tarziu sa tina angajamentele de catolicizare, pe care inaintasii lor nu le luasera de fapt, pe de alta inselarea poporului cu asigurari ca nu se intentioneaza nici o schimbare a credintei lui, exploatarea slabiciunilor celor pe care si-i faceau unelte. Toate acestea se vor vedea in scurta descriere a inceputurilor uniatiei si a unora din momentele istoriei ei. Aici dam numai cate o mostra din fiecare: momeala cu avantaje materiale si amenintarea cu privarea de ele se vede din urmatoarea propunere a iezuitului Kapi catre cardinalul Colonici si prin el catre imparat: «Nimeni sa nu fie de-a dreptul silit la unire, dar sa se afle vreo modalitate ca nici un popa sa nu se poata bucura de privilegiile date de imparat, decat daca ne da noua semne mari de unire adevarata si nici un semn de prefacatorie» 41.
Cazurile de delatiune si minciuna catre organele de stat se tin si ele lant. Atanasie este parat la Viena, in 1701, de lucruri adevarate si neadevarate, pentru ca sub amenintarea pedepsei pentru ele sa semneze acceptarea tuturor conditiilor ce i s-au impus. Episcopul Petru Aron cere la 19 aprilie 1749 interventia autoritatii de stat impotriva ortodocsilor din Fagaras si a calugarilor de la Sambata de Sus 42.
Episcopul Inocentiu Micu-Klein, inainte de a se convinge de zadarnicia unirii, cere curtii din Viena sa fie folosita forta militara impotriva neunitilor, chiar cand fac cereri la autoritati: «Cerem ca impotriva preotilor si persoanelor bisericesti, care nu voiesc sa asculte de episcopi si de mai marii bisericesti, cand nu pot fi potoliti sau redusi la ascultare altfel si fac cereri de ancheta la autoritatile superioare ale provinciei, sa se foloseasca bratul secular» 43.
Iar episcopul Grigore Maior scrie la 19 aprilie 1782 comandantului general din Sibiu: «Daca fac abstractie de Schitul Silvasul de Sus in districtul Hateg, nu mai exista pe cat stiu nicaieri altundeva eremit sau calugar de acest fel sub jurisdictia mea. Dar ma intorc la manastirea neunita de rit grec de la Sambata de Sus, cel mai mare luptator contra intregii uniri si reamintesc cu plecaciune Excelentei Voastre cele ce am scris adesea, cerand daramarea din temelie a acestui locas din padure. Nu ma indoiesc, Excelenta Voastra, ca veti ajuta la implinirea acestei cereri, daca acum o sprijina si dorinta mai inalta».
Aceste staruinte au facut ca manastirile ortodoxe romanesti din. Transilvania sa fie darimate toate 44.

Daca Manastirea de la Sambata de Sus a fost darimata in noiembrie 1785, celelalte manastiri din Tara Oltului, fusesera daramate mai inainte, la ordinul generalului Bucow din 13 iunie 1761, care suna: «Manasrile de lemn sa fie arse pretutindeni, cele de piatra sa se distruga si sa se faca raport Excelentei Sale Generalului atat despre restituirea bisericilor (catre uniti) cat si despre demolarea manastirilor. Iar daca cineva s-ar opune in mod temerar prea inaltei porunci regale, sa fie pedepsit numaidecat cu moartea prin spinzuratoare, sau prin taierea capului, ca unii care dispretuiesc poruncile regesti si tulbura pacea si ordinea publica» 45.
O directiva exemplara pentru exploatarea slabiciunilor episcopului si clerului unit o da cardinalul Colonici iezuitului Neurauter, pus ca «teolog» pe langa episcopul Atanasie: «Cu toata sirguinta sa aiba grije sa se foloseasca pasiunile (dorintele) episcopului si ale clerului («ut affectuum Episcopi et cleri lucretur»); facand asa, usor va cisliga pentru planurile sale, o populatie atat de rustica, de necivilizata, care-si masoara prieteniile dupa utilitate, si si-i va face binevoitori si va putea obtine de la ei toate»46. Catolicismul va face uz permanent de acest principiu, incarcand virfurile clerului unit cu cele mai mari beneficii. Despre falsificarea documentelor va fi vorba mai incolo.

Un simbol concentrat al celor trei silnicii ni-l ofera stransa colaborare dintre ofiterii austrieci, iezuitii, iar mai tarziu virfurile unite, si agentii fiscali. Preotii castigati pentru unire de cate ori se loveau in sate de rezistenta credinciosilor ortodocsi apareau prin case insotiti de ofiterii austrieci si de agentii fiscului, sau de slujitorii proprietarilor latifundiari pentru a aresta si a prada bunurile oamenilor, intr-o plangere a romanilor ortodocsi ardeleni se spune: «Dupa aceea s-au sculat popii cei uniti si s-au dus la domni. ªi ne-au parat si au mintit ca noi am fost impreuna cu dansii si n-am fost nice vom fi. ªi ne-au pus supt birsag si ne-au prins pre noi mai mult decat trei sute de oameni, tot fruntea si noi am feleluit ca nu ne vom uni, suntem gata sa ne aduceti muierile si copiii sa le taiati capetele, apoi noua; sa stiti Maria Voastra bine ca omul nu-i slobod cu trupul, dar este cu sufletul. Apoi ne-au slobozit si ne-au pus supt birsag mare, cumplit si inca si supt bataie» 47.
Conlucrarea stransa dintre silnicia catolica si silnicia Imperiului habsburgic s-a accentuat de prin 1699 cand guvernul austriac si conducerea Bisericii Romano-Catolice vazand ca actiunea misionarilor iezuiti dependenti de autoritatile ordinului lor, nu poate indupleca poporul roman la uniatie, au hotarat inlocuirea lor cu misionari militari («missionari castrenses»), adica cu iezuiti afectati pe langa regimentele militare 48.
Iezuitul Brzenski spune ca misiunile iezuite de propaganda insoteau armata austriaca prin sate si raspandeau printre preoti decretul imparatului Leopold I din 14 aprilie 1698 si al cardinalului Colonici prin care se fagaduiau usurari materiale celor ce vor imbratisa "unirea 49.
Se intelege ca «predicarea» decretului imperial, facuta de iezuiti insotiti de soldati, era de natura nu numai sa momeasca pe unii preoti, ci si sa bage teama in oameni.
Din intalnirea intre intreita silnicie amintita si intre rezistenta romanilor pe langa Ortodoxie, a rezultat compromisul sau chipul hibrid si consistent al uniatismului. Unde rezistenta slabea mai mult, intreita silnicie devenea mai indrazneata si inainta in opera de catolicizare, cum s-a intamplat in unele parti din nordul Ardealului sau cu virfurile clerului unit. Cand rezistenta devenea totala, se prabusea chiar si chipul aparent al unirii. Asa a fost in timpul rascoalelor religioase in secolul al XVIII-lea si asa s-a intamplat in 1948.
Sa urmarim acum actiunea combinata a factorilor amintiti in fenomenul nasterii uniatiei si al mentinerii ei.

2. Inceputul uniatiei si falsurile de documente care insotesc originea ei a) Primele documente care vorbesc de inceputul uniatiei in Transilvania sunt trei procese verbale ale unui Sinod in care s-ar fi hotarat adoptarea uniatiei, pe la inceputul anului 1697, o rezolutie de unire din 21 martie 1697 semnata de
«Episcopul» Teofil si o adresa catre cardinalul Colonici din 10 iunie 1697, cu semnatura aceluiasi vladica Teofil si a 12 protopopi «prea supusi si prea umiliti fii», prin care i se aduce la cunostinta primirea uniatiei. Textul latin al proceselor verbale l-a publicat N. Nilles, dupa un manuscris aflator in arhiva Episcopiei romano-catolice din Alba Iulia. Acest manuscris, spune el, era o copie dupa originalul latin pe care l-a depus Baranyi in dulapurile Arhiepiscopiei de Strigoniu. Dar Silviu Dragomir declara ca nu a gasit acolo nici urma de existenta lor. O traducere romaneasca a acelor procese verbale a publicat T. Laurian in «Magazinul istoric pentru Dacia», III, p. 271 - 272, dupa un manuscris latin din Arhiva Episcopiei romano-catolice din Alba Iulia.
Deci originalul latin al acestor procese verbale nu exista. Cu atat mai putin exista originalul romanesc dupa care ar fi trebuit sa se traduca acest original latin.
De asemenea, nu exista originalul «rezolutiei» din 21 martie 1697. N. Nilles a reprodus un text latin al ei, dupa o carticica tiparita in Cluj la 1730, si atribuita pana nu demult iezuitului Andrei Ilia : «Ortus et progresus variorum in Dacia Gentium et religionum a principibus eius usque ad annum 1722».
Adresa catre Colonici se gaseste in colectia hirtiilor iezuitului Hevennesi, depusa in Biblioteca Universitatii din Budapesta. Ea se compune dintr- o coala indoita in doua, adica din doua foi. Pe prima pagina e textul latin cu semnatura si pecetea lui Teofil. Semnatura s-a dovedit falsificata. Pe pagina a doua se dau numele in latineste ale celor 11 protopopi si al unui preot. Pe pagina a treia se afla semnaturile acestora, iar pe pagina a patra adresa lui Colonici. Cele 12 semnaturi sunt autentice. Dar se vede ca foaia aceasta cu semnaturi, care constituie prima foaie a colii indoite, a fost luata din dosarul cu semnaturi al vreunui sobor de mai inainte. Un plastograf a luat aceasta coala, a indoit-o astfel, ca foaia intai sa devina foaia a doua si pe pagina intai a pus scrisoarea in latineste catre Coloniei cu semnatura plastografiata a lui Teofil.
Toate aceste cinci acte se dovedesc false si din motive interne: la inceputul anului 1697, Teofil nu putea sa vorbeasca atat de urat de calvinii din Transilvania, care erau inca atat de tari pana in septembrie 1697, ca si in actele imperiale sunt menajati. La 1697 nu se putea ca Teofil si protopopii ortodocsi romani sa declare ca accepta cele patru puncte dogmatice catolice si «toate celelalte cate le primeste, marturiseste si crede Sfanta mama Biserica Romano- Catolica», cata vreme nici imparatul Leopold nu cerea aceasta in rezolutia din
14 aprilie 1698, si nici protopopii nu voiesc sa semneze in octombrie 1698 acceptarea celor patru puncte si evita sa numeasca Biserica Catolica «mama» 50. Aceste acte s-au plasmuit ulterior pentru ca pe baza lor sa se impuna romanilor o forma mai catolica a uniatiei si pentru ca sa se arate ca initiativa uniatiei apartine romanilor si e mai veche decat decretul lui Leopoid din 14 aprilie 1698 si decat vladica Atanasie.

b) Iezuitul Baranyi dupa ce a izbutit, prin cardinalul Colonici, sa determine pe imparatul Leopold I sa dea rezolutia din 14 aprilie 1698, s-a intors in Transilvania si a inceput sa lucreze pe langa doi-trei protopopi ortodocsi (in special pe langa protopopul Gheorghe din Daia care era si notarul soborului, pe langa protopopul Nicolae din Sebes, ambii aproape de Alba Iulia, si pe langa preotul Ioan din Alba Iulia), aratandu-le beneficiile de care se vor impartasi preotii ortodocsi daca vor semna o acceptare a unirii cu Roma papala 51.
Intre timp, cardinalul Colonici, nemultumit ca in Diploma din 14 aprilie
1698 imparatul nu cerea preotilor ortodocsi romani decat recunoasterea papei, publica si el un apel la 2 iunie 1698, catre preotii ortodocsi romani, in care exprimandu-le bucuria ca prin decretul imperial «li s-a deschis calea» spre unirea cu Biserica papala a Romei, le promite si el o «protectie si favoare» cu atat mai mare cu cat se vor dovedi «mai ferventi in marturisirea si in conservarea uniatiei, invatand, marturisind si crezand privat si public toate acelea pe care le invata, le marturiseste si le crede Sfanta Maica Biserica Romano-Catolica, dar in special cele patru puncte» (primatul papal, azima, purgatoriul si purcederea Sfintului Duh si de la Fiul) 52.
Metoda aceasta de a promite si a acorda favorurile pe masura zelului de a lucra la catolicizarea ortodocsilor romani a fost urmarita permanent in istoria uniatiei. Tot in luna iunie 1698 vine de la Bucuresti, unde plecase inca din toamna anului 1697 pentru hirotonie, si noul mitropolit al romanilor din Transilvania, Atanasie. Baranyi incepe sa lucreze si pe langa el. El reuseste sa obtina iscaliturile a 38 de protopopi pe un act caruia i s-a pus data de 7 octombrie 1698, dar nu cu recunoasterea celor patru puncte, cum cerea cardinalul Colonici, si nici macar «cu recunoasterea pontificelui roman», cum cerea imparatul Leopold I. Baranyi a trebuit sa se multumeasca cu atata. Dar si- a rezervat o pagina alba in act pentru a introduce acolo conditiile cerute de seful sau, cardinalul Colonici.
Actul se compune din trei foi sau 6 pagini, adica dintr-o coala indoita si inca dintr-o jumatate coala lipita. Foaia a doua a colii a doua s-a taiat probabil ulterior, dupa ce s-a constatat ca nu se pot obtine semnaturi mai multe.

Pe prima pagina e un text romanesc care cuprinde declaratia de unire formala, pur nominala, cu Biserica papala a Romei, cu un adaos pus in josul paginii, sa nu se clinteasca nimic din obiceiul si cultul «Bisericii noastre a Rasaritului», si vladicii sa fie hirotoniti de patriarhul ortodox din imperiu (adica de patriarhul ortodox din Karlovitz), papa si imparatul avand doar sa-i intareasca: pe pagina a doua e un text latin, care are intercalate si cele patru puncte ale doctrinei catolice; pe paginile a treia, a patra si a cincea urmeaza semnaturile, iar in josul semnaturilor din pagina cincea, un codicil scris de mana mitropolitului Atanasie. Pagina a sasea e goala.
Se vede ca protopopilor li s-a cerut de catre Baranyi, sau prin Atanasie, sa semneze documentul din pagina intaia, incepand din pagina a treia, pagina a doua ramanand in alb pentru a fi completata ulterior, ceea ce s-a si intamplat.
Dar din precautie, protopopii sau mitropolitul Atanasie, care va fi strans semnaturile, au intarit pentru preintampinarea eventualelor completari neagreate in paginile a doua si a sasea, goale, atat in josul paginii intai, cat si in josul paginii a cincea, unde se terminau semnaturile, prin postscripturi, ideea din textul romanesc principal, semnat de ei: ca nu inteleg unirea decat ca o legatura formala cu Biserica papala a Romei, neacceptindu-se nici macar primatul papal, ci pastrandu-se toata credinta si cultul ortodox.
Iata textul romanesc principal din prima pagina:
«Noi mai jos scrisi, vladica, protopopii si popii bisericilor romanesti, dam in stire tuturor carora se cuvine, mai vartos tarii Ardealului:
† Cercand schimbarea cestii lumi inselatoare si nestarea si neperirea sufletelor carora in masura mai mare trebuie a fi decat toate, din buna voia noastra, ne unim cu Biserica Romei cea catolica si ne marturisim a fi madularele cestii Biserici sfinte catoliceasca a Romei, prin aceasta carte de marturie a noastra si cu acele priveleghiomuri voim sa traim, cu carele traiesc madularile si popii cestii Biserici sfinte, precum inaltia sa imparatul si coronatul craiul nostru in milostenia decretumului inaltimei sale ne face partasi. Care mila a inaltii sale nevrand a o lepada, cum se cade credinciosilor inaltii sale, aceasta carte de marturie si inaltii sale si tarii Ardealului o dam inainte. Pentru care mai mare tarie dam pecetile si scrisorile manilor noastre. S-a dat in Balgrad in anii Domnului 1698, in 7 zile a lui octomvrie».
Dupa acest text foarte general, urmeaza in aceeasi pagina post-scriptum- ul urmator, in care se afirma si pozitiv vointa protopopilor de a pastra toata credinta Bisericii Ortodoxe:
« † Insa intr-acest chip ne unim si ne marturisim madulari sfintei catolicesti biserici a Romei, cum pre noi si ramasitele noastre din obiceiul Bisericii noastre a Rasaritului sa nu ne clateasca, ci toate taramoniile, sarbatorile, posturile, cum pana acum asa si de acum inainte sa fim slobozi a le tinea dupa calindarul vechi.
ªi pre cinstitul vladica nostru Atanasie nime pana la moartea sfintii sale sa n- aiba putere a-l clati din scaunul sfintii sale. Ci tocma de i s-ar tampla moarte, sa stea in voia soborului pe cine ar alege sa fie vladica, pre care sfintia sa papa si inaltatul imparatul sa-l intareasca si patriarhul de supt biruinta inaltii sale sa-l irotoneasca si-n obiceiul si dregatoriile protopopilor care sunt si vor fi nici intr- un fel de lucru nime sa nu se amestece, ci sa tie cum si pana acum. Iar de nu ne vor lasa pre noi si pre ramasitele noastre intr-aceasta asezare, pecetile si iscaliturile noastre care am dat sa n-aiba nici o tarie. Care lucru l-am dat intarit cu pecetea Mitropoliei noastre pentru mai mare marturie».
Urmeaza in aceeasi pagina pecetea Mitropoliei, dar fara nici o semnatura. in josul paginii a cincea, dupa semnaturile protopopilor, se afla acest codicil scris de mana lui Atanasie, dar fara semnatura lui, care nu apare nicaieri in document:
«ªi asa ne unim, acesti ce scrim mai sus cum toata legea noastra, slujba Bisericii, leturghia, si posturile si carindarul nostru sa stea pe loc, iara sa n-ar sta pe loc acele, nici aceste peceti sa n-aibe nici o tarie asupra noastra si vladica nostru Atanasie sa fie in scaun si nime sa nu-l harbataluiasca».
In pagina a doua, ramasa goala, cand s-a dat pentru semnaturi, s-a adaugat, de buna seama ulterior, urmatorul text latinesc:
«Nos infrascripti Ecclesiae Vallachicae in Transylvania Episcopus Arhidiaconi et clerus universus memoriae commendamus tenere presentium, quibus expedit universis, maxime vero incliti regni Transylvaniae statibus.
Considerata tum fluxa humanae vitae instabilitate, tum etiam animae
(cuius in omnibus potior cura habenda) imortalitate, libere ac sponte, impulsu divini numinis, cum Ecclesia Romano-Catholica unionem inimus eiusdemque Sanctae Matris Romano-Catholicae Ecclesiae commenibra nos tenere presentium declaramus, omnia admittentes, profitentes et credentes, quae illa admittit, profitetur et credit, praesertim vero illa quattor puncta in quibus hac tenus dissentire videamur, quae etiam in clementissimo suae saeratissimae Majestatis decreto ab diplomate nobis insinuantur. Qua propter iisdem prorsus juribus ac privilegiis quibus eiusdem Sanctae Matris Ecclesiae presbyteri ex in- dulto sacrorum canonum ac divorum quondam regni Hungariae regum utuntur, nos quoque juxtam praenominatum sacrae, Caesareae regiaeque Majestatis decretum, a modo et deinceps uti eiusdem commembra frui ac gaudere volumus. In cuius majorem fidem ac robur praesens manifestum nostrum propria manus syngrapha nec non sigillo communimus. Anno 1698, 7 octobris. Alba-Iuliae».
Daca comparam textul romanesc principal cu textul latin, observam urmatoarele deosebiri:
— in textul latin se afirma ca protopopii se obliga sa admita «toate cate le admite Biserica Romano-Catolica... si mai ales cele patru puncte» deosebitoare, pe cand in cel romanesc nu se mentioneaza nici macar «recunoasterea pontificelui roman».
Provocarea textului latin la un decret imperial, care ar contine conditia acceptarii tuturor celor ce le crede Biserica Romano-Catolica si mai ales a celor patru puncte, arata probabil ca el a putut fi scris numai dupa emiterea decretului lui Leopold din 16 februarie 1699, in care e cuprinsa aceasta conditie 53.
Dar s-ar putea ca acest text interpolat inca inainte de acea data sa fi contribuit el insusi ca imparatul Leopold sa ceara in diploma din 16 februarie
1699, acceptarea credintei catolice integrale.
— in textul latin se afirma ca protopopii numesc Biserica Romano- Catolica «maica», pe cand in textul romanesc lipseste aceasta expresie. Dimpotriva in post-striptum din pagina intaia, protopopii numesc Biserica Ortodoxa, «Biserica noastra» a Rasaritului.
— in textul latin se spune ca protopopii indeplinesc acest act «liber si de buna voie, sub impulsul puterii divine», pe cand in cel romanesc ei spun simplu ca-l indeplinesc «din buna voia noastra», neatribuind acest act pur politic vreunei interventii divine. Dimpotriva, pe langa dorinta de a se impartasi de
«privileghiomuri», ei mai dau ca motiv straveziu al actului lor si nevoia de a se supune poruncii imparatului. ªtiau ei ce stiau despre cele ce-i asteapta, daca nu se vor supune. In textul latin, care trebuia sa ajunga la Viena, nu se putea spune aceasta.
Asadar in textul romanesc protopopii nu acceptau nimic din catolicism, decat o confirmare a mitropolitului de catre papa. In textul latin insa se pretinde ca s-a acceptat catolicismul integral.
Acest text latin n-a putut fi cunoscut de protopopi si nici de Atanasie, a carui influenta in redactarea celor doua post-scripturi se vede si din grija ce o pune pentru soarta sa. El n-a putut fi cunoscut de el nici pentru motivul ca n-ar fi acceptat titlul de episcop, cand Atanasie este socotit mitropolit pana la rehirotonirea lui ca episcop, la 25 martie 1701 la Viena.
Prin textele lui romanesti, documentul a folosit in prima etapa a uniatiei ca un prim angajament al protopopilor. Dar in fata autoritatilor trebuia sa se prezinte ca ortodocsii romani au acceptat mai mult. De-aceea textul acesta (daca a fost interpolat in document inainte de 16 februarie 1699, daca nu, unul asemanator) este tiparit si trimis de Baranyi iezuitului Hevennesi ca sa-l prezinte curtii din Viena.
Se pare ca el a trimis lui Hevennesi si originalul intreg, cu completarea latina, dar Hevennesi dindu-si seama ca e deosebit de textul latin l-a tinut secret, pe de o parte ca sa nu se descopere falsul, pe de alta pentru ca iezuitii, dupa ce au prins degetul protopopilor, nu mai erau multumiti numai cu atata, ci voiau mai mult. Astfel, originalul ramas; ingropat intre hartiile lui Hevennesi, a ajuns in Biblioteca Universitatii din Budapesta, pana la 1879 cand l-a descoperit istoricul unit Nicolae-Densusianu, care condamna acest fals in urmatorii termeni: «Intentiunea frauduloasa este asadar evidenta. Avem inaintea noastra o traductiune din cele mai miselesti si mai criminale, falsificarea unui document public, a unui tractat politico-bisericesc, pentru a supune poporul roman catolicilor si a desfiinta Biserica romana de Alba-Iulia» 54.
Pana sa se descopere insa originalul, textul latin tiparit aparte si folosit de catre autoritati si intr-o larga publicitate a facut sa se creeze o convingere generala ca unirea s-a realizat cu acceptarea celor patru puncte si uniatismul astfel inteles sa capete o vechime si o consistenta institutionala. Astfel un document falsificat a fost primul act de nastere al uniatiei din Transilvania.
Pe de alta parte Baranyi trimise o petitie Dietei ardelene in sesiunea din octombrie-decembrie 1698 in numele preotimii ardelene, prin care cerea scutirea de impozite, pe baza decretului din 14 aprilie 1698 al imparatului Leopold si a hotararii ei de a se uni cu Biserica papala a Romei. Dieta alcatuita mai mult din calvini si luterani hotaraste la 23 noiembrie 1698 urmatoarele: «La petitia preotilor romani vedem din milostiva rezolutie a Maiestatii sale», ca li se acorda celor ce trec la o religie recepta aceleasi privilegii pe care le au si preotii acelei religii. Dar preotii romani vor continua sa plateasca impozite «chiar daca si-au schimbat religia», in acest sens, Dieta trimite si un memoriu imparatului, ca sa nu impartaseasca acelei natiuni o mai mare libertate decat a avut pana acum. Dieta mai hotaraste sa se faca o ancheta in satele romanesti, ca sa se vada care preot si mireni se declara pentru uniatie, urmand ca rezultatul anchetei sa fie prezentat Dietei in sesiunea ei de la Sighisoara, de la inceputul anului 169955. Ancheta s-a efectuat in ianuarie 1699. Din mica parte de acte ale acestei anchete care s-au pastrat in Arhiva de stat a R. P. Ungare 56, reiese ca daca o parte redusa a clerului s-a declarat ca face ce face si vladica, credinciosii aproape in intregime au declarat ca voiesc «sa ramana pana la moarte in religia in care au fost pana acum», in cele mai multe parti, multi preoti nu s-au prezentat in fata comisiilor pentru ca primisera ordin de la Mitropolitul Atanasie sa nu se prezinte, deoarece aceasta ancheta era ordonata de o Dieta calvina ca sa stabileasca mai degraba impotrivirea poporului la uniatie. La inceputul anchetei se citea rezolutia imperiala din 14 aprilie 1698, deci nu un Catehism superior celui ortodox, ci fagaduiala unor privilegii, adica a unei situatii economice superioare. Asupra unor preoti ea a avut oarecare influenta, prin promisiunile ce li se faceau, dar poporului ea nu-i promitea nimic.
In comitatul Dobica, taranii romani din sate au declarat in unanimitate ca raman in religia lor, cu exceptia celor din Tioltiur care au spus ca desi tin la legea lor, ei daca ar fi fortati nu se lasa omorati pentru religia lor. Preotii care s- au prezentat au spus insa ca cred cum crede vladica lor, dar de semnat nu semneaza. Numai in acest comitat vladica Atanasie reusise sa castige o aderenta mai mare intre preoti, in comitatul Cluj, taranii romani din 41 de comune s-au declarat pentru religia in care s-au nascut, iar din 23 preoti cati s-au prezentat, numai 6 au aprobat actiunea vladicului.
In tinutul de pe cursul de sus al Muresului din 31 de comune numai doua s-au declarat sa asculte de vladica, pe cand in celelalte toti credinciosii si toti preotii au declarat ca raman in legea lor. La fel au facut toti preotii din Tara Birsei si Tara Oltului. Tot asa s-au exprimat si cele peste 30 de sate din partile secuiesti.
Totalizind rezultatele din tinuturile de unde s-au pastrat actele anchetei, constatam ca adeziunea pentru Atanasie au exprimat-o 29 de preoti, pe cand 58 s-au declarat pentru credinta lor veche, iar 27 de preoti au facut o declaratie echivoca. Dintre comune, 276 s-au pronuntat ca vor sa ramana la legea lor, 2 pentru uniatie, iar 20 au raspuns echivoc 57. Preotii care s-au exprimat pentru Atanasie gandeau cam la fel cu protopopul Mihai din Calata (Cluj): «in care parte vor hotari popii romani a se recipia, raman si eu cu ei, dar decat sa-mi schimb credinta, mai bine sunt gata a muri. Totusi fac rugaciuni pentru papa de la Roma». Deci cam atitudinea din textul romanesc semnat de cei 38 de proto- popi, la 7 octombrie 1698.
Dieta transilvana adunata la Sighisoara in 20 ianuarie 1699, dupa ce a impus pe preotii romani iarasi cu 4.950 florini, s-a pomenit, ca raspuns la demonstratia ei din noiembrie 1698, cu diploma imperiala din 16 februarie
1699, care sanctiona unirea romanilor cu Roma papala pe baza acceptarii intregii doctrine catolice (ca in textul interpolat in actul de la 7 octombrie 1698 de Baranyi) si hotara sa acorde preotilor uniti scutirile si privilegiile de care se bucura si preotii catolici. Intr-un protest mai energic din 14 iulie 1699, guvernul transilvanean spunea: «Schimbarea de religie impusa poporului roman e departe de a fi spre vreun folos religiei catolice... Privind lucrurile mai in deplina lumina, popii romani nu au devenit catolici veritabili sau uniti adevarati, nici prieteni si aderenti ai catolicismului, ci doar niste oameni eliberati de impozite si de iobagie, hotarati sa lupte impotriva domnilor de pamant... provocand trecerea sarcinilor suportate de preoti pe umerii celorlalti contribuabili». Drept raspuns imparatul Leopold I emite la 26 august 1699 un nou decret catre guvernul transilvanean, amenintind cu pedepse aspre pe cei ce
«impiedica» pe romani sa se declare pentru unirea cu Biserica Romano- Catolica, sau ii indeamna sa revina asupra hotararii lor. Un rescript in acelasi sens e trimis in aceeasi zi generalului Rabutin 58.

c) Dar aceste amenintari, ca si cele repetate in Decretul din 12 decembrie

1699, adresate mai mult calvinilor din Dieta, nu erau suficiente pentru a asigura progresul unirii. Alta era cauza ca ea nu progresa: opozitia credinciosilor ortodocsi romani, pe care curtea din Viena credea ca o sustine si sovaiala mitropolitului Atanasie, reflectata si in atitudinea echivoca a preotilor. Deci trebuia facut ceva ca sa sileasca si pe Atanasie sa iasa din aceasta sovaiala.
Textul semnat la 7 octombrie 1698 si sustinut de Atanasie nu promitea in fond aproape nimic Bisericii Romano-Catolice. Ulterior Atanasie tiparea cu cheltuiala lui Brincoveanu o Cazanie (Kiriacodromion) in care se sustinea invatatura ca Duhul Sfint purcede numai de la Tatal, invatatura pe care n-a corectat-o nici dupa ce a fost admonestat prin scrisori de cardinalul Colonici.
In epilogul cartii se scria ca «ea s-a tiparit nu cu socoteala aceea ca sa facem stramutare impotriva Scripturii au in randuiala dogmelor, ce tine si porunceste pravoslavnica Biserica a Rasaritului».
Tiparirea a durat de la l martie pana la 20 decembrie 1699 59.
In acelasi timp a tiparit Atanasie un Catehism (Bucoavna) care mentinea invataturile ortodoxe. Apoi a trimis o scrisoare catre Brancoveanu, in care declara ca «unirea s-a facut numai in aparenta, iar popii s-au unit pentru a fi scutiti de dari» 60.
Atanasie tine totodata, in continuare, un secretar calvin, cu toate staruintele iezuitilor de a-l indeparta 61. La 26 noiembrie 1698 Atanasie asigura pe superintendentul calvin Veszprémi ca mai degraba e gata a iesi din tara pe jos cu bata in mana decat sa-si calce juramantul de credinta fata de el 62.
Toate acestea aratau ca Atanasie nu era un aderent convins al uniatiei chiar daca la 21 martie 1699, neavand ce face, a vizitat Brasovul cu comandantul militar al orasului, Leiningen, si cu misionarul iezuit alaturi in trasura, cu suita militara, si chiar daca cu aceasta ocazie s-au difuzat decretele lui Leopold cu apelul lui Colonici din 2 iunie 1698 si textul de la 7 octombrie
1698, dupa izvoarele iezuite, desi aceasta nu e sigur 63. Atanasie nu facea de la sine pasi hotarati pentru progresul uniatiei, caci pretinsul sinod de la Alba Iulia, din 5 septembrie 1700, unde toti protopopii (in numar de 54), cu cate doi preoti (in numar de 1563) si cu cate trei mireni
(reprezentand 200.000 de oameni) ar fi aprobat o declaratie de acceptare a uniatiei asemenea celei latinesti interpolata in actul de la 7 octombrie 1698, este o pura inventie. Caci declaratia respectiva exista numai in latineste, fara semnaturi, pretinzand ca e o copie dupa originalul depus de Baranyi la Episcopia romano-catolica din Alba Iulia, unde insa nu se gaseste 64.
S-ar spune ca Atanasie oscila. Dar e mai corect a se spune ca el sta pe langa actul de la 7 octombrie 1698, in care nu se promitea acceptarea nici unui punct de credinta catolica. Aceasta corespunde cu ce spun credinciosii ortodocsi romani din plasa Blasfalau la o ancheta din toamna anului 1699, ancheta la care constatam din actele ramase ca romanii s-au declarat iarasi pretutindeni pentru vechea lor lege: «Fiindca n-au vazut de la vladica lor scrisoarea ca a trebuit sa-si schimbe religia, si-o tin ca pana acum, cum le-a ramas din parinti» 65.
Dar iezuitii nu mai puteau tolera pozitia aceasta a lui Atanasie, care periclita intreaga lor opera, imparatul Leopold se angajase si el in ultimele decrete sa nu acorde beneficii decat cu conditia catolicizarii reale.
Documentele falsificate, fagaduielile facute, «predica» iezuitilor militari, se dovedeau fara putere sa transforme o realitate in sensul dorit de ele. Trebuia sa se puna la o contributie mai hotarata forta de stat asupra capeteniei religioase a romanilor, pentru a realiza transformarea dorita. Se stia ca dupa el se vor lua si preotii si se socotea ca poporul va putea fi trecut fara sa stie in sanul Bisericii Catolice.

d) In scopul scoaterii lui Atanasie din atitudinea lui echivoca, inca la 27 noiembrie 1698 Baranyi cerea lui Colonici sa exopereze de la imparat un ordin de chemare a lui la Viena 66.
Dar nici curtea din Viena nu voia sa dea un ordin direct in acest sens, nici Atanasie nu se lasa usor convins sa faca acest drum riscant. Scrisorile lui catre Colonici, prin care cerea sa mearga la Viena, din toamna anului 1699, sunt si ele falsificate. A trebuit ca generalul Rabutin, la sfatul iezuitului Neurauter, afectat la 1700 pe langa comandamentul Transilvaniei, sau poate si la sugestia curtii din Viena, sa ia decizia sa trimita pe Atanasie la Viena, insa nu printr-un ordin formal, ci prin persuasiunea exercitata asupra lui de Neurauter, trimis in acest scop in toamna anului 1700 de la Sibiu la Alba Iulia. Prin promisiuni, dar mai mult prin amenintari voalate, Atanasie a trebuit sa se decida sa faca aceasta calatorie 67. Dovada ca se temea de rezultatul acestei calatorii, e ca Atanasie a adunat aproape de plecare, la 6 ianuarie 1700, pe protopopi si o multime de preoti pentru a aproba o declaratie in care poftesc «pe Sfintia Sa Mitropolitul nostru Atanasie sa-si tina scaunul in pace», iar «in lucrurile vladicesti, fara stirea soborului, nimeni sa n-aiba dreptul a se amesteca dintr-alti mireni sau straini». Toti declara ca-si tin juramantul de a ramane credinciosi vladicului si soborului. Popa Toader declara: «Tin cu Parintele Mitropolit pana la moarte leghea», iar protopopul de la Calian declara: «Tin credinta in veci», deci stateau pe langa «cartea de marturie» de la 7 octombrie 1698.
Dar certificatul ce i s-a dat de sobor nu i-a ajutat nimic lui Atanasie, care a plecat la Viena la sfarsitul lui ianuarie 1701. Viena nu se impiedica de vointa Bisericii si a poporului credincios din Transilvania, reprezentati de clerul sau. La Viena, unde a mers insotit de iezuitul Neurauter, s-a pus in miscare tot aparatul iezuit de presiuni si momeli. Doar nu degeaba Atanasie a fost dus la Viena, «ca celor ce rezista unirii sa li se aplice teroarea» («Unioni resistentibus terror incuteretur») 68.
Propaganda actuala a unor fugari uniti ca asupra lui Atanasie nu s-a exercitat nici o sila la Viena, ci, dimpotriva, el s-a rugat sa fie primit la catolicism,sfideazatoatedocumentele.
Mai intai Atanasie a fost supus unei judecati, ca sa raspunda la 22 puncte de acuzare dintr-o para alcatuita — zice-se — de preoti uniti, dar in realitate poate de 2 - 3 din acestia, instrumente folosite de iezuiti. Unele incriminari se refereau la infidelitatea sa fata de uniatie si la legaturile cu Brincoveanu si cu mitropolitul de la Bucuresti, altele la acte de lacomie si imoralitate. Consiliul de judecata era format din Colonici si din oamenii sai (Kalnoki, Fiat, Hevennesi, Neurauter). Intre timp a sosit de la iezuitul din Cluj, Kapi, raportul cerut de Colonici despre Atanasie, impreuna cu informatiile obtinute de Kapi de la iezuitul din Sibiu, Gebbardt, Kapi propunea mutarea lui Atanasie undeva afara din tara, deci un fel de exil, ca cel de mai tarziu al lui Inocentiu Micu Clain, intrucat «e foarte suspect in privinta adevaratei uniri» si «unirea nu va reusi decat sub un episcop cu adevarat unit». «Iar parerea mea e ca toata unirea asta, se bazeaza ca pe o temelie, pe persoana episcopului». «Cred ca ajunge sa lucram acum numai pentru obtinerea sumara a unirii acesteia. Ca sa inlaturam toate gravele abuzuri ale romanilor (adica cultul si credinta ortodoxa) e si prea periculos si chiar imposibil. Drept aceea e de ajuns daca episcopul si ceilalti dintre ei, care vor face marturisirea credintei si a unirii, vor promite in comun ca vor sa atarne de Biserica Romei si de reprezentantii ei si sa tina ritul grec dupa norma aprobata de ea si in alte parti, nu altul. Va fi grija noastra pe urma sa schimbam in timpurile viitoare pe nesimtite multe din obiceiurile lor si chiar si din liturghie si din cele sfinte, lamurindu-i ca acelea li s-au strecurat prin prostia si lenea preotilor din aceste parti, ca nu sunt proprii legii grecesti, nici celei schismatice, ci contrare mintii sanatoase, credintei si religiei crestine» 69.
Atanasie a fost pus in fata alternativei: ori va fi condamnat si tinut in exil perpetuu, ori accepta sa fie cu adevarat unit, accepta adica tot ce-i va cere cardinalul, in care caz se va putea adapa din raurile de lapte si de miere ale tuturor beneficiilor ierarhilor catolici.
Atanasie s-a hotarat pentru ultima parte a alternativei, indata ce s-a decis pentru aceasta, la 10 martie 1701, au fost nobilitate rudele sale: preot ªtefan Pop din Poiana, sotia lui, Caterina Toma, fiul lor Abraam si descendentii lor 70.
Insotitorii lui Atanasie, ªtefan Rat si Mihai Puiu, epitropii Mitropoliei, au trecut la catolicism in schimbul nobilitarii lor 71.
Atanasie a obtinut la 19 martie 1701 decretul de confirmare, dar numai ca episcop, supus arhiepiscopului ungur de Esztergom, a primit un lant de aur si titlul de consilier imperial pentru «meritele», «pentru invatatura si eruditia, pentru viata lui exemplara, pentru bunele moravuri si celelalte virtuti ale sale»
72, desi iezuitul Kapi scrisese in raportul lui: «actualul episcop, asa cum il cunosc toti, e prost... si are multe defecte cunoscute poporului». Se mai ordona camerei imperiale sa-i plateasca o leafa anuala de 4.000 florini 73.
Pe seama preotilor si laicilor uniti se da acum asa-zisa a doua diploma leopoldina, prima fiind socotita cea din 16 februarie 1699. In ea se promite Bisericii unite din Transilvania, personalului si averilor ei, scutiri de impozite, ca si Bisericii Romano-Catolice. In plus, acum se vorbeste si de laici: «Laicii care se vor uni, dupa norma prescrisa de teologul iezuit, vor fi numarati intre membrii statului catolic si astfel intre staturile tarii, indreptatiti la legile si beneficiile patriei, nu ca tolerati ca pana acum, ci ca ceilalti fii ai ei. Se interzice tratarea ca iobagi a preotilor uniti si persecutarea lor din cauza unirii». Prin faptul ca e interzisa numai tratarea preotilor ca iobagi, se anuleaza indirect emanciparea laicilor, reducandu-se la vorbe goale.
Dar originalul acestei diplome a disparut, in urma intelegerii curtii din Viena cu nobilii din Dieta transilvana, fiind dosita probabil de iezuiti si descoperita abia in 1938, in biblioteca «Bruckenthal» din Sibiu 74. In lipsa originalului, manifestindu-se indoiala in adevarul copiei, indoiala pe care curtea din Viena a refuzat sa o imprastie, nu s-a executat nici dispozitia referitoare la preoti, cu atat mai putin cea referitoare la laici (punctele l - 3), incat peste 40 de ani episcopul Inocentiu Micu Klein a trebuit sa porneasca o noua lupta pentru drepturile preotilor uniti 75.
In schimb s-au executat celelalte dispozitii ale diplomei, pentru ca ele se cuprindeau si in «Reversaliile» semnate de Atanasie. Diploma dispunea adica in celelalte puncte: confiscarea de la toti a Catehismului tiparit de Atanasie, «ca viciat in cele fundamentale si esentiale»; subordonarea lui Atanasie sub arhiepiscopul catolic maghiar de Esztergom; instituirea «teologului» iezuit care sa-si dea aprobarea prealabila la toate actele episcopului si ale soborului; interdictia corespondentei cu principele Tarii Romanesti si cu orice ierarh ortodox. Cea mai graitoare este dispozitia de la punctul 11 al diplomei, in care se spune: «Cine vrea sa se bucure de privilegiile de mai sus, sa faca marturisirea unirii in fata episcopului si a teologului. Nu e destul pentru unire ca cineva sa accepte protectia uneia din religiile recepte in Ardeal si sa se declare pentru ea, ci trebuie sa creada si sa marturiseasca tot ce crede si marturiseste acea religie ca sa poata avea parte de acele scutiri».
Cu aceasta se taie gandul protopopilor ca e de ajuns sa se declare formal uniti cu Roma, ca in actul de la 7 octombrie 1698, «ca sa primeasca privilegiile»; ei trebuie sa se catolicizeze in toate, cu exceptia, deocamdata, a ritului.
Atanasie a platit pentru iertarea lui de condamnare, pentru onorurile si pentru beneficiile proprii si ale familiei lui cu «reversaliile» (cu «reversul») sale, in care promitea «Sfintului imparat Leopold», sa fie supus arhiepiscopului de Esztergom si sa recunoasca pe papa drept cap al Bisericii, sa respecte Conciliul de la Trident, deci toata dogmatica catolica stabilita de acela, desigur fara sa aiba Atanasie, in simplitatea lui, habar de ea; se mai obliga ca nici un popa supus lui sa nu primeasca «privileghiomurile», decat acela care va primi cu juramant «uniciunea», in sensul de mai sus ; sa primeasca a fi hirotonit din nou de arhiepiscopul de Esztergom, intrucat nu se stie «a fi pe calea legii la popie si la vladicie», ca sa fie «cu adevarat in popie si vladicie», sa hirotoneasca din nou pe toti protopopii si preotii sai; sa tipareasca un nou catehism, retragind cartile tiparite pana acum; sa tipareasca cu aprobarea «teologului» carti noi fara greselile sismaticesti si iriticesti, care prin nestiinta si prostia noastra (desiera decoratpentru,«eruditia»lui, — n.n.) sau prin sisma au intrat»; sa asculte pe teolog ca pe un «parinte datator de sfat» (pentruasecatehizaposteriorsitreptat in catolicismul integral, adoptat in prealabildin«convingere»,-- n.n.); nu va hirotoni pe nimeni fara aprobarea teologului; va inceta orice corespondenta cu Voda al Tarii Muntenesti si cu mitropolitul din Bucuresti; va da afara de la curtea sa pe orice schismatic, nemaitinand decat catolici sau «dirept uniti».
Cu siguranta ca numai sub cele mai grele amenintari a putut sa dea
Atanasie «cel mai injositor act public savarsit pana atunci de un vladica romanesc» 76, care insemna o catolicizare personala totala cu fagaduiala de a introduce poporul roman din Transilvania pe drumul acestei catolicizari si deznationalizari.
La 24 martie 1701, Atanasie a fost rehirotonit preot, iar a doua zi ar- hiereu, de catre cardinalul Colonici si episcopii catolici maghiari din Gyor si Nytra, in capela Sfanta Ana din Viena, a iezuitilor.
Aceasta contravenea doctrinei catolice despre validitatea tainelor ortodoxe. Pe de alta parte avem aici inceputul biritualismului ce se va practica adeseori in Biserica unita din Transilvania, pentru catolicizarea treptata a unitilor, chiar si in privinta ritului. Atanasie e hirotonit dupa ritul catolic, dar va savarsi liturghia dupa ritul ortodox, putand evident sa o savarseasca si dupa ritul catolic, asa cum la 25 februarie 1965 patriarhii uniti din Orient au servit cu papa
«missa» catolica, cu ocazia promovarii lor la rangul de cardinali, iar Papa Paul al VI-lea savarseste uneori liturghia bizanti