Suetoniu. Viata

Gaius Suetonius Tranquillus aduce numeroase valente noi peisajului literaturii si istoriografiei latine (in sensul ei cel mai larg). El abordeaza o materie pe care o tratase si Tacit, contemporanul sau mai varstnic, intr-o alta maniera si intr-o alta metoda decat cele practicate de celebrul autor al Analelor. o7b16bz
Nu se stie exact nici cand si nici unde s-a nascut Suetoniu. Stim sigur ca apartinea ordinului ecvestru, ca si tatal lui, care servise ca ofiter-cavaler (tribunus militum angusticlauius) in fortele militare ale imparatului Otho (SUET., Otho, 10,1). isi petrecuse adolescenta si tineretea in Roma, cum evidentiaza el insusi (Ner., 57, 4; Dom., 12,6). S-a nascut probabil intre 69 si 75 d.C, poate chiar in 70 d.C, mai degraba la Ostia, portul Romei - unde va indeplini si functia de pontif al zeului Vulcan - decat la Hippo Regius, oras din Africa de Nord, care il va celebra mai tarziu. Trebuie sa fi suferit de anumite complexe si sa-si fi cenzurat pulsiunile, caci operele sale atesta comportamente de „voyeur", de om foarte curios, homo curiosissimus, cum a fost caracterizat. Caci interesul sau pentru curiozitati a explorat avid viciile si deformarile de toate tipurile, inclusiv sexuale. A dobandit insa o cultura erudita si a beneficiat de sprijinul lui Pliniu cel Tanar, care il considera un intim al lui (Ep., 1, 18; 24, l-4; 3, 8; 5, 10). Este probabil ca l-a insotit pe Pliniu in Bithynia, intrucat ii placea sa calatoreasca. Dupa moartea lui Pliniu, a frecventat cercul cultural-politic ai lui Septicius Clarus, datorita caruia cariera sa ecvestra a progresat spre culmi foarte inalte, cum reliefeaza o inscriptie descoperita la Hippo Regius1. Astfel a devenit procurator si conducator al biroului documentelor imperiale -a studiis- si al bibliotecilor principelui -a bibliothecis-, ca sa dirijeze, sub Hadrian, incepand din 118 d.C, corespondenta in latina a cezarului, in calitate de procurator ab epistulis latinis. Astfel, el a devenit membru de frunte al consiliului principelui, a controlat cancelaria imperiala, arhivele, si a redactat sintezele necesare lui Hadrian. Astfel, Suetoniu devine unul dintre cei mai importanti sfetnici ai lui Hadrian. Brusc, in 122 d.C, dupa cinci ani de cariera fulguranta, a intrat in dizgratie, ca si Septicius Clarus, prefectul pretorienilor. S-a afirmat ca cei doi se purtau prea familiar cu imparateasa Sabina (HIST. AUG., Hadr., 11, 3); insa, pe langa o intriga politica, Hadrian trebuie sa fi fost contrariat de sfaturile pe care, discret, i le oferea Suetoniu in biografiile lui. Nu se stie ce s-a mai intamplat cu Suetoniu. El a murit, poate, la Hippo Regius (unde se stabilise), prin 130 d.C.2.
Opera. Despre barbatii iiustri

t si intelectual de cabinet - literar, dar si administrativ -, om de studii temeinice, scholasticus, dupa cum il caracteriza Pliniu cel Tanar (Ep., 1, 24, 4), Suetoniu a alcatuit o opera vasta, atat in latina, cat si in greaca, din care nu s-a conservat decat o mare parte dintre biografiile sale.

Diverse marturii antice si posterioare inregistreaza liste de numeroase lucrari suetoniene. in greceste, Suetoniu ar fi scris despre glumele de la eleni, ca si despre injuriHe lor, despre politica lui Cicero, despre obiceiurile, legile si spectacolele romane etc. S-au pierdut si lucrari redactate in latina, ca vasta enciclopedie numita „Pasuni" sau „Ierburi (diverse)", Prata, in noua sau zece carti, probabil reductie a unei voluminoase opere cu titlu similar, alcatuita in greceste, catre 90 d.C, de catre Pamphilos din Alexandria. Nu cumva alte titluri de lucrari suetoniene, scrise in latina, se refera nu la opuscule independente, ci doar la capitole din Prata? Unele dintre aceste titluri par foarte interesante, ca „Despre regi", De regibus, probabil un istoric al regilor, sau .Despre organizarea indatoririlor", De institutione officiorum, relevanta pentru experienta administrativa si pentru conceptiile suetoniene cu privire la structura statului roman. De asemenea, Suetoniu a scris si despre curtezanele celebre, De claris meretricibus.
\_S-a pastrat partiar o ampla culegere de biografii intitulata „Despre barbatii ilustri", De uiris Hlustribus, publicata prin 113 d.C. si harazita unor vestiti oameni de cultura. De fapt, Suetoniu a operat aici o selectie, un canon, si a preconizat prevalenta factorului cultural asupra celui politic, conceptia elenistica despre paideia, humanitas? tocmai pentru ca nu a adaugat in titlu Jn litere", in litteris3.
Pe sectiuni, Suetoniu trata despre istorici, oratori, filosofi, poeti, gramatici si retori. Cu exceptia ultimelor doua compartimente, nu ni s-au conservat decat putine biografii, de altfel mutilate, precum cele ale lui Terentiu, Horatfu, Vergiliu si Lucan din Despre poeti - Pliniu cel Batran - din Despre istorici- si Passienus Crispus - din Despre oratori. Biografiile poetilor au fost ulterior folosite si remaniate de filologii posteriori. Oricum, Suetoniu pare a fi fost favorabil lui Terentiu si Horatiu, insa ostil lui Lucan. S-au conservat, asadar, mai bine compartimentele care poarta astazi ca titlu de opuscul independent „Despre gramatici si retori", De grammaticis et metoribus. Se pare ca Suetoniu a alcatuit, ca ultim compartiment al culegerii de literati celebri, tocmai cel consacrat gramaticilor, caci in prezentarea vietilor acestora ei avanseaza mai profund in istoria recenta a Romei, decat in alte sectiuni. Ca modele pentru acest compartiment, Suetoniu a utilizat texte din Varro, Nepos si Hyginus, iar ca izvoare de informatie a recurs la Cicero, Seneca Retorul si Quintilian. in realitate, nu ni s-au pastrat decat douazeci de notite biografice si patru scurte capitole introductive din Despre gramatici, ca si prologul si cinci scurte biografii de retori, la care se adauga, in Despre retori, doar numele ceior prezentati ori succinte fragmente din inca zece medalioane biografice. De asemenea, Suetoniu se limiteaza numai la biografii de profesori (De gram., 4, 11; 25, 19) si lasa deoparte pe cei ce nu predasera interpretarea complexa, literar-lingvistica, a textelor sau arta declamatiei, chiar daca se numeau Varro sau Caesar.
\h aceste minibiog rafii, Suetoniu ofera mai ales detalii pretioase asupra vietii particulare a gramaticilor si retorilor, ca si despre invatamantul realizat de ei.) El isi incepe concisele medalioane biografice prin date cu privire la originea profesorului respectiv si trece in continuare la anecdote relative la existenta acestuiaSaTimbrul general este neutru doar in aparenta.
Caci materia biografiilor, oricat de concentrata, ca si structurarea ei, comporta o anumita atitudine. Saisprezece notite biografice se invedereaza favorabile personajelor figurate, cinci mai degraba ostile, iar sapte apar ezitante. incat acest biiant general, desi bazat pe un text fragmentar, reliefeaza umanismul biografului, increderea lui in potentele culturii, care l-au determinat sa selecteze mai ales personaje elogiabiie. Amprenta Noii Academii, la care ne vom referi mai jos, l-a determinat totusi sa insere si profesori reprobabili. Suetoniu pare a blama mai cu seama gramatici favorabili stilului nou si chiar unii aticisti arhaizanti. Biograful opteaza limpede pentru clasicismul ciceronizant4.
Vietile celor doisprezece cezari
Q)ar „opera majora", opus maius, a lui Suetoniu a fost culegerea de biografii intitulata „Vietile celor doisprezece cezari" Vitae duodecim Caesarum, dedicata lui Septicius Clarus. Desi nu se poate exclude o datare mai tardiva a acestei culegeri biografice, eventual pana in.128 d.C, noi credem ca Suetoniu a publicat-o la sfarsitul anului 121 sau la inceputul lui 122 d.C. Desigur ca materialul necesar intocmirii ei a fost partial strans inca din timpul domniei lui Traian5. Despre barbatii ilustri constituise mai ales un antrenament in vederea alcatuirii unor biografii politice.
in evul mediu, Vieple celor doisprezece cezari au fost divizate in opt carti. Dar noi vom neglija aceasta impartire, dat fiind ca fiecare biografie constituie o unitate autonoma. Suetoniu nu a putut efectua o selectie a personajelor prezentate, ca in Despre barbatii ilustrisi a trebuit sa nareze in ordine vietile urmatorilor: lulius Caesar, August, Tiberiu, Gaius-Caligula, Claudiu, Nero, Galba, Oiho, Vitellius, Vespasian, Titus, Domitian. Dedicatia, ca si inceputul biografiei lui lulius Caesar, unde figura, poate, un arbore genealogic al lulWor, s-au pierdut.a demonstrat constiinciozitatea depusa de Suetoniu in consultarea unui mare numar de izvoare. Biograful n-a operat niciodata cu un izvor unic sau principal. El a consultat un mare numar de surse literare in primele doua biografii, unde mentioneaza numele a douazeci si cinci de autori, dar si in celelalte, unde referintele la surse sunt mai rare. Unele din aceste izvoare au fost utilizate si de Tacit, Plutarh si Cassius Dio. Suetoniu i-a consultat pe Titus Livius, Asinius Poliio, Aufidius Bassus, Pliniu cel Batran, Seneca Retorul, Servilius Nonianus, Cluvius Rufus, Fabius Rusticus, chiar Seneca Filosoful, insa si numerosi eruditi. El a recurs abundent si la izvoare .primare", la pamflete sau elogii, realizate in mediile senatoriale, la scrisorile, operele literare ale imparatilor, la diverse documente de arhiva cunoscute temeinic, dat fiind sarcinile indeplinite de el in administratia imperiala. A consultat actele senatului si ale poporului roman, diverse materiale din arhivele locale sau ale marilor familii, testamente, inscriptii. S-a constatat la Suetoniu chiar primatul documentelor directe asupra izvoarelor literare. De altfel biograful a recurs si la informatiile unor martori oculari sau la experienta sa personala. Suetoniu a combinat sistematic informatiile provenite din cele mai diverse surse pentru ca lucra pe „fise", unde introducea succesiv datele culese din lecturile sale ori din investigatiile meticuloase pe care le intreprinsese. El s-a documentat mai scrupulos ca alti istorici si n-a realizat o ierarhizare a izvoarelor sale, incat a apelat la multe surse de o calitate indoielnica. Totusi, el nu a fost un prizonier al surselor sale: a manipulat adesea materialul oferit de izvoare, omitand ceea ce nu corespundea imaginii pe care si-o faurise despre cezarul prezentat in biografia respectiva. Cu toate ca uneori gustul pentru curiozitatile picante si cancanuri l-a impins sa relateze detalii care nu sprijineau aceasta imagine. in principal, Suetoniu a adoptat totusi, destul de frecvent, atitudini precise fata de izvoarele utilizate6.
Dar care sunt modelele literare ale lui Suetoniu, sursele de inspiratie ale tiparelor folosite, ale strategiei biografice? Celebrul savant german Friedrich Leo si alti cercetatori i-au atribuit mai cu seama filiatii cu biografia elenistica de tip alexandrin, care privilegia discursul erudit, rece. Descoperirea unui papir, care contine biografia lui Euripide, datorata lui Satyros, pare insa a anula opozitia, candva preconizata, intre biografiile de tip alexandrin si cele de tip peripatetician. in orice caz, Suetoniu descinde prin excelenta din Cornelius Nepos, care legitimase biografia politica si detaliul cancanier, din autobiografia lui August, indeosebi din elogiile funebre romane, ce vehiculasera analiza personajelor pe rubrici. Trebuie sa se fi inspirat, de asemenea, din scenele reprezentate pe Columna lui Traian si pe arcul de la Benevent.
Mesajul suetonian

Am aratat ca Suetoniu nu nutrea doar cultul cancanului pitoresc, ci si cel a! documentului, al detaliului precis, desi si-a filtrat destul de abil materialul oferit de izvoarele lui. De altfel, Suetoniu era inzestrat cu o autentica sensibilitate de istoric. Ulbrich Lambrecht a evidentiat ca Suetoniu prezinta istoria Romei sub forma de biografii, mai ales deoarece intelesese ca toata puterea se afla in mana principilor. Si, adaugam noi, pentru ca biografia ii permitea explorarea vietii particulare a oamenilor, a cancanurilor pitoresti in general. S-a relevat, de altfel, ca el trateaza domenii istorice rar sau deloc abordate de istoriografia analistica: realitati administrative si juridice, jocurile, constructiile imperiale, aspecte ale „evergethismului" principilor, care acordau generos avantaje populatiei, cultura vremii si gusturile intelectuale ale cezarilor, viata cotidiana a romanilor7.
Am aratat mai sus ca Suetoniu isi manevra cu iscusinta informatiile de care dispunea. Candva, Wolf Steidie, parintele /evolutiei suetoniene", a demolat vechea imagine a unui Suetoniu iresponsabil fata de sursele lui; savantul german a demonstrat ca biograful a utilizat mentalitatea romana a vremii, intemeiata, am spune noi, pe demnitate, dignitas, si pe persona, pentru a explora aplicarea sociala a viciilor si virtutilor, expresia exterioara a personalitatilor, faptele concrete ale imparatilor. incat Suetoniu a vrut sa sugereze monstruozitatea sau, dimpotriva, elevata calitate morala a unor cezari. El a scris in functie de anumite optiuni morale si politice, de unde si recurenta unor teme si idei. Biograful a atestat moralism autentic si, cateodata, a dat note bune si rele, aproape ca un judecator, a realizat istorie moralizatoare8. De fapt, mai ales in Vietile celor doisprezece cezari, Suetoniu asuma optica birocratilor, inaltilor functionari care frecventau curtea imperiala. El fusese insa prietenul lui Pliniu si impartasea opiniile acelor cavaleri doritori sa colaboreze cu senatorii. Sau altfel spus, ciceronianul Suetoniu nazuia sa aplice vremii sale conceptia relativa la „intelegerea ordinelor", concordia ordinum, pe baza unui contract, unei cooperari intre senatori, cavaleri si curtea imperiala, in interiorul unui stat monarhic, temeinic guvernat de imparati. Biograful atribuie lui Vespasian opinia ca senatorii trebuie sa detina un statut privilegiat, dar ca se cuvine ca ei sa respecte pe ceilalti cetateni, mai cu seama pe cavaleri (Vesp., 9, 3). Suetoniu dispretuieste pe liberti si preconizeaza un paternalism imperial riguros fata de plebe, o discipKna severa a militarilor, a caror importanta politica o recunoaste. Predica, de asemenea, un „evergethism" ponderat. Esentiala ii apare buna servire a statului, ameliorarea administratiei imperiale, incat judeca cezarii mai ales in functie de modul in care se achitasera de gestiunea lor, ce nu constituia o sinecura. Caci Suetoniu este un monarhist, chiar un partizan al unui absolutism relativ moderat, in orice caz moralizant. Pentru ca el nu crede, precum Tacit, in posibilitatea concilierii intre Principat si libertate. De aceea, elogiaza pe August fiindca nu restabilise republica (Aug., 28, 2), ridiculizeaza vanele tentative de restaurare a regimului republican la moartea lui Gaius-Caligula (CI., 10, 2-7), blameaza pe Helvidius Priscus, erou taciteic si martir al libertatii, intrucat il sfidase pe Vespasian (Vesp., 15, 2-3). De altfel, Jacques Gascou a degajat din discursul biografic suetonian un ideal de principe, fondat pe practicarea unor virtuti ca moderatia, moderatio, si cinstea dezinteresata, abstinentia, carora asociaza atitudinea cetateneasca, duilitas, clementa, clementia, mai ales pietatea, pietas, si maretia, maiestas. Acestor virtuti se opun viciile despotilor, caci principele autoritar nu trebuie sa fie nici tiran si nici stapan, dominus9.
La randul nostru, am reliefat candva ca Suetoniu, putin preocupat de personajele secundare ale biografiilor - numai primele 7 capitole din biografia lui Gaius-Caligula comporta o scurta biografie elogioasa a lui Germanicus -, isi imparte cezarii in patru categorii, pendinte de patru paradigme: monstri imperiali (Gaius-Caligula, Nero si, mai ales, Vitellius, imparatul cel mai detestat de el), imparati rai si viciosi (Tiberiu, Galba, Domitian), cezari buni, dar cu defecte (lulius Caesar, Vespasian), cei mai buni principi (August, Otho, Titus). Claudiu perturba simetria, caci el se apropie simtitor de a doua categorie si nu de a treia, cum era normal, incat bilantul general pare usor nefavorabil cezarilor, in vreme ce fusese favorabil profesorilor, in Despre gramatici si retori. Pe de alta parte, cezari ca Otho si Titus domnisera foarte putin. Atitudinea ostila fata de Galba si, mai ales, fata de Vitellius, ucigasul lui Otho, este declansata de simpatia fata de acesta din urma, pe care il servise tatal scriitorului. Oricum, bilantul este nefavorabil cezarilor secolelor anterioare si nu Principatului, care transcende imparatii!10 Astfel, Suetoniu isi propune sa ofere o lectie moralizatoare imparatilor prezentului si viitorului, sa le arate ce trebuie si, mai ales, ce nu trebuie sa f Dar care este atitudinea sa fata de Antonini? Mai degraba favorabila, cum reliefeaza el insusi, de altfel, intr-un enunt: „Spun unii ca chiar insusi Domitian a visat ca ii crescuse o cocoasa de aur pe grumaz si a fost ferm convins ca astfel se prevestea, dupa moartea lui, o stare mai fericita si mai prospera a statului; ceea ce, desigur, s-a si petrecut in scurta vreme, datorita cinstei dezinteresate si moderatiei (abstinentia et moderatione) principilor care i-au urmaf (Dom., 23,4). Dar acest enunt constituie ultima fraza din Vietile celor doisprezece cezari, fiind investit asadar cu un caracter programatic. Or, Antoninilor li se confereau tocmai virtutile cardinale ale principelui ideal, asa cum il inchipuia Suetoniu. De aceea, nu se poate considera ca Suetoniu ar fi reprobat politica lui Hadrian. Nu credem insa nici ca el il elogia fara limite; se straduia, mai degraba, sa-i indemne la moderatio si Ia abstinentia. Cum am aratat, Hadrian, care tindea spre un autoritarism potentat, s-a simtit contrariat si din pricina intrigii politice, prin care Suetoniu si Septicius, asociati cu imparateasa Sabina, au incercat sa influenteze masiv politica si conduita sa11. Este oare intamplator faptul ca Suetoniu nu a narat biografiile primilor Antonini? Mutatiile intreprinse de Hadrian in politica imperiala, ca si anumite reticente fata de Nerva si Traian, au putut sa-l determine sa evite prezentarea vietii acestora.

Prin urmare, discursul biografic suetonian da seama nu numai de o documentare temeinica si de elucidarea anumitor aspecte mai putin cunoscute ale politicii si vietii Imperiului, indeosebi ale Capitalei, ci si de o judecare patrunzatoare a marilor orientari ale gestiunii imperiale. Ca sa nu ne mai limitam decat la un singur exemplu, Suetoniu a inteles ca bazele sistemului monarhic au fost asezate de lulius Caesar si nu numai de August, lata de ce si-a inceput biografiile politice prin nararea vietii lui Caesar. Deoarece nu a contat doar faptul ca numele acestuia a devenit un element fundamental al titulaturii principilor romani12, (ba si Pliniu cel Tanar, biograful militeaza pentru metavalorile noi, adica pentru demnitate, dignitas, si rol bine implinit, persona profunda, autentica. Insa Suetoniu si-a dirijat atentia mai ales spre viata particulara a principilor, cum reclamau de altfel traditiile biografiei. El s-a invederat malitios fata de principii secolului I d.C.l
Malitiosul Suetoniu
Aceasta malitie n-a fost totusi gratuita. Suetoniu voia sa destabilizeze structurile si modalitatile biografiilor encomiastice, triumfaleEI voia sa demistifice cezarii, sa le smulga de pe chip masca oficiala, sa-i coboare de pe piedestalele solemne pe care ii asezase propaganda imperiala. Or, viata particulara ii oferea un teren prielnic explorarii aspectelor celor mai sordide ale personalitatii cezarilor. Dar, astfel, imaginile tuturor cezarilor deveneau mai nuantate, mai umanizate7)nsusi Domitian este umanizat. Suetoniu arata ca acest cezar era uneori auster, ca nu-i placeau banchetele prelungite si noptile albe; dormea constiincios, dupa o scurta plimbare solitara ADom., 21, 2).
Desigur Suetoniu privilegia detaliul picant sau bizar. El raspundea astfel nu numai tendintei de a demistifica cezarii, ci si unui orizont de asteptare al publicului
' Nu putem sti daca Suetoniu n-a fost si el rau impresionat de eliminarea fizica a lui Avidius Nigrinus si a generalilor lui Traian, la exigentele lui Hadrian. El critica adesea imparatii care se purtau crud cu senatorii. Oricum, pare a recomanda lui Hadrian evitarea absolutismului represiv, violent al unor cezari anteriori. roman, avid de curiozitati si amanunte stranii, precum si, fireste, tendintelor propriului sau psihic. Biograful prefera sa dezvaluie raul cu o malitie serioasa, cu o gravitate simpla. A fost un malitios „pince-sans-rire". O adevarata polemic? - relativ discreta - s-a incins intre Suetoniu si Tacit. Cand marele istoric artist persifla scriitorii care isi delectau cititorii cu ajutorul unor povesti fabuloase si a anumitor anecdote stranii (Hist, 2,50,4), nu se referea el oare la Suetoniu, la lucrarile de tinerete ale acestuia, caci biografiile politice nu erau scrise? La randul sau, biograful critica documentarea fui Tacit, serioasa, dar mai putin meticuloasa decat a sa, cand afirma ca gresesc cei ce sustin ca Nero si-ar fi scris versurile ajutat de altii, cum sustinuse Tacit (Arin., 14, 16, 1). El insusi consultase in arhivele imperiale bruioanele poemelor ultimului iuiio-Claudian, pline de stersaturi si adaosuri, care atestau o truda personala foarte serioasa ANer., 52, 2-3). Oricum, Tacit putuse sa reprobe nu numai propensiunea suetoniana pentru cancanuri, ci si cea pentru prodigii, pentru semne miraculoase. De altfei Suetoniu se straduieste sa generalizeze valoarea cancanului, ca si semnificatia prodigiului. E! converteste detaliul in manifestare sau exemplu ale unei importante trasaturi de caracter.
Antiteza intre viata publica, uita publica, si viata particulara, uita priuata, a cezarilor nu coincide totdeauna cu o alta opozitie fundamentala, pe care o vehiculeaza discursul suetonian; adica intre vicii, uitia, si virtuti, uirtutes. Dar cand cauta pretutindeni atat binele cat si raul, cand reveleaza caractere umanizate, Suetoniu adera ia probabilismul Noii Academii. Ca si Cicero, pe care il admira atat de mult, ca si Quiniilian, profesorul sau, sau Pliniu cel Tanar, protectorul sau, ca si Tacit. Numai dozarea viciilor si virtutilor difera de la o biografie la alta, sugerand o impresie de ansamblu. Probabilismu! explica si de ce Suetoniu evita termeni polarizanti, ca „bun" si „rau", „harnic" si „lenes". Precum si utilizarea precisa a terminologiei politice13. Desigur, ca si Tacit, biograful se dovedeste probabilist si fata de probabilism, caci tinde destul de limpede spre anumite optiuni politice si spre o judecare a cezarilor. Lasa insa totdeauna cititorului putinta de a opta si pentru alta parere, propunand mai multe grile de lectura. in starsii, probabilismul se adapteaza foarte bine tonului aparent rece, impersonal, pe care indeobste il vehiculeaza scriitorul. Vom vedea ca Suetoniu, ca si Tacit, pariaza pe aprecierea cititorului si, totodata, isi cauta un alibi pentru sine.
Macrosintaxa textului sau compozitia
intr-adevar\Suetoniu prefera caracterizarea indirecta a personajelor sale, prin utilizarea acteTor savarsite de ele, investite indeobste cu o semnificatie morala."i Desi caracterizarile drecte emerg uneori din discursul biografic (Caes., 75, 1; 76, 1; Cai., 22, 1; Ner., 19, 5; Tit, 1, 1 etc). Dar aceste interventii directe ilustreaza tendinta de a sprijini orientarea generala a unui discurs aparent impersonal. Pe de alta parte, Suetoniu nu recurge la analiza directa a interiorului psihicului personajelor, precum Tacit, ci prefera sa urmareasca atent comportamentul lor, in cadrul unui behaviorism „avant la lettre". in afara de aceasta, dozajul virtutilor, viciilor si faptelor neutre, de asemenea existente in textele suetoniene, pe care candva le-am notat cu +, - si 0, este coroborat de alte mijloace, cum ar fi gradatia efectelor. Acestea se constituie in gradatii ascendente ori descendente, climaxuri si anticlimaxuri. Ele sunt nefavorabile unor cezari - lulius Caesar, Tiberiu, Gaius-Caligula, Nero, Vitellius - si favorabile altor principi - August, Otho, Titus. in afara de aceasta, discursul biografic comporta adesea opozitia intre „timpurile tari" ale textului, unde naratia devine intensiva si deosebit de semnificativa, si „timpurile slabe", in care forta nararii apare sensibil diminuata. Cercetatorii au aratat ca chiar citatele, indeosebi in versuri, adica alegatiile atribuite personajelor evocate, mai ales glumele si calambururile, survin in momentele decisive ale „intrigii" biografice, ca sa sprijine tendinta generala a discursului, manipularea materiei. Portretele fizice dobandesc aceeasi functie. Ele sunt structurate dupa normele fiziognomoniei, aplicate cu suplete, caci biograful respecta partial marturiile sculptorilor. Totusi, trasaturile fizice sunt imaginate ca niste complemente ale calitatilor morale14.
Macrosintaxa textului suetonian se deosebeste fundamental de cea practicata de Tacit, de analistii si autorii de istoriografie panoramica. Nu numai ca discursul este focalizat in jurul personajelor principale, insa evenimentele sunt prezentate fractionat, in functie de „categorii" care nu au nimic comun cu redarea fluxului temporal. Factorul cronologic este indeobste neglijat, iar cel „eidologic", adica descrierea caracterelor pe categorii si rubrici, prevaleaza in chip manifest. intr-un pasaj relevant pentru poetica prozei suetoniene, biograful insusi isi defineste programatic metodologia. Referindu-se la figurarea vietii lui August, el exclama: „Dupa ce am infatisat ca si esentialul vietii lui, voi urmari partile ei nu in functie de timp, ci pe rubrici, ca sa poata sa fie aratate si cunoscute mai limpede" (Aug., 9, 1). Este regratabil ca nu ni s-a conservat prologul Vietilor celor doisprezece cezari, unde poetica biografiei era, probabil, mai amplu expusa, dar chiar din acest enunt rezulta ca Suetoniu structureaza concis sectorul cronologic -summa(tim) -, in vreme ce prevaleaza compartimentul eidologic, alcatuit sincronic si in detalii - singillatim. Suetoniu se manifesta ca un precursor al analizei sincronice a structuralistilor. Oricum, revelarea caracterelor personajelor se realizeaza pe „rubrici", per species, care cateodata au chiar un titlu indicat la amorsarea lor: „frumusete", forma, „sanatate", ualetudo, statura etc. S-a remarcat ca, in vreme ce alti istorici alocau un spatiu de scriitura mai amplu evenimentelor recente, Suetoniu insista, dimpotriva, asupra celei mai vechi secvente, deoarece biografiile lui lulius Caesar si August sunt concomitent cele mai lungi si cele mai minutios compuse. Oar, pe de o parte, Suetoniu sublinia astfel ca orientarile Principatului se datorau primilor doi cezari, iar, pe de alta, el era grabit: voia sa publice mai repede culegerea sa de biografii. incat a compus mai iute si mai neglijent ultimele „vieti" ale cezarilor.

Survine, firesc, intrebarea urmatoare: exista sau nu o „schema", un tipar unitar al biografiilor suetoniene, cum opina candva Friedrich Leo? Ipoteza lui Leo a fost aspru si chiar exagerat criticata, in repetate randuri. S-a reliefat ca ea este valabila numai pentru o minoritate a biografiilor cezarilor15. Credem, totusi, ca se poate degaja un tipar biografic, aplicat cu suplete de autor, in functie de specificul fiecarei „vieti" si de intentiile moral-politice, am spune din nou metapolitice, ale lui Suetoniu. De regula, biograful isi incepe expunerea pe plan cronologic si prezinta succesiv familia cezarului infatisat, nasterea lui, etapele carierei, accesul la puterea imperiala, existenta pana la apogeul ei. Urmeaza un foarte important sector eidologic, centrul real al biografiei, la randul lui divizat in fapte, facta, sau calitati bune, laudabile si fapte sau calitati reprobabile, pe scurt in virtuti si vicii. Ultimul compartiment incorporeaza portretul restrans al personajului figurat - fizic, sanatate, moravuri, cultura etc. -, intotdeauna conceput ca eidologic, precum si moartea, cronologic narata. Uneori, in functie de semnificatia morala a biografiei si de nazuinta suetoniana de a manui mai adecvat materialul ei, Suetoniu inverseaza aceasta ordine. in acest caz, de exemplu in biografiile lui Nero si Domitian, moartea, consecinta a evolutiei viciilor, precede portretul restrans. Biografia lui Domitian, mentionata in fraza anterioara, implica un joc subtil al factorilor cronologici si eidologici. Acestui catalog de virtuti, fapte neutre si vicii, parca impersonal alcatuit si de factura comportamentalista, i se ajusteaza o scriitura rece, ostentativ antiretorica.
Scriitura si imagistica suetoniana
Cercetatorii moderni au constatat, in discursul biografic suetonian, alternanta intre un stil narativ mai amplu, de fapt discursiv, si un stil de „catalog" foarte concentrat, care era axat pe enumerarea rapida a unor detalii sau exemple de marci morale. Totusi, scriitura suetoniana se evidentiaza pretutindeni prin austeritatea sa rece. S-ar spune ca Suetoniu voia sa urmeze pilda lui Caesar si, mai ales, sa reabiliteze stilul vechilor cronici latine, pe care il persiflase Cicero. Structura suetoniana traduce stilul unui inalt functionar. De fapt, in Despre gramatici si retori, ca si in Vietile celor doisprezece cezari, Suetoniu utilizeaza un stil de cancelarie, desigur perfectionat. Lipsesc discursurile, cadrul poetic, dialogurile si, cum am aratat, analizele psihologice. Emerg totusi adevarate scenarii, uneori romanesti, alta data dramatizate. intrucat chiar sobrietatea stilistica poate comporta un tragism intrinsec. Mortile lui Nero si lui Vitellius prilejuiesc biografului o anumita arta a mizanscenei. Pe cand semnele prevestitoare, alegatiile personajelor si unele efecte dramatice anima sensibil discursul biografului. Pe langa gradatiile mai sus consemnate, Suetoniu strecoara discrete efecte dramatice in biografiile consacrate cezarilor interesati de teatru!
Abunda micile detalii pitoresti, faptele diverse. in aceasta privinta, Petroniu i-a servit drept precursor. Astfel, Suetoniu obliga cititorul sa-i contemple personajele parca sub lupa. Nu este inzestrat cu simtul umorului savuros, insa atesta pe cel al absurdului grotesc, al deriziunii reci. inregistreaza scene de un colosal comic negru, ca in urmatoarea secventa referitoare la Domitian: „La inceputul Principatului sau, se izola de obicei cateva ore si catva timp nu prindea decat muste, pe care le strapungea cu un condei foarte ascutit. incat, cand I-a intrebat cineva daca se afla o persoana impreuna cu cezarul, Vibius Crispus a raspuns cu umor: nici macar o musca" (Dom., 3, 1)*. Aviditatea suetoniana de cancanuri si anecdote il conduce, prin urmare, spre absurdul funambulesc. Suetoniu a inspirat portretul pe care Albert Camus l-a faurit lui Gaius-Caligula. A stimulat filme recente, incat s-a afirmat cu sagacitate ca face o frumoasa cariera postuma de scenarist.
De altfel, Suetoniu era un adept al scriiturii ciceroniene si al celui de al doilea clasicism. Atesta aceasta optiune nu numai consideratii din Despre gramatici si retori, ci si proza sa metrica, sintaxa gramaticala, vocabularul clasic. Desigur insa ca Suetoniu privilegiaza concizia, economia de mijloace lingvistice, fraza scurta. De aceea, Istoria Augusta il proclama „scriitor foarte curat si foarte limpede, care iubea strasnic concizia" (HIST. AUG., Firmus, 1). Frazele lungi din discursul sau auctorial consista intr-o aglomerare de idei si de propozitii arbitrar reunite. Evita propozitiile relative si privilegia constructiile participiale sau adverbele (mai ales cele terminate in sufixul im), care ii ingaduiau sa condenseze enunturile, fara a recurge, ca Tacit, la elipse si disimetrii. Nu apela, decat foarte rar, la metafore si la termeni figurati, caci privilegia un limbaj denotativ si nu unul conotativ. Apar, totusi, in limba sa termeni si conotatii nepoetice, consacrate in epoca imperiala. in acest mod, biograful anunta expansiunea aticismului arhaizant. Daca Tacit practicase mai ales imaginea in miscare, Suetoniu privilegia imagistica de asemenea vizualizanta, insa statica. Scenariile sale echivaleaza adesea cu benzile desenate. Ca in cazul descriptiei reactiilor senatorilor la raspandirea stirii ca Domitian murise ADom., 23, 2). De altfel tehnica sa compozitionala „behaviorista" reclama o asemenea imagistica statica. Scriitura arida, sobra, impersonala face parte, asadar, dintr-o strategie globala, pe care o asuma biograful. Fireste insa ca, uneori, ariditatea imagistica si a scriiturii il conduce pe Suetoniu la o anumita stangacie stilistica16.

Receptarea si concluzii asupra lui Suetoniu
Contributia suetoniana la dezvoltarea speciei biografice a fost considerabila. Scriitorul a faurit, de fapt, o noua orientare a biografiei antice. El a avut numerosi urmasi, caci discursul sau raspundea unui orizont de asteptare diferit de cel al lui Tacit, autorul privilegiat de un public auster. Toti cei pasionati de curiozitati, de altfel foarte numerosi, citeau cu nesat opera lui Suetoniu. Iar potentarea absolutismului nu putea decat sa impulsioneze gustul pentru lectura unor biografii. Expansiunea biografiei, specie literara intens practicata in secolele al lll-lea si al IV-lea d.C, purcede de la exemplul suetonian si vehiculeaza tiparele create de biograf. Practic, pana la Amian, istoricii romani au scris mai ales in maniera suetoniana. Chiar un istoriograf atat
in alte pasaje, il vedem pe Claudiu tremurand de frica sub o perdea, de sub care ii ieseau incaltarile, in vreme ce soldatii il cautau ca sa-l proclame imparat, sau uitand in plina conversatie cine era ACI., 10, 2-3 si 40,1). Lui Gaius-Caligula, biograful ii atribuie gesturi funambulesti, ca de pilda cel prin care invita luna sa-i vina in brate (Cal., 22, 8). Acelasi principe inchidea ochii si isi acoperea capul cand auzea zgomotul tunetului sau vedea un fulger; daca furtuna crestea in intensitate, Caligula se ascundea sub pat (Cal., 51, 2).

de diferit de Suetoniu cum a fost Rorus a ramas indatorat metodologiei vestitului biograf. Pe cand biografia medievala a fost si ea tributara tiparelor suetoniene. Eginhard, autorul Vietii lui Carol cel Mare, a utilizat pe scara larga structuri biografice preluate din Suetoniu. in 1670, Henriette, fiica lui Carol I Stuart al Angliei, vara lui Ludovic al Xll-lea, a organizat o intrecere intre Corneille si Racine pe tema Berenicei, regina orientala, mentionata in biografia lui Titus. Metastasio s-a inspirat din Suetoniu in melodrama La clemenza di Tito, a carei tema a fost ulterior transpusa pe muzica de catre Mozart. in vremurile noastre, se observa o accentuare marcata a interesului pentru operele lui Suetoniu. Cum am aratat, Camus si diversi cineasti ai anilor nostri isi extrag materialul din ele. Comportamentalismul, sincronismul si anecdoticul suetonian atrag masiv interesul cititorului contemporan. Iar exegeza stiintifica mai recenta a contestat total imaginea unui Suetoniu care si-ar fi alcatuit fara discernamant biografiile.
in spatiul cultural romanesc, Suetoniu ocupa un loc important. Gavrilu I. Munteanu a publicat prima talmacire romaneasca a biografiilor cezarilor, de altminteri premiata la Brasov, in 1867. Diferite pasaje au fost traduse si publicate in antologii mai recente. in 1958, a aparut la Bucuresti traducerea integrala a vietilor cezarilor, semnata de David Popescu si CV. Geroc. Se impune insa cu stringenta o noua talmacire, care sa cuprinda si ceea ce a ramas din Despre barbatii ilustri si sa fie concomitent mai supla si mai moderna. I s-au consacrat lui Suetoniu numeroase studii, inclusiv o carte datorata autorului acestor randuri17.
De fapt, Suetoniu a completat cu sarguinta discursul fascinant asupra secolului I d.C, pe care l-a alcatuit Tacit. El se afla departe de valoarea artistica a marelui geniu istoric roman, insa a constituit un autentic anti-Tacit. in pofida punctelor de interferenta dintre cei doi istoriografi, ambii prieteni ai lui Pliniu, ambii adepti ai Noii Academii si dispusi sa deformeze istoria, dar in maniere total diferite, Tacit si Suetoniu se detestau reciproc si vehiculau strategii literare foarte deosebite una de alta. S-a aratat ca Suetoniu se afla mai aproape de metodologia istoricilor moderni ca multi istoriografi antici. Totusi, el practica arta istoricilor romani cand deformeaza cu intentii tendentioase, insa legitimate de optiuni metapolitice clare, figurarea Romei secolelor anterioare18. Suetoniu a fost un erudit, dar nu si o minte marginita. Desigur, pasiunea pentru anecdotic, pentru detaliul insolit si malitios, precumpaneste in biografiile suetoniene, culturale, ca si politice; totusi, scriitorul si-a propus sa demistifice cezarii, preconizand un absolutism imperial, pe care ii voia umanist. Este relevant faptul ca bilantul biografiilor culturale apare favorabil personajelor prezentate, pe cand cel al vietilor cezarilor se realizeaza indeosebi ca negativ, ostil principilor. Suetoniu atesta, in pofida tonului sau aparent egal si stilului de cancelarie, o arta combinatorie foarte abila. Gradatiile si combinatiile subtile se lasa decelate in textul suetonian. Acesta din urma ofera cititorului prilejul unei lecturi placute, interesante, uneori chiar pasionante.
Florus. Viata si opera
in vreme ce Suetoniu harazea biografiei o cariera stralucita, intr-o literatura latina pana atunci numai moderat preocupata de dezvoltarea ei, Florus exprima cresterea interesului pentru istoria scurta, pentru epitoma si totodata accelera expansiunea compendiilor istoriografice. Florus a fost, poate, cel mai semnificativ exponent al epitomei din evolutia literaturii latine, desi n-a atins nivelul la care a parvenit Velleius Paterculus, din punctul de vedere al valorii.
Numeroase enigme inconjoara existenta si personalitatea acestui scriitor. Sigur este doar supranumele de Florus, ilustrat de mai multe marturii, care apartin domniilor primilor Antonini sau se refera la ele. Nu este exclus ca in aceasta vreme sa fi trait trei sau chiar cinci Florus, desi probabil in spatele acestor personaje se ascundea un singur scriitor, surprins in diferite etape ale unei singure existente. Se numea mai degraba Publius Annius Florus, decat Lucius Annaeus Florus, si s-a nascut in Africa sau in Hispania pe la 78 d.C, ca vlastar al unei familii opulente, care i-a asigurat o educatie aleasa19. Ca urmare a unui esec suferit la un concurs de poezie, organizat in Capitala, Florus a colindat tarmurile Mediteranei, pentru a se stabili la Tarraco, in Hispania, unde a profesat o vreme ca retor. in timpul domniei lui Hadrian, poate fi regasit la Roma, ca membru al cercului cultural-politic al curtii. Schimburi de ironii au caracterizat relatiile dintre imparat si scriitor. Catre sfarsitul domniei lui Hadrian, cand avea saizeci de ani, Florus si-a publicat opera istorica.
Cea mai veche opera a lui Florus, pastrata foarte fragmentar, ar putea fi dialogul „Vergiliu orator sau poet", Vergilius orator an poeta. Actiunea dialogului se petrece in anii 102-l05 d.C. Ni s-au pastrat doar primele 3 capitole, in care Vergiliu nici nu este mentionat. Interlocutorii sunt insusi autorul si un hispano-roman, care provenea dintr-un grup de naufragiati in zona orasului Tarraco. Florus furnizeaza unele detalii autobiografice si consideratii asupra retoricii. Este probabil ca, in secventele ce nu ni s-au conservat, Florus sa fi analizat relatiile dintre retorica si poezie, in legatura cu opera lui Vergiliu.
Interesul fragmentului pastrat rezida in pledoaria ferventa in favoarea retoricii de scoala. Optica lui Florus coincide cu cea asumata de Aper in Dialogul despre oratori al lui Tacit. Nu este o intamplare faptul ca actiunea dialogului scris de Florus este plasata tocmai in vremea publicarii opusculului taciteic. Oricum, Florus riposteaza vehement criticilor aduse retoricii de personaje ale lui Petroniu si Tacit, ca si, pana la un punct, de Quintilian. El isi apara cu pasiune meseria, pe care o practica in Hispania. in scoala sa, retorul ar fi un adevarat rege: el isi deprinde elevii cu morala si cu studiul sacru al literaturii. Citeste cu discipolii poeme „prin care se formeaza rostirile si mintile" (VOAP, 3, 8). Desigur, Florus are in vedere reprosurile aduse retorilor ca ar fi neglijat cultura generala si valentele educative in formarea elevilor lor. Pierre Grimal evidentiaza faptul ca insusi titlul acestui dialog este semnificativ, intrucat ilustreaza apropierea intre poezie si elocinta. Astfel se legitima tendinta prozatorilor epocii spre tensiune narativa si concizie ferma. Pe de alta parte, Florus pregateste astfel factura retorizanta a operei sale istorice. Se exprima alegru, colorat, intr-un limbaj neclasic, incarcat de epitete si metafore, deci, in chip manifest, tributar stilului nou.
Din vremea lui Hadrian dateaza zece „Poeme", Poemata, foarte scurte - de cateva versuri fiecare - si pe temele cele mai diverse. Florus ironizeaza pasiunea pentru calatorii a imparatului Hadrian APoem., 1), dar in alte versuri canta inflorirea trandafirilor APoem., 2), darurile aduse de Bacchus muritorilor APoem.,3 si 5), propria iubire APoem., 6) etc. Pretutindeni el practica o arta facila, spumoasa, insa inteligenta, care penduleaza intre ironie, chiar sarcasm, si melancolie dezabuzata. Utilizeaza o metrica variata, in care predomina tetrametrul trohaic, vers mai degraba popular si lasat in uitare de poetii clasici. Prin tematica, metrica si chiar privilegierea poeziei scurte, Florus se inrudeste cu cel de al doilea neoterism roman, care va fi analizat in alt capitol. Nu trebuie sa ne surprinda o asemenea optiune la un adept al stilului nou. Consideram ca trebuie sa avem in vedere faptul ca adeptii manierismului frantonian si ai neoterismului intelegeau sa faca anumite concesii stilului nou si sa utilizeze experienta lui.
Doua poeme ni se par deosebit de semnificative. in ultimul poem conservat, Florus afirma ca, in vreme ce magistratii romani sunt creati anual, „numai regele si poetul nu se nasc in fiecare an" (Poem., 10). Astfel, Florus aduce artei stihurilor un scurt elogiu vibrant. inca mai relevant apare poemul in care Florus persifleaza mania celor ce blameaza moravurile greco-orientale si se mandresc cu o falsa austeritate romana. Caci, de fapt, nu traiesc dupa standardele lui Cato si vechilor romani (Poem., 8). Poetul vizeaza, probabil, pe luvenal, daca nu si pe Tacit insusi, indeobste pe adversarii, considerati ipocriti, ai politicii de elenizare pe care o initiase Hadrian. Acest fapt atesta ca, in pofida ironizarii usoare a imparatului, Florus sustinea aspectele esentiale ale strategiei cultural-politice adoptate de Hadrian20. I s-au atribuit lui Florus si doua epistule adresate lui Hadrian, din care s-au conservat numai cateva cuvinte.
Chiar si titlul principalei opere a lui Florus este nesigur. Se pare insa ca aceasta lucrare de batranete, care era o epitoma, se intitula „Tabloul faptelor romane", Tabella rerum romanarum, daca nu chiar Tabella. Dupa toate probabilitatile, Tabella comporta doua carti inca din antichitate21.
Tabella prezinta pe scurt istoria Romei, pana la campaniile victorioase ale lui August si la dezastrul suferit de Varus. Se insista asupra razboaielor externe si civile. intr-adevar, cartea intai se concentreaza asupra razboaielor exterioare, adica purtate impotriva altor popoare decat cel al Romei, in vreme ce cartea a doua nareaza in principal razboaiele interne. Totusi, in cartea intai sunt figurate si unele tulburari survenite la Roma, iar in cartea a doua sunt prezentate si razboaiele purtate de August. De altfel, Florus nu respecta cu strictete ordinea cronologica, dat fiind ca istoricul utilizeaza si criterii geografice - cand relateaza evenimente petrecute in aceeasi zona, la date diferite - sau morale - pentru a denunta coruptia moravurilor - ori logice. Atunci cand recurge la intervertiri cronologice, Florus urmeaza exemplul biografiei in general si al lui Suetoniu in special. Principalul izvor si chiar model este Titus Livius. Caci altfel nu se explica de ce Florus isi opreste epitoma la domnia lui August, pe cand cei mai multi istoriografi staruiau asupra evenimentelor mai apropiate de epoca in care scriau. Totusi, el nu adopta metoda analistica si opereaza o recentrare ideologica si axiologica, in raport cu modelul sau. De multe ori, ofera o versiune a evenimentelor diferita de cea liviana22. intrucat Florus apeleaza si la informatii date de alte izvoare, precum: Cato cel Batran, Salustiu, Caesar, Hyginus, Vergiliu, cei doi Seneca, Lucan si, in masura foarte limitata, Suetoniu. Romanocentrismul a fost pus in legatura cu lectia lui Tacit, la care Florus nu ramasese insensibil. Pe cand Velleius Paterculus i-a furnizat pilda epitomarii istoriei si anumite idei. De aceea, Florus si-a organizat materia cum a crezut de cuviinta, adaptand-o obiectivelor sale, dorintei de a obtine efecte retorice. El n-a rezumat opera lui Titus Livius, ci istoria Romei.

Mesajul operei istorice a lui Florus

De fapt, Florus dorea, concomitent, sa elogieze faptele glorioase ale lui Traian si sa avertizeze opinia publica asupra imposibilitatii reluarii politicii expansioniste a acestui imparat. El voia sa dezarmeze pe cei care erau alarmati din pricina pacifismului lui Hadrian. Se pare ca el considera ca fiecarei etape a secolului Antoninilor ii era adecvata o politica specifica: incat, in definitiv, ar exista o continuitate in*! e domnia lui Traian si cea a lui Hadrian. in acest mod, el intelegea sa arunce o punte de legatura intre strategiile politice urmate de cei doi imparati, sa elogieze pe toti Antoninii, privilegiind, fireste, pe Hadrian. Am aratat mai sus ca si poemele sprijina, in fond, bazele politicii lui Hadrian.
Cum inchipuia Florus dinamica istoriei? Oprita nu in vremea lui Tiberiu, cum afirmase Velleius, ci la nivelul performantelor lui Traian. Florus se refera la imbatranirea Romei „in care, din pricina inertiei cezarilor, Imperiul a imbatranit si s-a zbarcit intrucatva, pana cand, sub domnia lui Traian, si-a umflat muschii si, impotriva asteptarii tuturor, batranetea lui a redevenit verde, ca si cum si-ar fi redobandit tineretea" (Tabel., praef., 8). in vreme ce Hadrian, in felul sau, ar desavarsi opera unchiului sau, imparatul Traian.
indeosebi in prefata programatica a epitomei, Florus mediteaza asupra istoriei si proclama intentia sa de a prezenta condensat gesta romanilor, „poporul fruntas", princeps populus (Tabel., praef., 3). Nu vrea astfel scriitorul sa sustina ca el a ales structurile comprimate ale epitomei tocmai pentru a reliefa mai clar „panegiricul" consacrat poporului roman? Oricum, in discursul epitomatic al lui Florus se configureaza o adevarata personalizare a poporului roman, conceput de el ca fiinta vie, de cincizeci de ori in cuprinsul Tabloului. Generalii si consulii n-ar fi fost decat agenti de executie ai poporului Romei*. Romanocentrismul lui Florus este impregnat de optimism: romanii si-au biruit vrajmasii datorita fericitei conjunctii intre Virtute si Soarta, fortuna (Tabel., praef., 2). Pe urmele lui Velleius Paterculus, dar si a altor autori ca Polibiu, Posidonius, Cicero, chiar Seneca filosoful, Florus asuma teoria celor patru varste ale poporului roman: copilaria (754-510 i.C.), adolescenta (510-264 i.C), tineretea robusta (264-43 i.C), batranetea (43 I.C.-98 d.C). Caci, asa cum am aratat, Antoninii ar fi anihilat aceasta autentica „schema biologica". Oricum, „schema biologica" constituie fundamentul, etimonul, mesajului profund al Tabloului. Semnificatia sa rezulta chiar din alegatiile lui Florus (Tabel., praef., 4-8 si intreg textul)23.

Cauzalitatea istorica nu-l preocupa sensibil pe Florus, desi da seama de unele fenomene istorice semnificative. El relateaza conflictele dintre cetateni si pledeaza pentru concordia sociala, adecvata mentalitatii preconizate de Antonini, in functie de o politica a contractului intre fortele principale ale statului. Romanii au luptat_totdeauna pentru demnitatea lor, intrucat au fost un popor „demn", dignus (Tabel., 1, 22,43). incat Florus adera la codul socio-cultural al epocii sale, la o mentalitate intemeiata pe exaltarea demnitatii si bunei impliniri a rolului obstesc si profesional. De altfel istoricul concede vitejie anumitor inamici ai Romei, ca macedonenii si iberii (Tabel., 1, 28 si 33). Totodata, daca Florus il elogiaza pe August, in schimb il critica sever pe Marcus Antonius si se invedereaza mult mai reticent fata de Caesar decat Suetoniu (Tabel., 2, 13-l5).
* Este revelator faptul ca Florus nu-si incepe discursul de la razboiul troian ori de la sosirea lui Enea in Italia, ci din momentul intrarii in scena istoriei a poporului roman. Iar nararea sa se incheie cand poporul roman isi incredinteaza puterile lui August, pentru a redresa o situatie degradata in urma razboaielor civile.
Refutarea cezarismului este relevanta, pentru ca traduce o tentativa de a reconcilia intre ele idealurile traditionaliste si strategiile politice ale Antoninilor. Parca dupa exemplul lui Tacit, cel din
Dialogul despre oratori si din Istorii.
Strategia literara retorico-dramatica
Cum am aratat, obiectivele prioritare ale lui Florus rezida in „panegiricul" Romei si in pledoaria pentru eforturile Antoninilor, pentru concilierea expansionismului lui Traian cu pacifismul lui Hadrian. Dar epitomatorui considera ca unor asemenea teluri si tehnicii abrevierii le erau congruente structuri declamatorii si dramatizante. El exacerbeaza pretutindeni efectul retoric. in pofida diferentelor care il separau de Suetoniu, isi ordoneaza materia pe rubrici, dupa exemplul biografului. Am aratat, cu multa vreme in urma, ca Florus transforma aceste rubrici sau episoade in mici discursuri de aparat sau chiar suasorii rostite de el insusi, ca si in drame miniaturizate care comporta acumulari, puncte culminante si deznodaminte. incat, ca uneori in opera lui Tacit insusi, acelasi episod, care este si un scenariu, constituie concomitent o drama si un discurs de orator, inzestrat cu toate compartimentarile acestuia. Astfel, de pilda, relatarea razboiului dintre triumviri si ucigasii lui Caesar comporta atat diviziunile tragediei, cat si cele ale unui discurs oratoric. Finalul se incheie, de regula, printr-o poanta, investita cu multiple reverberatii24.
Cum era normal intr-un compendiu, naratia domina cu autoritate peisajul tiparelor compozitionale. Florus recurge insa si la digresiuni moralizatoare sau la descriptii, mai ales etnografice si geografice. El nu reproduce alocutiunile personajelor, insa citeaza unele enunturi ale lor. Astfel, Vercingetorix nu se preda simplu si sobru lui Caesar, ca in textul comentariilor acestuia, ci exclama declamatoriu: „tine...un barbat viteaz: ai invins tu, barbatul cel mai viteaz" (Tabel., 1, 45, 26). Orice mijloc ii apare bun lui Florus pentru a-si colora propriul discurs, pentru a-i conferi patos declamatoriu. Istoricul retor intrerupe frecvent secventele narative, pentru a interveni pe axul paradigmatic, pentru a comenta retoric si a interpreta fenomenele. I se intampla sa dialogheze direct cu cititorul, sa i se adreseze acestuia la persoana a doua singular.
S-a aratat ca pasiunea pentru retorizare il impinge pe Florus catre o adevarata euforie a limbajului, catre un narcisism stilistic. JEI acumuleaza excesiv gradatiile ascendente si descendente, exclamatiile si interogatiile retorice. in unele capitole, jumatate din fraze echivaleaza cu intrebari retorice. Abunda, pana la refuz, sententele de toate tipurile, indeosebi tipul de sententia paradoxala (noema), blamat de Quintilian, ca si antitezele si chiasmele. De asemenea, prolifereaza metasemenele, metaforele si metonimiile. Zeugmele, anaforele si, mai ales, hiperbolele impregneaza intreg textul lui Florus. Razboaiele si rascoalele sunt comparate cu un incendiu sau cu o „faclie", fax. De asemenea, apar numeroase aliteratii, ca in enuntul atribuit lui Vercingetorix, mai sus consemnat, dar si in alte pasaje. Florus utilizeaza frecvent constructii disimetrice ale frazei, termeni si conotatii poetice, vocabule recent raspandite in proza Imperiului si structuri metrice, indeosebi de obedienta ciceroniana25.
Cateodata, Florus este pregnant si convingator. Totusi, de cele mai multe ori „exceleaza" printr-un declamatorism extrinsec, care plictiseste cititorul vremurilor noastre si frizeaza ridicolul. Chiar la vremea sa, discursul lui Florus trebuie sa fi aparut ca putin straniu. El se adresa insa acelei parti din public, inca favorabile stilului nou si retoricii neoasianiste, pe care o emotionase profund verbul magic al lui Tacit. Caci Florus este un exponent foarte caracteristic al stilului nou. N-a fost un mare scriitor, insa a oferit unele informatii interesante si a deschis calea expansiunii accelerate a „digest"-ului in faza tarzie a dezvoltarii culturii romane. Tabella constituie un punct nodal in evolutia breviarului istoric. „Schema" biologica si alte valente aie discursului epitomatorului au intrat in relatii de intertextualitate cu autori tarzii, precum cel al Istoriei Auguste, Amian si altii. in Evul Mediu, Tabella a devenit un adevarat manual de istorie romana si s-a bucurat de un succes notabil, atestat si de proliferarea manuscriselor ei. in tara noastra, nu s-a realizat inca o traducere integrala a operelor lui Florus. in antologii s-au talmacit numai unele pasaje, caci Florus furnizeaza detalii relevante cu privire la istoria strabunilor nostri. Stradaniile iui Florus au fost continuate, oarecum in alte modalitati, de catre Iustin, contemporan mai tanar al autorului Tabloului.
Iustin
Spre deosebire de Velleius si de Florus, Iustin nu rezuma o larga secventa de istorie romana, ci un singur autor. Iustin a epitomat mai ales Istoriile Filipice ale lui Pompeius Trogus, caruia i-a imprumutat si titlul operei sale, „Istorii Filipice", Historiae Philippicae.

Viata si personalitatea lui Iustin sunt inconjurate de enigme mult mai numeroase si mai dense decat cele legate de existenta si de opera lui Florus. Autorul insusi nu afirma decat ca si-a scris opera la Roma, in tihna Capitalei (praef., 4). incat cercetatorii moderni l-au plimbat prin toate secolele Imperiului. Noi opinam - pe baza aluziilor lui Iustin insusi la stabilitatea vietii din Capitala si a interesului pentru istoria universala, corelat politicii universalizante a Antoninilor - ca Iustin si-a scris opera pe la inceputul domniei lui Antoninus Pius, in jurul anului 140 d.C.26. Daca trebuie sa dam crezare manuscriselor, care, de altfel, nu folosesc decat o forma de genitiv, numele autorului acestei epitome in patruzeci si patru de carti a fost Marcus lunianus (sau lunianius) lustinus.
Ca si Pompeius Trogus, panorama lui Iustin imbratiseaza civilizatiile Mediteranei, de la mirificul Orient (Babilon, Egipt etc), pana in Occident (Grecia, Cartagina, Roma, Hispania) sau, altfel spus, de la despotiile rasaritene pana la structuri bazate pe orasul-stat, polis, la greci, ciuitas, la romani. Iustin opereaza o restructurare partiala a semnificatiilor ideologice ale discursului redactat de Pompeius Trogus, in favoarea Romei, in discursul sau devenita factor focalizator mai important decat gesta lui Filip si Alexandru, care creasera si ei un imperiu universal AIUST., 9, 8, 21). Din textul lui Trogus el retine indeosebi relatarile razboaielor.

Totusi, nu se exprima Iustin niciodata independent? Desigur, procedeaza astfel in prefata sa absolut originala, unde, dupa ce elogiaza pe Pompeius Trogus (praef., 1), critica istoricii greci, dar, probabil, si pe Salustiu, pentru practicarea monografiei, scrierea istoriei pe felii, pe parti izolate, segregatim, pe cand marele sau inaintas privilegiase intregul, totul unitar, faptele semnificative. De aceea, referindu-se la condensarea operei lui Trogus, Iustin adauga: ,Am extras cele mai de seama lucruri si, lasand la o parte cele care nici nu erau placute, de dragul cunoasterii insesi, nici trebuincioase drept pilda, am intocmit un fel de mica antologie" (praef., 4, trad. de Liviu Franga). Noi credem ca atunci cand mentioneaza „mica antologie", literalmente „trupulet de flori", florum corpusculum, Iustin alude la numele lui Florus, astfel implicit asumat ca antecesor si model. Pe de alta parte, Iustin isi precizeaza obiectivele fundamentale: instruirea cititorului, prin etalarea unor exemple de virtute si, totodata, delectarea lui. De aceea, nu se poate afirma ca Iustin a epitomat mecanic amplul discurs istorico-universal al lui Pompeius Trogus ci, dimpotriva, trebuie sa credem ca el a extras din opera antecesorului sau mai ales acele elemente care prezentau interes moralizator, retoric si dramatic. Epitomatorul s-a straduit chiar sa transforme unele personaje ale discursului sau concentrat in modele de conduita, in eroi-simboluri ai devenirii anumitor popoare: Cyrus pentru persi, Alexandru pentru macedoneni, Romulus pentru romani, Mitridate pentru Pont si sirieni etc. Dupa exemplul lui Florus, el a manifestat interes pentru detaliile etnografice si geografice. De aceea a alcatuit adevarate micromonografii harazite unor semintii. Printre altele, i-a figurat pe sciti (IUST., 1, 8, 2, 2-II) si a furnizat informatii importante pentru istoria spatiului carpato-danubiano-pontic. A privilegiat fraza scurta.
Chiar daca se exprima mai putin declamator si inflorat decat Florus, Iustin imprima discursului sau o coloratura retorica manifesta. Epitomatorul apartine si el stilului nou. Important este faptul ca Iustin s-a distantat oarecum de epitoma tehnica a secolului I d.C, fondata pe o arida rezumare a istoriei, si a incercat sa preconizeze o conceptie personala asupra devenirii popoarelor27. Desigur, nu a recuperat talentul si intuitia istorica a lui Pompeius Trogus. Tendinta sa spre autonomizarea speciei istoriografice a epitomei va afla urmasi in literatura veacurilor subsecvente, iar opera sa va fi receptata favorabil in culturile medievale si moderne. Din pacate, nici opera lui Iustin nu a fost integral talmacita in limba romana, dar anumite fragmente au fost incluse in diverse traduceri antologice de texte antice.

Granius Licinianus si alti istoriografi

Pasiunea pentru „digest", indeosebi pentru compendiul istoric, raspundea unui orizont de asteptare favorabil lui, care se va accentua in secolele urmatoare. Concomitent, aceasta propensiune era incurajata de gustul pentru curiozitati, stimulat de Suetoniu, ca si de discursurile epitomatice ale lui Florus si Iustin. Caci secolul al ll-lea d.C. a inregistrat si alti epitomatori, printre care s-a distins Granius Licinianus.
in vremea lui Antoninus Pius, Granius Licinianus a alcatuit o epitoma a istoriei Republicii, din care s-au pastrat numai anumite fragmente, in stare deplorabila. Nu este vorba de un rezumat al marii opere liviene, cum au crezut o vreme cercetatorii. Granius Licinianus, care era un erudit, a utilizat si alte izvoare, mai ales grecesti. Subiectul insusi al epitomei, precum si atitudinea fata de Salustiu, declarat mai degraba orator decat istoric (datorita atacurilor impotriva propriei epoci, alocutiunilor atribuite personajelor si detaliilor geografice: 36, 30-32), atesta totusi livianismul programatic al acestui epitomator. Pare a fi preferat fraza scurta si un vocabular marcat de patina aticismului arhaizant al vremii.
in aceeasi epoca, Lucius Ampelius redacteaza o epitoma istorica si cronologica asupra istoriei universale, care se intindea pana la domnia lui Traian. Spre deosebire de Granius Licinianus, Ampelius pare sa nu fi fost prea cultivat, deoarece vulgarismele, elementele de exprimare colocviala abunda in textul sau. in acelasi secol, se executa diverse rezumate aie monumentalei opere a lui Titus Livius. Printre acestea, se diferentiaza „periohele", periochae, sumare ale textului livian, intocmite pe carti de mai multi autori anonimi. Ei se exprima foarte concentrat, dar fara a lasa de o parte unele dintre anecdotele care emergeau din textul livian original28.
Dreptul si Gaius
Secolul al ll-lea d.C. comporta o foarte relevanta expansiune a dreptului, in functie de sistematizarile juridice intreprinse de Hadrian, in directia alcatuirii codurilor imperiale, si de Antoninii subsecventi, ca si de politica lor universalizanta, de stabilitatea politica dobandita de Imperiu. Dintre juristi, cel mai important a fost Gaius.
Anterior lui Gaius, strabunul imparatului Didius lulianus, numit Saivius lulianus, adunase edictele praetorilor si edililor intr-o culegere ratificata de Hadrian si cunoscuta sub numele de „edictul perpetuu", Edictum perpetuum. Acest „edict" era studiat in invatamantul juridic si a devenit una dintre bazele dreptului roman. Saivius lulianus a redactat si nouazeci de carti de digeste, ulterior inglobate fragmentar in Digestele lui lustinian. S-au distins si alti juristi ai secolului al ll-lea d.C.
Nu cunoastem decat un singur element din numele juristului Gaius. Se pare ca s-ar fi nascut prin 105-l10 d.C, ca ar fi profesat dreptul la Roma si apoi in Orient. Sub ultimii patru imparati ai secolului al ll-lea d.C, a alcatuit aproximativ douazeci de lucrari. Nouasprezece din aceste opere purtau asupra unor probleme de drept privat. Nu s-au conservat decat fragmente din aceste opere. S-a pastrat insa opera fundamentala a lui Gaius, intitulata „Institutiile", Institutiones, publicata dupa 161 d.C. S-a aratat ca Institutiile alcatuiesc prima si singura lucrare conservata, care sa cuprinda o sistematizare fundamentala a dreptului privat roman; „pana astazi nu a fost aflata o alta m