In secolele XIV-XVI au inceput mari schimbari sociale, economice si militare in

Europa. y5d6do
Definita ca totalitatea transformarilor, tendintelor si aspiratiilor innoitoare in toate domeniile vietii, mai pregnant pe planul culturii, Renasterea (secolele XIV-XVI) se va resimti si in domeniul militar, in organizarea armatelor, in evolutia artei militare stimuland, totodata, si elaborarile teoretice in acest domeniu.
In locul armatelor legate direct de seniorii feudali si nu de suveran, s-a recurs, din ce in ce mai mult, la mercenari. Armata de mercenari a devenit primul sprijin al puterii absolutiste. Prima incercare importanta in vederea crearii unei armate permanente de luptatori de profesie a fost intreprinsa in 1444 in Franta, unde au luat fiinta, din cavaleria grea, 15 campanii de ordonanta permanente cu un efectiv de 9000 de oameni, denumite astfel deoarece comandantii, efectivele si garnizoanele erau stabilite prin ordonanta regala.1
In locul infanteriei medievale slabe, prost echipate, cu o capacitate de lupta redusa se afirma o infanterie noua, mai viguroasa, cu o maniera de lupta specifica, care in decurs de doua secole, treptat, a devenit arma de baza. Dupa infanteria engleza, care a luptat cu arcuri lungi si dupa cea husito-ceha, s-a facut simtita forta infanteriei elvetiene. Cu spiritul ei disciplinat, ofensiv, luptand intr-o ordine stransa si inzestrata cu sulite lungi si halebarde, ea a invins cavaleria burgunda in 1474-1477. S-a dat astfel un puternic semnal ca intreaga arta militara cavalereasca devenise invechita.
Din a doua jumatate a secolului al XV-lea, o data cu aparitia archebuzelor, respectiv a muschetelor mai usoare, cu tragere mai rapida si mai exacta, rolul artileriei a crescut substantial in luptele deschise.
Opozitia dintre tehnica si arta militara noua si arta militara cavalereasca a tinut o perioada indelungata, prevalenta primelor realizandu-se abia in campaniile din anii 1494-1537 din Italia, care au constituit cel mai important eveniment al epocii in ce priveste arta militara. In acest razboi au participat principalele tipuri de armata (infanteria germana, infanteristii spanioli si elvetieni, cavaleria grea italiana si franceza, artileria franceza), iar din influenta lor reciproca a luat nastere infanteria europeana unitara organizata dupa acelasi model.2
La sfarsitul secolului al XV-lea, cavaleria feudala, invinsa cu regularitate de infanteristii englezi, a continuat sa se afirme, dar maniera de a lupta, a trebuit schimbata. Au urmat modificari in compunerea armatelor, crescand numarul infanteriei, ca si organizarea trupelor, reunite in contingente comandate de sefi desemnati de suveran. A venit „lectia“ data de Mahomed al II-lea, a carui artilerie a facut in 1453, sa se prabuseasca zidurile Constantinopolului. In combinarea focului cu miscarea, incepe sa aiba avantaj primul. In 1463 se produc proiectilele explozive din bronz; in 1470 apar afetele montate pe roti, in 1483 are loc debutul rasunator al pistolului, in 1487 apar proiectile incendiare.
Raspandirea armelor de foc a deschis un capitol nou pe planul gandirii tehnico- militare.
Asemenea tuturor stiintelor Renasterii si stiinta militara s-a inspirat din plin din mostenirea autorilor clasici antici: Caesar, Vegetius, Frontinus, Polibios, Aelianus, Onasandros si altii, care au devenit izvoare mult cautate.
Toate curentele si, totodata, majoritatea contradictiilor acestei epoci complexe se regasesc in activitatea primului teoretician si reformator militar modern, Nicolo Machiavelli. Desi n-a fost militar, totusi de numele lui se leaga poate cea mai mare incercare de reformare a veacului: infiintarea, in 1506, a militiei din Florenta. Acesta a avut merite la fel de mari si in obtinerea unuia din cele mai de seama succese militare din acea vreme, cucerirea, in 1509 a orasului Pisa.
In jurul operelor larga raspandire ale scriitorului, s-au dus multe discutii, influenta sa putand fi recunoscuta la multi autori politici si militari de mai tarziu (Bacon, Frederic al II- lea, Voltaire s.a.).
Respingand mercenariatul, Machiavelli propaga cu asiduitate ideea crearii armatei nationale: „Trebuie inainte de orice sa ne alcatuim o armata proprie, ca temelie a oricarei actiuni pe care am intrepride-o, deoarece nu pot sa existe alti soldati mai credinciosi si nici mai adevarati sau mai buni.“3
Prin disparitia regatului Budei si transformarea lui in pasalac de catre sultanul Soliman Magnificul, in anul 1541, Imperiul otoman devenea o putere central-europeana cu care Franta, Anglia, Polonia si unele state italiene incep sa coopereze.4 In acest cadru, desi restranse teritorial prin pierderea unor regiuni marginase cucerite de otomani,5 principatele (Tarile romane) - Transilvania, Moldova si Tara Romaneasca - devin in acelasi timp ultimul bastion al crestinatatii sud-est europene si prin pozitia de enclava crestina in fruntaria continentala nordica a Portii, avanpostul central-rasaritean al Occidentului. Economic, la importanta lor geo-politica si strategica, precum si Dunarea cu sectorul sau maritim si litoralul pontic spre care converg toate drumurile comerciale care legau Europa centrala si nordica de Orient, li se adauga calitatea de placa turnanta a comertului de tranzit continental pe uscat.
Mijloacele financiare rezultate din comertul de tranzit si intermedierea relatiilor complexe dintre Orient si Occident sparg rapid in secolul al XVI-lea cadrele economiei inchise, provocand mutatii in toate compartimentele vietii economice, sociale, politice si spirituale.
Vechile obligatii militare ale boierilor incep sa se dilueze, ei tinzand, gratie capitalului acumulat din comercializarea produselor, din impozitele datorate de comunicatiile comerciale, sa devina proprietari de pamant, prin cumparare sau abuz.
Stimularea comertului intern, aparitia a numeroase noi mestesuguri, duc la dezvoltarea vietii urbane, targurile sezoniere sau periodice conducand la transformarea a numeroase asezari rurale in centre mestesugaresti si comerciale.
Boierii imbogatiti din comert, starostii breslelor mestesugaresti, negustorii, intreprinzatorii laici sau clerici, constituie o clasa de oameni noi, ai carei fii isi desavarsesc educatia in centrele de cultura catolice din Italia si Polonia. Fapt demn de remarcat, principalii domnitori ai veacului, care s-au ilustrat pe plan militar, au fost la origine negustori de anvergura, buni cunoscatori ai relatiilor occidentale si otomane: Petru Rares (1527-1538;1540-1546), Ion Voda cel Viteaz (1572-1574), Mihai Viteazul (1593-1601).
Tarile romane atrag, in acelasi timp, numerosi negustori straini (englezi, francezi, germani, italieni) ca si oameni de cultura ca Johann Sommer,6 intemeietorul scolii latine de la Cotnari din anul 1563, in timpul domnitorului Despot Voda. In replica, romanii i-au dat Europei pe umanistul Nicolaus Olahus, pe principele Petru Cercel, pe savantul Patrascu din Rhodos, frate prezumtiv al lui Mihai Viteazul, pe Ioan Valahul asistentul lui Conrad Haas, parintele rachetei cu mai multe trepte si, nu in ultimul rand, pe marele general care a fost Mihai Viteazul.
Secolul al XVI-lea romanesc iese asadar din tiparele medievale, datorita importantelor mutatii produse economic si social ca urmare a spargerii barierelor dintre continente, a dezvoltarii comertului de tranzit si orientarii productiei spre piata, a dezvoltarii relatiilor marfa-bani, politic si spiritual prin aparitia unor noi conceptii asupra esentei si compartimentarii puterii in stat, marile personalitati romane ale vremii constituind, prin telurile si faptele lor nu numai transpunerea in realitate a modelului de principe machiavellic, ci si modele inspiratoare ale modelului insusi. Astfel, realizand un indreptar politic destinat marilor duci ai Moscovei, carora li-l explica pe „Il principe,“ numit „Jalba cea Mare,“ Ivan Peresvetov il foloseste in 1549 ca model de conducator modern si incarnare a principelui lui Nicolo Machiavelli pe domnul Moldovei, Petru Rares, in conceptia sa un mare ganditor militar, strateg si tactician.7
Avantul economic care a generat revolutia tehnicii militare europene caracterizata prin diversificarea armamentului de foc portabil si colectiv a dus, paradoxal, la slabirea capacitatii de aparare a tarilor romane, punand problema regandirii organismului militar si strategiei razboiului de aparare. Aparitia artileriei usoare, de camp, perfectionarea celei de asediu, dotarea infanteriei si cavaleriei cu arme de foc individuale, au compromis eficacitatea oastei celei mari, a taranului inarmat cu unelte-arme si slab protejat, ca si a vechilor cetati medievale. Principii sunt nevoiti sa puna accent pe profesionalism, angajand ca instructori in manuirea armelor de foc mercenari straini si creand categorii autohtone de profesionisti.
In tarile romane aceste categorii de luptatori au avut o extindere si un rol limitat in comparatie cu alte state din epoca, numarul si ponderea mercenarilor in structura generala a ostii romanesti evoluand in raport cu politica pe care au dus-o unii domni, dar mai ales in functie de mijloacele financiare.
Organizati in bresle militare, cu arme si uniforme specifice, concentrati in centre de garnizoana, acesti luptatori profesionisti, indeosebi archebuzieri si artileristi, erau platiti prin jold sau leafa, de unde numele de joldunari sau lefegii.
Mijloacele financiare nu permit dotarea cu arme de foc si instruirea intregii populatii, a oastei celei mari, dar pot asigura marirea efectivelor permanente ale curtilor domnesti.
In secolul al XVI-lea, in tarile romane, vechiul sistem militar si cel nou, profesionalizat coexista, ca si rasplatirea serviciului militar prin improprietarire cu pamant sau retribuire in bani.
Organismul militar romanesc din epoca Renasterii nu duce decat la modelarea potrivit noilor cerinte a artei militare a romanilor care, potrivit istoricului N. Balcescu „nu este alta decat a invinge o putere mai mare cu alta mai mica“ si a principiului doctrinar, potrivit caruia
„toata baza sistemei militare trebuie a sta intr-o buna intocmire de o numeroasa rezerva nationala; pentru aceea au organizat ei (romanii) de la inceput armata, militia si ridicarea gloatelor, incat la dansii tot romanul se naste cu datoria de a fi soldat si de a apara statul la vreme de nevoie si cand vrasmasul calca pamantul romanesc, toata tara trebuia sa fie la arme.“8 El reprezinta o adaptare la cerintele europene si la necesitatile epocii a vechii imagini romanesti despre armata si razboi. Dominante raman in continuare conceptia recurgerii la apararea strategica si la contraofensiva strategica in cooperare cu fortele celorlalte doua tari romanesti, la tactica razboiului de guerila care presupune utilizarea cu maximum de eficienta a conditiilor de teren.
Intreaga experienta militara romaneasca, tezaurele gandirii si artei militare bizantine, ca si ale promotorilor occidentali ai cruciadelor tarii, antiotomane, au fost cuprinse la inceputul secolului al XVI-lea intr-un adevarat manual militar pentru uzul voievozilor, realizat de domnul Tarii Romanesti, Neagoe Basarab (1512-1521) sub numele „Invataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Theodosie.“9
Descendent din marea familie a Basarabilor, care a dat Tarii Romanesti o galerie de vestiti voievozi si comandanti de osti, Neagoe s-a urcat pe tron in anul 1512. Isi insusise de tanar, o aleasa cultura pentru acea epoca, in atmosfera vietii carturaresti ce se dezvoltase la manastirea Bistrita -; una din ctitoriile stramosilor sai. Aici a invatat, desigur, slavona, una dintre limbile de cultura ale vremii in spatiul sud-est european, a studiat tezaurul de manuscrise romanesti, sarbesti si grecesti, majoritatea religioase, dar si unele laice.
O politica externa inteleapta i-a asigurat lui Neagoe Basarab noua ani relativ linistiti de domnie, desi in jurul Tarii Romanesti se petreceau evenimente dramatice, iar presiunea Imperiului otoman la nord de Dunare crescuse in intensitate. Ca urmare, el s-a putut dedica dezvoltarii culturii neamului sau si cresterii prestigiului acestuia in lume. Mesteri vestiti au inaltat in acei ani biserica episcopala de la Curtea de Arges -; lucrare unica, de elevata expresie artistica, in arhitectura medievala romaneasca. Si tot atunci s-a intensificat activitatea tipografica ce satisfacea, concomitent, nevoile autohtone si pe acelea ale unor popoare de la sud de Dunare, care, dupa transformarea teritoriilor lor in pasalacuri, au beneficiat de sprijinul tarilor romane pe taram cultural.
Neagoe Basarab s-a preocupat, insa, si de asezamintele militare. „Invataturile“ sale poarta, fara indoiala, amprenta formatiei spirituale, temperamentului si personalitatii domnului. Tanarului sau fiu, Teodosie, prezumtiv succesor la domnie, i-a lasat mostenire un tezaur de idei politice, sociale, etice, culturale si militare -; in cea mai mare parte imbracate in vesmantul ideologiei dominante a epocii -; religia, rezultate dintr-o adanca meditatie asupra literaturii epocii, trairii autorului si traditiei.

Apartinand genului pasemtic, „Invataturile” sale scrise de-a lungul mai multor ani, folosesc izvoare bizantine si slave (Invataturile lui Vasile Macedoneanul catre fiul sau Leon, De administrando imperio a lui Constantin Porfiragenetul sau Invataturile cneazului rus Vladimir Monomale catre fiii sai),10 fiind in acelasi timp, o carte politica si religioasa, un tratat militar si unul de pedagogie, destinat unui urmas al sau la tron, ca si unei societati intregi.11
Aceasta lucrare este atribuita lui N. Basarab de majoritatea cercetatorilor romani si straini (Nicolae Balcescu, Al.I. Odobescu, B.P. Hasdeu, Al.D. Xenopol, George Ivascu, George Calinescu, Alexandru Pin, Nicolae Iorga, Sextil Puscariu, Stefan Ciobanu, P. Lavrou, Al.I. Iatiminski, Stoian Romaninski),12 insa, sunt si altii ca D. Russo sau P.P.Panaitescu13 care considera ca „Invataturile” ar fi fost compilate din scrieri straine abia in secolul al XVII-lea de un Pseudo-Neagoe, vreun calugar admirator al acestui domn, care facuse atatea binefaceri pentru biserica. Insa, critica interna a operei arata ca, pe langa capitolele de interes general, lucrarea cuprinde lucrari relative la boieri si instructiuni asupra modului in care trebuie duse tratative cu turcii si, mai ales, parti din viata intima a voievodului14 pe care numai el le putea cunoaste si scrie sau eventual, dicta unui scrib, in cazul in care lucrarea nu a fost scrisa de propria sa mana.
In afara de aceasta, lucrarea a fost scrisa in limba slavona si ea nu putea sa apara decat in perioada de inflorire a culturii in aceasta limba pe teritoriul Tarii Romanesti, la inceputul secolului al XVI-lea, si nu dupa 1550, cand slavonismul intrase in declin.
Prin continutul si structura sa aceasta lucrare alcatuieste si comunica un sistem de gandire politica si militara, unii specialisti asemanand-o cu Il Principe, celebra opera a lui Machiavelli.15
Partea care intereseaza domeniul militar este concentrata in capitolul al VIII-lea, intitulat „Invatatura a lui Neagoe voevod catre fie-sau Teodosie voevod si catra alti domni, catra toti, pentru solii si pentru razboaie.“

Atentia autorului „Invataturilor“ a fost retinuta, prioritar, de conflictele cu marile puteri, a caror politica expansionista plana continuu asupra tarilor romane. A starui prin toate mijloacele pasnice pentru evitarea confruntarilor inegale, la nevoie cu pretul unor sacrificii de ordin economic, daca acestea puteau salva statul de pustiirile unor invazii si de riscurile unor infrangeri cu consecinte grave pentru soarta poporului roman -; acesta a fost unul din marile invataminte ale istoriei de pana la el, pe care Neagoe Basarab l-a receptionat exact si a tinut sa-l transmita testamentar, urmasilor.
Dar pacea, fie ea si cumparata cu pretul unor sacrificii economice, nu putea si nu trebuia sa devina, in conceptia sa, o pace cu orice pret. Dimpotriva, in cazul in care adversarul, nesocotind dorinta de pace a romanilor, ar fi incercat sa le impuna acestora conditii insuportabile si incompatibile cu demnitatea lor, ei aveau datoria sa-si asume riscurile razboiului, indiferent de orice posibil deznodamant. Caci -; sublinia autorul „Invataturilor“ -

„mai buna iaste moartea cu cinste, decat viata cu amar si cu ocara.“17
Dintre ideile formulate de autor, doua au depasit, fara indoiala, viziunea predominanta in epoca asupra purtarii razboaielor si ar putea fi socotite anticipari de exceptie ale unor teze ce nu vor fi integrate decat peste cateva secole in teoria si mai ales in practica militara. Prima, este ideea potrivit careia comandantul (seful ostirii) nu trebuie sa-si expuna propria persoana in timpul luptelor, ci sa exercite conducerea de ansamblu a acestora. „Si de aceasta, fatul mieu, inca te invat: cand va fi in ziua de razboi, tu sa nu stai unde vor fi oamenii mai multi, nici unde va fi temeiul si toiul ostilor tale. Ca toate ostile streine si toti pizmasii tai acolo vor indrepta tunurile de vor bate, si toti vitejii cei inarmati acolo vor navali si vor sageta. Pentr- aceia, sa nu stai acolo ... ci sa mergi intre a doua sau intre a treia ceata, de laturea ostilor.“18

Fara indoiala, la baza elaborarii acestei conceptii cu privire la locul si rolul conducatorului de oaste pe campul de lupta a stat modelul bizantin. Ideea este cuprinsa in tratatul de arta militara „Strategikon“, alcatuit la inceputul secolului al VII-lea de catre imparatul Mauricius.19 „Nu-l indemnam pe conducatorul de osti sa faca chiar el navaliri de prada sau incercari indraznete, ci acestea sa fie savarsite de capitani destoinici; caci daca unuia dintre ceilalti conducatori i se intampla o nenorocire sau o stangacie, in scurt timp e nadejde de indreptare; dar cand pica cel dintai din oaste, caderea lui ajunge prilej de destramare in conducere.“20 Modul in care Mauricius si ulterior Neagoe Basarab au conceput rolul comandantului este in contrast cu ceea ce s-a gandit in legatura cu aceasta in occidentul european. Comandantul de oaste apusean ataca in fruntea cavalerilor sai, iar o parte din autoritatea sa morala si prestigiul ca sef de razboi, le obtine din exemplul personal pe care-l da expunandu-se loviturilor, nerefuzand ci, dimpotriva, avand onoarea de a fi o tinta. Cu privire la acest aspect, Ferdinand Lot afirma ca in evul mediu s-a ramas la „conceptia infantila a sefului combatant.“21Conducand personal la atac steagurile de cavaleri care se aflau sub comanda sa, seful militar feudal occidental antrena si insufletea pe luptatori. Dar acest aspect pozitiv este umbrit de neajunsurile pe care le provoca o asemenea conceptie despre locul comandantului pe campul de lupta. In primul rand, expunandu-se mai mult decat oricare in timpul bataliei, existau sporite sanse ca seful sa fie ucis, prilejuind astfel destramarea si infrangerea oastei sale. Este ceea ce s-a intamplat, spre exemplu la Varna in 1444 cu regele Ungariei,Vladislav I.
Un alt neajuns, derivand din primul, este acela ca, prin participarea directa la lupta, comandantul de oaste nu are posibilitatea sa conduca ansamblul actiunilor sa organizeze si sa gandeasca tactic diferitele faze ale luptei.
Aceasta este imaginea comandantului din armatele feudale din Europa apuseana care se va mentine pana tarziu in practica razboaielor.
A doua idee de mare valoare elaborata de Neagoe Basarab, se refera la faptul ca, in cazul unei infrangeri, domnul nu trebuia sa capituleze nici sa se refugieze peste granita, ci, ramanand pe pamantul tarii lui, intr-o zona greu accesibila pentru invadatori, sa actioneze impotriva acestora, caci statul inamic nu putea sa tina timp indelungat trupe numeroase de ocupatie: „Ci sa strangeti cati vor fi ramas cu voi si sa va duceti intr-o parte cu dansii. Iar din tara voastra sa nu esiti, ci sa sedeti cu dansii in hotarele voastre, in locuri ascunse si de taina, unde vor fi prieteni de-ai vostri buni si adevarati. Ca vrajmasii vostri, carele vor fi …. asupra voastra, nu vor putea sadea mult in tara, ci sa vor intoarce inapoi, iar pre domnul care-l vor fi adus cu ei il vor lasa acolea far de osti. De acii voi sa luati numele lui Hristos intr-ajutor si sa va porniti asupra-i cu oaste, ca am nadejde pre Dumnezeu, ca tot cel ce se va smeri inaintea lui ii va ajuta si va supune vrajmasii vostri suptu picioarele voastre.“22
O jumatate de secol mai tarziu, dezvoltarea si diversificarea structurilor ostii permanente, ponderea armelor de foc si indeosebi a artileriei de camp, transportata in carute, cooperarea acesteia cu infanteria si cavaleria usoara permitand realizarea unor manevre rapide in camp strategic si tactic, vor face ca accentul sa cada pe capacitatea de concentrare si dispersare rapida a trupelor si puterea de foc sporita a regimentelor (palcurilor) care sa asigure autonomia corpurilor de oaste. Este epoca in care influenta gandirii si artei militare occidentale creste in spatiul romanesc datorita principelui Iacob Heraclid Despot (1561-1563). El sintetizeaza cunostintele militare ale Occidentului si Orientului in „Tratatul“ sau conceput in anul 1558.23 Potrivit autorului „Tratatului,“ „lupta se numeste atunci cand doua armate, ce au deopotriva calarime, pedestrime si tunuri, asisderea si capetenii de oaste, avangarda, ariergarda si corp principal se bat intre ele cu steagurile desfasurate, … adevarata lupta fiind batalia.“24
Se cuvine subliniat faptul ca Despot Voda a citit opera lui Machiavelli si i-a impartasit ideile. Astfel, in „Arta razboiului,“ Machiavelli afirma ca „armata este infiintata in scopul luptei.“ In aceasta lucrare autorul descrie o batalie imaginara, considerand ca scopul razboiului consta in infrangerea totala a dusmanului iar mijlocul realizarii acestui scop, este lupta. Acest principiu, desi este valabil pentru toate razboaiele, totusi pana in secolul al XVIII-lea cand au avut loc razboaiele revolutionare franceze, nu a fost luat in consideratie.
Un rol principal in gandirea militara romaneasca din evul mediu il ocupa Mihai Viteazul, personalitate remarcabila prin originalitatea conceptiei sale strategice, prin indrazneala si amploarea actiunilor intreprinse pe plan politic si militar. El este exponentul stralucit al unei strategii ofensive, pregatita si desfasurata cu tenacitate, subordonata unui scop politic de exceptionala insemnatate: inlaturarea dominatiei otomane si unificarea celor trei tari romane intr-un singur stat, puternic si independent.
O trasatura specifica artei militare a lui Mihai Viteazul este capacitatea sa de a intrebuinta procedee de lupta diferite in raport cu scopurile fixate si cu inamicul impotriva caruia actioneaza. Astfel, marele voievod a acordat o atentie deosebita organizarii si executarii manevrei, prin care a urmarit si a reusit in majoritatea cazurilor sa-si aduca gruparea de forte in pozitii avantajoase fata de adversar si sa angajeze batalia in conditii favorabile. El foloseste cu maiestrie manevra pe directii interioare, reusind prin deplasari rapide si printr-o concentrare adecvata a fortelor sa infranga succesiv gruparile adverse ale turcilor si tatarilor in Tara Romaneasaca. In companiile sale pentru cucerirea Transilvaniei si Moldovei intrebuinteaza cu succes manevra pe directii exterioare pentru infrangerea lui Andrei Bathory si a Movilestilor.25

Privind in ansamblu gandirea strategica si tactica a lui Mihai Viteazul, el ne apare ca un reprezentant stralucit al marii arte a comandamentului in epoca medievala. Desi cronologic apartine secolului al XVI-lea, este el insusi un creator de epoca, intreaga istorie romaneasca urmatoare desfasurandu-se sub semnul uriasei sale realizari. Marea Unire a tuturor romanilor, infaptuita in conditiile rivalitatii si adversitatii habsburgo-otomano-polone. De altfel, Mihai a fost unul dintre cei mai mari generali ai perioadei si care, incheind cronologic o etapa este de fapt, in arta si gandirea militara romaneasca deschizatorul epocii moderne.