Spiritul unui moment al istoriei este, evident, o calitate a generatiei sale, care nu se identifica numai in grupaje de convingeri ordonate in programe de actiune, ocupand in asalt mentalul colectiv si orientandu-l spre o finalitate. y5u16uk
Incontestabil, el este intemeiat pe idei, pe convingeri, dar se desprinde din magma lor, traducandu-le in limbajul sentimentelor si al emotiilor. E sesizabil si procesul invers: din acest limbaj imprecis, aparut relativ brusc, se cristalizeaza in intelect un discurs coerent. Pe orice cale s-ar constitui, spiritul generatiei reprezentative pentru un moment istoric prefera componente nonrationale, reprezentari spontane ale faptelor si ale consecintelor acestora, in locul conceptelor metodic elaborate.
Nu e un fenomen punctual. La fel ca majoritatea starilor de constiinta, se constituie treptat, intr-un paralelism aproximativ cu substratul sau ideatic. Evolueaza un timp pe o linie ascendenta, pana cand atinge un stadiu de efervescenta si o alura dominatoare. Intrand apoi in inevitabilul declin al tuturor lucrurilor omenesti si suportand substituirea cu un nou spirit, prevestitor de alt moment istoric, el nu mai coboara la nivelul sau de pornire si nici nu dispare. Macar ceva din aportul sau novator se incorporeaza in spiritul timpului ce vine din urma.
La 1848 constiinta colectiva romaneasca a cristalizat, la etajul ei superior, reflectii asupra unor framantari, a unor dureri si experiente ce aniversau atunci cam un secol, daca nu socotim si perioada lor de indelungata gestatie subterana, inca din evul mediu. Cristalizarea a urmat disjunctia postulata intre convingeri clar articulate si stari oarecum nebuloase de constiinta colectiva. In fapt, e de luat in considerare un anume factor de relativizare a tuturor acestora. S-ar parea ca efectul psihologic dominant al unei revolutii ar fi acela de a condensa, bipolar, opinii si stari de spirit emotionale, cand, de fapt, sub aparenta integratoare, tensiunile politico- sociale opereaza in aceeasi masura fragmentari si diferentieri, in principal pe grupuri sociale, dar coborand in ultima instanta pana la nivelul individual. Exista, prin urmare, un spirit general al momentului istoric, insa, in interiorul sau, altfel traiesc si simt evenimentele diversele categorii ale societatii, in functie de numeroase elemente concurente in formarea profilului lor psihic si intelectual. Sunt bine sesizabile si diferentieri zonale -; intre ardeleni, munteni si moldoveni -; datorate unor particularitati ale experientei lor istorice, ambiantei culturale

-; germano-central-europene sau franco-occidentale -, in care se dezvoltasera elitele lor, iar in Transilvania si impactului biconfesionalismului.
In aceasta ultima provincie, spiritul ’48-lui s-a miscat pe coordonatele unui aparent paradox: toti revolutionarii s-au angajat in actiuni menite a sfarama tiparele vechi, a schimba ceva sau chiar multe, a inova. Spre a-si agrementa elanul sufletesc torential, toti uzeaza de o simbolistica transparenta si de patos retoric, ambele cultivand o viziune maniheista asupra spatiului confruntarilor. Fiecare se autovictimizeaza, evocandu-si suferinta din trecut, aspiratia si chiar certitudinea apropiatei mantuiri si exorcizand pe „celalalt”, pe adversar.
Si totusi -; in aceasta constand paradoxul -, nimeni, din nici o parte, nu agreeaza termenul „revolutie”, spre a-si denumi actiunea si scopurile.
Face exceptie Muntenia, unde se vehiculeaza conceptul, imprumutat din franceza, care, multora din autorii evenimentelor, le era a doua limba materna.
In Transilvania insa, fiecare tabara considera ca ea satisface o legitimitate pana atunci blocata de forte opresoare sau ca instaureaza una noua, dar tot pe o baza de drept; asta in ceea ce o privea pe ea insasi, in vreme ce oponentul, chiar daca gandea la fel si afirma ca actioneaza in acelasi spirit, era culpabilizat pentru „porniri anarhice”.
Depozitare ale legitimitatii in spe, taberele recurg la ceremonialul juramantului in comun. La fel ca in momente cunoscute ale altor revolutii, acest act sugera angajamentul fata de un enunt, cateodata nebulos formulat, dar pretinzand a fundamenta prin consens noua legitimitate. El raspundea unei norme a spiritului revolutionar, aceea care dispenseaza adevarul de a se rosti cu toata claritatea, lui revenindu-i -; in contextul respectiv -; rolul de a mobiliza, mai inaintea celui de a convinge.
Se considera, tacit sau explicit, ca gesturile tumultuoase trebuiau disciplinate si aduse sub scutul legii si al moralitatii. Libertatea insasi se cuvenea temperata intelepteste, spre a nu degenera in anarhie.
In euforia elanului lor, revolutionarii romani n-au impartasit extremismul unor momente din revolutia- model, cea din 1789 din Franta, si n-au introdus in faptele lor ceea ce s-a numit „atrocitatea geniului revolutionar” -; cel putin nu in chip deliberat.

In ansamblu, spiritul generatiei ’48-lui romanesc s-a inscris in tiparele pe care le-am putea socoti

„normale” ale momentului aceluia si ale altora, similare, din felurite timpuri si locuri.
S-a facut observatia ca o situatie revolutionara e inseparabila de o temporara hipertrofie a constiintei istorice, exprimata, printre altele, printr-o retorica grandilocventa, iar individual si prin unele gesturi naive. Constiinta istorica a fost definitorie pentru identitatea colectivitatii romanesti, de la licaririle sale in paginile cronicarilor, pana in zilele noastre. Grandilocventa retoricii ei, manifestata in destule momente, traducea logica proprie discursului revolutionar, in care „cuvantul incearca sa cucereasca maximum de eficacitate, revendicand energia cea mai intensa. El va deveni augural, sententios, profetic”1.
Fuziunea hipertrofiei constiintei istorice cu patosul retoric a fost o coloana de sprijin si un artificiu genial al discursului lui Simion Barnutiu. Pledoaria pentru drepturi nationale, meritate pe temeiuri istorice, si implorarea adresata poporului ca, odata acestea castigate, sa le pastreze cu neclintire, a culminat in imaginea catastrofei ce ar rezulta din abandonarea lor.

„… Cand stranepotii celor de astazi nu se vor mai mandri ca sunt de vita de sub cerul bland al Italiei
a…i, atunci sapa si plugul barbarului vor scoate din pamant cate o piatra romana, ca sa marturiseasca cum ca pietrele au, catre memoria celei mai insemnate natiuni ce a fost vreodata in lume, mai multa simtire de veneratiune decat milioanele de legionari pe cari ne-au asezat aici Traian, ca sa pazim nemuritoarea gloria numelui de roman, glorie pe care noi, in loc sa o marim, am micsorat-o, am intunecat-o, am vandut-o si, impreuna cu natiunea, am ingropat-o in anul 1848”2.
Scepticismul nostru de epigoni din acest blazat prag intre milenii se impune a fi cenzurat cateva clipe, spre a putea sa realizam ca oamenii vremii aceleia n-au zambit cu indulgenta in forul lor interior, ci s-au cutremurat la aceste cuvinte in toate fibrele fiintei si au crezut in spiritul si litera celor ascultate.
Exacerbarea trairii in dimensiunea istoriei transpare in plan individual -; un plan, evident minor -; in mania romanizarii numelor. Onomastica tinde sa devina un act militant, o idee sub arme, extrapolata din obsesia latinizarii limbii. Ardelenii se organizeaza in legiuni si centurii -; motii lui Iancu invatau, probabil, abia atunci termenii -, sefii lor se intituleaza prefecti si tribuni, adopta nume ori supranume ca Armatu, Vivu, Severu, Nobili. Pana si un personaj deloc marcant isi spune, in loc de banalul Oprea Moroianu -; Aprian Maroianu, cazand intr-un induiosator ridicol, de nimeni insa sanctionat atunci…
Cand Barnutiu, Papiu-Ilarian si Iosif Hodos pleaca la studii, ajungand la Pavia si Padova, nu vor sa stie ca se afla tot pe un teriroriu de supusenie austriaca. Sentimentul de care se lasa coplesiti, la unison cu cei de- acasa, cu care corespondeaza, este fericirea infinita de a fi pasit pe pamantul Italiei, in patria strabunilor, unde a rasunat limba in care Aeneas a salutat-o pe Lavinia, limba din zei coboratoare, la fel ca natiunea si ca limba romana.
Se releva in spiritul de la ’48 tentatia trairii intr-un orizont al mitului, intr-una alimentat si redimensionat peste secoli, in perimetrul caruia realitatea este sacralizata, prin invesmantare in limbaj evanghelic si sacerdotal. Frecventele simboluri in care acesta se exprima, purtau semnificatii net contrastante, apte pentru a fi receptate in registrul emotional: de la moarte la desteptare, la inviere; se rastoarna piatra de pe mormantul natiunii, pentru a-i face loc sa iasa din intuneric la lumina; lanturi ruginite se frang dupa mii de ani, ingaduind pasirea intr-o noua lume, in care natiunea va trai de acum, in veci; jugul aruncat de pe umeri si lasat animalelor de povara, pentru ca oamenii sa poata fi, in sfarsit, liberi.

O poematica a discursului politic…

Trecerea de la starea veche la cea noua, diametral opusa, e conditia sine qua non a supravietuirii:

„zarurile sunt aruncate, corabiile intoarcerii -; arse; a invinge sau a muri, acum ori niciodata…!” sunt sloganuri repetate fara preget.
Infruntarea acestor riscuri diviza sentimentele cu care erau primite, intre teama si speranta. Dar predominant era optimismul. Alte imagini, alte simboluri si enunturi lapidare il sustineau: ziua maniei, ziua judecatii, a mantuirii -; e aproape, cei fagaduiti ei sunt invincibili: trebuie doar sa indrazneasca

Balcescu proclama ca „romanii nu vor pieri si nu pot pieri”. Iar Andrei Muresanu: „Acum, cand tirania se zbuciuma-n dureri, Tu, bravule romane, mai crezi ca o sa pieri?”3. Insusi lucidul si masuratul Baritiu crede cu tarie in viitorul romanului, pentru cel putin inca o mie de ani, fiindca „veacul masurilor tiranice trecu, el nu se mai intoarce”4.
Generatia momentului intuieste ca viitorul depinde de propriul popor si nu de ajutorul altcuiva. Sentimentul demnitatii si al orgoliului national vibreaza cu o intensitate neauzita pana atunci, pe coarda sufletului romanesc. Ii insufla constiinta si mandria de a trai o clipa fara asemanare. Picurand un strop de melancolie in orgoliu, Iancu spunea ca „Pentru romani, timpuri ca acelea din 1848 nu vor mai fi!”
Suntem condusi spre concluzia ca in evul modern, cu mijloace de expresie de-acum mature, generatia de la 1848 a lasat definitiv in urma atitudinile contemplative si a imbratisat, in continut, cat si in stil, dinamismul actiunii si limbajul sau specific.
Polemismul e reflectarea acestei deplasari de conceptie si de stil. El introduce in spiritul ’48-lui o propensiune spre dramatic, inrudita cu a retoricii. Adversarii romanilor si ai libertatii „se scalda in nevinovatul martiresc sange al mai multor zeci de mii ale acelor orfeline natiuni, din a caror crunte sudori se ingrasase si se imbuibase in cursul mai multor secoli.”5

O de-a dreptul halucinanta convocare de adjective si de verbe incendiare…
Laitmotivul polemicilor pune mereu in cumpana soarta proprie cu a celorlalti -; ocupantii treptelor superioare intr-o istorie milenara. Se face uz de acelasi apel direct la sensibilitatea cititorului sau a auditorului, la disponibilitatea ei inflamabila. Romanii sunt nedreptatiti si parasiti, acum, la fel ca in trecut; asupra lor apasa parca un blestem, istoria le este o istorie a patimilor, ochii lor sunt tristi si osteniti de neuscarea lacrimilor celor multe; in contra natiunii romane s-a urzit o conspiratie universala, in fata careia ea e singura6.
Napastele memorate cu amaraciune pareau cu atat mai apasatoare cu cat romanii se vedeau pe ei insisi buni, ascultatori si saraci. „Maret in a rabda, dar si in a ierta” -; romanul nu e simplu si salbatic, asa cum il descriu unii. „Mult trebuie sa sufere el, pana sa se arunce in amestecul extremitatilor”. „Se dedase de secoli cu apasarile si a suferit in pace patimile cele nedrepte”; „n-a abatut furiile Tartarului in contra apasatorilor sai”7, caci, „pe drum legiuit, liber, isi stie debuintele sale conduce la rezultat placut, iti stie manifesta dorintele sale si inca pe un drum de el numai umblat pana acum”.8
Calitatilor sale morale se adauga cele ostasesti. „Noi ne luptaram cu barbatie si izbanda. Dupa sute de ani de robie, ne afirmaram tot atat de viteji ca popoarele cele mai libere a…i care n-au cunoscut inca ce e lantul servitutii”9.

Oamenii de la 1848 au crezut in ei insisi, dar tot pe-atat in fortele imanente care imping inainte istoria, precum si in cele divine, care deschid calea justa acestei inaintari. Ele inlatura orice bariere care ar voi sa opreasca mersul catre mai bine. „Spiritul veacului -; scria Baritiu -; nu asteapta si nu cruta egoismul nostru, ci trece peste toate cu o rapejune ce nu sufera nici o impotrivire”. Era, acest gand, inca un punct de sprijin al sentimentului general de incredere in sine, in viitor, in izbanda cauzei nationale. Mai mult: prin incorporarea in spiritul romanesc a filosofiei organicist-istoriciste de sorginte herderiana si romantica, pasoptistii asimilau spiritul

european, se simteau solidari cu el. „Nu aveau nici o rezerva in a se proclama ca facand parte din Europa”10 -;

estimeaza istoricul american Keith Hitchins.
Problemele suplimentare sunt abundente. Se apela la opinia publica a lumii, la necesitatea ca „Europa sa ne cunoasca”. La randul lor, romanii -; atunci ca si acum -; o cunosteau mult mai bine decat puteau percepe privirile arogante si prejudecatile dispretuitoare abatute superficial asupra lor.
Fuziunea intre spiritul european si cel national romanesc s-a petrecut cu o nuanta speciala in perimetrul ideii unitatii nationale. Un Dimitrie Golescu admira revolutia din Franta pentru ca „a proclamat dezrobirea popoarelor, ba, mai mult, principiul nationalitatilor” -; in baza caruia, continua el -; „fiecare natiune are drept la propria sa existenta politica si toti oamenii care vorbesc aceeasi limba trebuie considerati ca neformand decat o singura natiune. Daca principiul va triumfa, romanii vor fi un popor de 8 milioane, intr-un regat frumusel, perfect rotund, cu granite pe care insasi natura pare a le fi ridicat”11.

Unirea era „frumoasa deviza ce desteapta duhurile cu putere multa”12, „gandul intai a orice iaste roman”,
„un mare popor, cu o mare ca intaritura, doua fluvii care se numesc Dunarea si Nistru drept centura, cu sange roman in vine si nici Moldova cu fiicele ei13, nici Transilvania ori Banat, ci un pamant romanesc, cu o mare capitala care s-ar chema Roma…”14
Celor evocate de noi li se pot opune rezerve si indreptari. Spiritul de la ’48, asa cum am incercat a-l contura, este aproape numai spiritul elitei intelectuale politice. Numai ea s-a exteriorizat deslusit si amplu, ingaduind perceperea si interpretarea trairilor sale. Si poate ca, in fond, tot numai ea este veritabila creatoare si colportoare a spiritului unui moment, adesea si al cate unui secol intreg. Din masa cetatenilor obisnuiti de odinioara nu au razbatut pana la noi decat marturisiri sporadice, si acelea filtrate prin scrieri cu anumite tendinte, avand autori din randurile aceleiasi elite, predispusa si abila in a reconditiona inregistrarile. E sigur, insa, in lumina evolutiei ulterioare a lucrurilor, ca din germenii rasariti in 1848 mentalitatea si spiritul popular vor creste in directia intalnirii lor cu ale elitelor natiei.
Cu toate aceste carente de informatie, amintirea si ereditatea spirituala ale anului 1848 raman impresionante. Li s-ar putea adresa si lor cuvinte prin care omagia Revolutia franceza unul din cei mai patrunzatori analisti istorici si politici din veacul al XIX-lea, Alexis de Torcqueville:
„Timpuri de tinerete, de entuziasm, de mandrie, de pasiuni generoase si sincere carora, cu toate erorile lor, oamenii le vor pastra vesnic amintirea, si inca multa vreme ele vor tulbura somnul tuturor acelora ce vor voi sa le corupa, ori sa si le aserveasca”15.