g9x9xg
(69 - 27 i.C)
Dupa consulatul din 70 i.C.
Cativa ani dupa consulatul lui Pompei si Crassus, exercitat in 70 i.C, a domnit la Roma un calm de suprafata. in aparenta, institutiile Republicii, debarasate de cele mai stridente dimensiuni ale reformelor oligarhice ale lui Sulla, functioneaza normal. in profunzime, o contrastructura, in curs de dezvoltare, rodea, devora, bazele vechii alcatuiri, intemeiate pe structura mentala a „Cetatii", ciuitas (dislocata de imperiul teritorial al Republicii si de proliferarea numarului de cetateni) si pe structura politica a „statului liber", libera res publica. Rolul senatului scadea, in favoarea unor populares, sustinuti de noii cetateni si de cavaleri. Acestia din urma sperau sa profite copios de pe urma reformei judiciare „anticorneliene" si de sprijinul consulilor in functiune, ca sa dobandeasca noi castiguri fabuloase in „imperiu". Ei militau pentru o intensificare a expansiunii teritoriale romane, pentru noi cuceriri, fructuoase pentru ei. Existau, fireste, nemultumiti, in randurile plebei sarace din Roma, insa si in cele ale ambitiosilor din toate categoriile sociale, mistuiti de puternice veleitati, de individualism potentat, de complexul lui Iuda. Pe de alta parte, sub aparenta functionarii perfecte a institutiilor, propasea „dominatia" lui Pompei, influenta reala pe care acesta o exercita. Totodata, o alta masura legislativa a lui Sulla cade in desuetudine: consulii nu raman cantonati in Roma. Senatul este obligat sa le permita asumarea comandamentelor militare si dirijarea de expeditii militare pe diverse meleaguri.
in 67 i.C, la propunerea tribunului plebei, Aulus Gabinius, exponent activ al popularilor, propunere sustinuta de cavaleri, de noile forte politice, i se confera lui Pompei un comandament militar insolit, cu totul iesit din comun. Senatul a inceput prin a se impotrivi, dar, in ultima instanta, a fost constrans sa accepte legislatia gabiniana. Tinta marturisita este combaterea piratilor. Acestia brazdeaza Mediterana, stanjenesc comertul maritim. il invinsesera, cum am remarcat in capitolul precedent, pe Marcus Antonius, fie din cauza incapacitatii lui militare, fie deoarece nu se concertase cu guvernatorii de provincie. Piratii ajunsesera sa ameninte porturile Italiei, Neapolis si Ostia insasi. Esuasera si eforturile militare ale consulilor trimisi de senat impotriva lor, in fruntea unor corpuri expeditionare. Piratii incepusera sa aiba reprezentanti aproape oficiali — feluriti comercianti si mestesugari — in porturile Italiei. Masura legislativa a lui Gabinius ii confera lui Pompei un imperium militar, pe trei ani, asupra tuturor marilor si asupra litoralului lor, pana la 70 de km spre interior, de la stramtorile Marii Negre pana la coloanele lui Hercule, adica Gibraltarul actual. Dispune de o armata formata din 20 de legiuni, de o flota alcatuita din 500 de corabii si de dreptul de a-si desemna, fara nici un control exterior, cei 20 de „legati", legati, „locotenenti" ai sai. De fapt Pompei este convertit in imperator unic al statului roman, „sef al tuturor provinciilor. Pompei lanseaza impotriva piratilor o campanie militara fulger: in trei luni, din martie pana in mai 67 i.C, el lichideaza pirateria in Mediterana orientala. Captureaza 846 de nave, ocupa 120 de asezari locuite, ucide 10.000 de pirati si face prizonieri inca 20.000 (Plin., 7, 93-98; App., Mithr., 96; Plut, Pomp., 28, 2). Pompei avusese posibilitatea sa recruteze vase de lupta, marinari si soldati, sa perceapa impozite, sa retraga din trezoreria statului sumele considerate de el ca necesare. Gloria sa este mai evidenta ca oricand.

Puteri enorme ii sunt incredintate, in anul urmator, 66 i.C, printr-un plebiscit, care completeaza pe cel al lui Gabinius, la propunerea lui Gaius Manilius Crispus, noul tribun al plebei. I se confera un imperium, pe o durata nelimitata, si controlul provinciilor Asia, Bithynia si Cilicia, comanda razboiului impotriva lui Mitridate si a lui Tigranes, regele Armeniei si ginerele suveranului Pontului, dreptul de a incheia aliante si tratate, dupa cum crede de cuviinta. Plutarh va afirma ca, in acest chip, un singur om carmuia intreg imperiul teritorial al Romei (Pomp., 30, 4). Propunerea de plebiscit afla suportul inca tanarului patrician Gaius Iulius Caesar. Acesta se inrudea cu Marius si isi incepuse cariera politica in tabara lui Cinna. Sulla il crutase. Devenise pontif in 73 si quaestor, in 68 i.C. si in Hispania. Se raliase clanului condus de Crassus. Ca edil curul, va organiza, in 65 i.C, spectacole si jocuri fastuoase. Manilius are si sprijinul lui Marcus Tullius Cicero, italic din Arpinum, republican convins, insa pragmatic. Fusese edil in 69 i.C. si ales pretor in 66 i.C, cand a prezidat tribunalul care a sanctionat guvernatorii venali de provincie. Am aratat, in capitolul anterior, ce rol jucase Cicero in procesul intentat lui Verres. Cicero rosteste una dintre cele mai izbutite cuvantari ale sale, „Despre imperium al lui Gnaeus Pompeius", De imperio Gn. Pompeii, in care elogiaza calitati exceptionale atribuite lui Pompei, vitejie (uirtus), aducatoare de glorie, competenta militara, merit personal, prestigiu (auctoritas), sansa ori „fericire" (felicitas). in trecut, nici un general nu le-ar fi ilustrat cu atata stralucire. Zeii i-au conferit norocul, soarta fericita (fortuna) in chip spontan (Cic, Pomp., 27; 47-48). Ajuns in Asia Mica, Pompei culege de fapt roadele trudei „de cartita" a predecesorului sau, Lucullus, caruia i se luase comanda razboiului. Cu toate acestea, a avut nevoie de doi ani ca sa lichideze rezistenta lui Mitridate. Apoi s-a deplasat pana la Marea Caspica, pe urmele lui Alexandru si, poate, spre a se informa asupra caii de acces in India. in continuare, a coborat spre sud. Aici desfiinteaza, in Siria, regatul Seleucizilor vasali ai Romei. Acest regat era insa sfasiat de rivalitati crunte. in 95 i.C, pierduse si Armenia, devenita independenta sub Tigranes I, care anexase mai multe teritorii seleucide. Pompei pacifica Libanul si ocupa Ierusalimul; afla la Iericho de sinuciderea lui Mitridate, in Crimeea. El reorganizeaza minutios teritoriile romane sau clientelare din Asia. infiinteaza provinciile Bithynia-Pont si Siria. Cilicia romana primeste o mare parte din coasta anatoliana meridionala si, putin mai tarziu, insula Cipru. Provinciei Siria i se adauga tarmul Palestinei. Creta si Cyrenaica sunt reunite intr-o singura provincie. Numai formal sunt autonome orase ca Amisos, Rhodos, Seleucia din Syria, cele din Lycia. O politica de anexiune directa se impune in Asia. Dar ia nastere un dispozitiv de state clientelare Romei, de la Caucaz la Marea Rosie, menite fie anexarii ulterioare, fie alcatuirii unei zone tampon intre romani si parti. Cele mai importante regate vasale sunt Armenia, Cappadocia, Commagene, Galatia, Bosforul Cimmerian, Iudeea. Acest anexionism ori semianexionism convenea in mod special ordinului ecvestru. Publicanii isi desfasoara din abundenta afacerile. Pe deasupra, intreaga societate romana profita de pe urma campaniei lui Pompei: prada de razboi este imensa, iar redeventele oraselor supuse ingaduie bugetului sa treaca de la 200 la 340.000.000 de sesterti. Pompei ar fi putut sa impuna o dictatura. Totusi nu dorea sa declanseze un razboi civil sau nu cuteza sa anihileze total libertatile Republicii. Se intoarce la Roma si lasa la vatra armata; se multumeste cu un nou triumf, somptuos, pe care i-l confera senatul. Triumful va fi celebrat abia in zilele de 28 si 29 septembrie 61 i.C. Putem sa adaugam ca Pompei revenise la Roma pe etape. Aici a intalnit nu numai ostilitatea lui Lucullus si a lui Cato, descendentul censorului, ajuns capetenie a optimatilor, raceala si reticentele lui Caesar si lui Cicero, nemultumirea Metellilor, intrucat isi repudiase sotia infidela, ci si invidia „efervescenta", complexul lui Iuda, care cuprin-sesera pe Crassus. Acesta ramasese la Roma, unde stirile referitoare la victoriile repurtate de Pompei il iritasera cumplit. Continuase sa se imbogateasca si luase conducerea factiunii popularilor, il sustineau mai ales Lucius Sergius Catilina, un fost partizan al lui Sulla, si Iulius Caesar. Sub aparentele frivole ale unui rege al modei si ale nonsalantei, Iulius Caesar disimula o vointa de fier si exceptionale calitati de om politic abil si de militar performant. Sotia sa, Cornelia, era fiica lui Cinna. Iar Mia, matusa sa, era vaduva lui Marius. La funeraliile acesteia, rostise un elogiu vibrant al lui Marius si al lui Cinna. Conserva, printre imaginile familiei, pe cea a lui Marius si, ca edil, restaurase, pe Capitoliu, trofeul consacrat acestuia din urma.
Niciodata Roma nu mai contemplase un triumf atat de fastuos, cum fusese cel harazit lui Pompei. in prima zi fusesera celebrate victoriile dobandite asupra a patrusprezece semintii. in ziua urmatoare, defilasera delegatiile soldatilor invingatori, invinsi, si insusi Pompei, invesmantat intr-o mantie, de fapt o hlamida, descoperita in garderoba lui Mitridate si care fusese candva confectionata pentru marele Alexandru. in scopul perpetuarii acestui triumf, s-a inceput cladirea, in Campul lui Mare, a unui gigantic complex monumental. ingloba un teatru de piatra, primul construit la Roma, si un portic, care inconjura o gradina, unde se aflau statuile celor patrusprezece semintii biruite si cea a lui Pompei insusi, reprezentat dezbracat si tinand in mana globul ce simboliza universul, kosmos, ca emblema a unui stapan al lumii, a unui kosmokrator. Din ansamblu facea parte si templul zeitei Venus Victrix, divinitatea privilegiata de Pompei.
Astfel Gnaeus Pompeius Strabo Magnus devine limpede primul dintre romani. Acest fapt il exorta pe Pompei sa accepte primul triumvirat, pe care il vom prezenta mai jos. Contribuie, desigur, si emotia prilejuita de ecourile asa-numitei conjuratii a lui Catilina. in realitate Pompei a cazut intr-o cursa. Am aratat mai sus ca-i lipsea o adevarata iscusinta politica, o autentica strategie si competenta de om de stat. Cursa i-au intins-o Crassus si Caesar. Acesta din urma fusese desemnat pontifex maxirnus, in 63 i.C. Fapt care il salvase de temnita datornicilor. Pretor in 62, Caesar plecase dupa aceea in Hispania ulterior ca guvernator pentru anii 6l-60. Devenise, practic, capetenie a popularilor, la egalitate cu Crassus.
„ Conjuratia lui Catilina"' si Cicero
Marcus Tullius Cicero era nu numai un avocat celebru, ci si omul reconcilierii cetatenesti. El nu aderase la nici o factiune politica, partida" sa era Republica. Aspira la restaurarea republicii scipionice, desigur ameliorate si adaptate la noile imprejurari politice. Favorabil totdeauna cavalerilor si publicanilor, din mijlocul carora provenea, om al „centrului", il sprijinise pe Pompei, in care intrevazuse un campion al Republicii. I s-au reprosat lui Cicero ezitarile, pendularile intre diversele clanuri si interese politice, care au determinat pe anumiti cercetatori moderni sa-i atribuie oscilatii, sovaieli si schimbari de comportament politic - parca intr-o Romanie a antichitatii - in functie de circumstante. in realitate se aflau in cauza indeosebi oscilatii tactice, frecvent determinate de evolutia rapida, instabila, a circumstantelor politice. Deoarece, in fond, Cicero a ramas toata viata fidel nazuintelor sale: prezervarea si potentarea Republicii. incat nobilitas a trebuit de asemenea sa se supuna imprejurarilor. Cicero a fost ales consul pentru anul 63 I.C. De la Marius, aproape nici un homo nouus nu mai fusese ales consul. Era un semn al timpurilor, care se schimbau! Cicero spera ca, la consulat, va putea coaliza „liga" moderatilor.
Cicero consul a inceput prin a determina, gratie elocintei sale magice, respingerea unui proiect de reforma agrara, prielnica plebei agrare nevoiase, propuse de tribunul plebei, Rullus, care avea suportul masinatiilor urzite de Crassus si de Caesar, dornici sa fie cooptati in comisia decemvirilor, insarcinati cu distributiile pamanturilor italice. Proiectul lui Rullus prevedea cumpararea de pamanturi in Italia pentru plebei. Fondurile ar fi trebuit sa provina de la vanzarea solurilor acaparate de Roma, dupa 88 i.C, si din prada de razboi, acumulata recent de generali. Cicero a castigat astfel sprijinul senatorilor si cavalerilor. Pe de alta parte, in mai ori iunie 63, el a facut sa esueze tentativa de a-l condamna si de a-l executa pe batranul cavaler Titus Labienus, care, in 100 i.C, participase la omorarea tribunului plebei, Lucius Appuleius Satuminus. in acest fel Cicero se delimita clar de veleitatile popularilor radicali si chiar de Caesar si de Crassus. Curand, Cicero, apropiat, in pofida convingerilor sale, de tabara optimatilor, a trebuit sa infrunte o puternica miscare „revolutionara", dirijata de patricianul Lucius Sergius Catilina, care, dupa ce ocupase o pozitie generatoare de violente, printre adeptii lui Sulla, trecuse de partea popularilor radicali. Imoral, chiar amoral, dupa ce fusese pretor in 68 i.C, Catilina guvernase Africa in 67-66, unde atestase un comportament abuziv si o devoranta sete de inavutire. Revenit la Roma, in 66 i.C. incercase sa candideze la consulat, dar, fiind acuzat de gestionare corupta, fusese impiedicat sa candideze de consulul Volcatius Tullus. Se asociase cu cei doi consuli desemnati pentru 65 i.C, Publius Autronius Paetus si Publius Comelius Sulla, nepotul de frate al dictatorului, de asemenea „casati" din viitoarea demnitate pentru acuzatii similare. ii inlocuisera cei doi acuzatori ai lor, Lucius Aurelius Cotta si Lucius Manlius Torquatus. Paetus, Comelius Sulla si Catilina concepusera proiectul unei lovituri de stat, in urma careia Crassus trebuia sa devina dictator si Caesar magister equitum. S-a renuntat la aceasta conspiratie, iar Catilina, sustinut de optimati, care sperau, poate, sa-l recupereze politic, si de Hortensius, avocat stralucit, a fost achitat de tribunalul de lupta impotriva coruptiei. Zadarnic Catilina a candidat din nou in 64 i.C, sub obladuirea lui Crassus si a lui Caesar, si in 63 i.C, pentru anul 62. infrant din nou si aparent abandonat de capii popularilor, Catilina a initiat o miscare politica de amploare, bazata pe numerosi dezmosteniti ai soartei, indeosebi pe veterani ai lui Sulla, care isi pierdusera proprietatile agricole din pricina gestionarii lor deficitare. La aceasta miscare, cunoscuta sub numele de conjuratia lui Catilina, aderasera si magistrati in functiune.
Adeptii miscarii lui Catilina planuiau o lovitura de stat, care ar fi trebuit sa inceapa cu asasinarea lui Cicero. in definitiv, ce caracter avea aceasta asa-zisa conjuratie? Era ea numai urzeala unui aristocrat decazut, insotit de niste aventurieri, cum a infatisat-o Salustiu, el insusi „popular", popularis, dar republican? Ori expresia dorintei de putere a lui Catilina, a unor notabili muncipali, intrucat conspiratia ar fi reprodus o ierarhie sociala asemanatoare celei a statului, cum opina regretatul Pierre Grimal? Dupa opinia noastra, se afla in cauza o tentativa de rebeliune grava, intemeiata pe forte si mai ales pe aspiratii si veleitati ale aripei radicale a popularilor. Conspiratorii aspirau la transformari profunde ale mecanismelor institutionale, stergerea datoriilor contractate de partizanii lui Catilina, o reforma agrara profunda, poate chiar o reimpartire a averilor, la Roma si in Italia (Sall., C, 33). Catilina conta nu pe plebea nevoiasa a Romei, ci pe restul Italiei. Emisarii sai cautau recruti pretutindeni, printre pastorii din Bruttium, ca si printre gladiatorii de la Capua. Prin excelenta se bazau pe Etruria, unde invocau suportul atat al victimelor confiscarilor proprietatilor rurale, cat si al beneficiarilor acestor confiscari abuzive, care isi vandusera ogoarele. Se pune intrebarea urmatoare: oare Catilina voia puterea doar pentru sine sau tinta era preluarea ei, pentru a o incredinta lui Caesar? Deoarece Crassus era prea bogat ca sa colaboreze cu o rasturnare sociala radicala, intre Crassus si Caesar incepuse o lupta surda pentru intaietate in factiunea popularilor. Nu vom sti niciodata raspunsul la o asemenea intrebare, insa nu trebuie uitat ca Iulius Caesar a incercat in van sa obtina alta pedeapsa decat cea capitala pentru complicii lui Catilina din Roma. Miscarea a sfarsit prin a esua.
O asemenea miscare era prea ampla pentru a pastra secretul proiectelor sale. Cicero afla de planurile conspiratorilor, le dezvaluie senatului la 23 septembrie; obtine votarea unui senatus consultum ultimum si deci proclamarea starii de urgenta pe 22 octombrie. Iar, in 2 noiembrie, rosteste in senat, unde multi patres sovaiau (Catilina era un patrician important!), o cuvantare fulminanta. Cere insistent conducatorului miscarii, prezent la reuniune, sa paraseasca Roma, pentru a fi declarat „dusman public", hostis publicus. Este prima Catilinara. Vor urma alte trei. Catilina se apara fara succes si trebuie sa abandoneze Cetatea. Se refugiaza in Etruria, unde isi improvizeaza o armata, in continuare, Cicero dobandeste lichidarea fizica a complicilor lui din Roma, care incercasera sa castige sustinerea allobrogilor din Gallia narboneza: ceea ce denota inalta tradare. Dupa executia lor, la 5 decembrie 63, Cicero va striga in fata poporului: „au trait", uixerunt. in sfarsit, o armata consulara va zdrobi, in ianuarie 62 i.C, la Faesulae trupele improvizate in Etruria de catre Catilina, cazut pe campul de lupta.
Cicero va clama: „sa se dea armele la o parte din fata togei" (civililor), cedam arma togae. In asteptarea lui Pompei, a carui sosire la Roma era iminenta, el era convins ca institutiile traditionale ale Cetatii se consolidasera. Iluzii desarte, curand spulberate!
' "%
Primul triumvirat
in realitate miscarea lui Catilina revelase mai limpede ca oricand disfunctiona- ¦ litatile structurilor unei Republici-Cetate incongruente cu dezvoltarea imperiala a teritoriilor romane. Cu exceptia Egiptului, teoretic inca independent, aproape toate zonele din preajma litoralului Mediteranei apartineau direct sau indirect Romei .
in Egipt domnea, dupa Alexandru, dinastia Lagizilor sau Ptolemailor, regi elenistici. Grecii si macedonenii carmuiau un regat unde se mentineau traditiile faraonilor, insa in care indigenii aveau un statm sicafeern, de supusi ai cuceritorilor. Elementul elenofon practica o adevarata segregatie fata ai arohtoni, deoarece nu se amesteca cu ei. Chiar regii, basilei, se casatoreau adesea cu surorielQi. Cand nevestele lor nu le erau surori de sange, ele se intitulau totusi „sora si sotia regelui", iauenta romana devenise foarte manifesta in regatul Lagizilor. De altfel Egiptul era cel mt bogat stat din antichitate. Ajunsese sa furnizeze Italiei si Romei majoritatea graului necesar iun-ntatiei populatiei. Cel ce controla Egiptul in fapt guverna aprovizionarea Republicii. incatigiptul suscita apetitul diversilor oameni politici romani. Cu atat mai mult cu cat „clasa politicr "zreco-egipteana era vicleana, lasa, insidioasa; se multiplicasera crizele dinastice, adesea arhnnre de revoltele populatiei Alexandriei, capitala Egiptului. Frecvent senatul era solicitat sa intenia in viata interna a regatului lagid. in 79 i.C, se produsese un eveniment care dramatizase aceaca viata interna si provocase interventia romana. Regele Ptolemaios X Alexandra murise :ira mostenitori legitimi. Sulla desemnase un succesor al monarhului defunct, pe care insa alezicdrinii l-au ucis. Alexandrinii au inscaunat ca rege un bastard, un vlastar nelegitim al Lagiziloc Ptolemaios XI Auletes, care a domnit intre 79 si 51 i.C. La Roma, circula zvonul ca Ptoler-ios X Alexandru lasase mostenire Romei regatul sau. Senatul nu dorea insa anexarea Egiptul.:, care ar fi adus o influenta exorbitanta generalului insarcinat cu punerea ei in practica. O parte dintre cavaleri, multumiti cu avantajele dobandite in 70 i.C, nu preconiza nici ea ocuparea Egiptului. Pe de alta parte, Ptolemaios Auletes cumparase la Roma recunoasterea legitimitatii sale. Aceasta legitimitate a fost definitiv consfintita la Roma in 59 i.C, adica in timpul consulatului lui Cissar. Cand va fi alungat, din domnie, de catre alexandrini, din pricina pierderii Ciprului, vechi domeniu al Lagizilor, Ptolemaios XI va cere ajutorul Romei. Dupa o ezitare de trei ani, se va decide restaurarea lui Ptolemaios Auteles. Fostul tribun al plebei si suporter al lui Pompei, Aulus Gabinius, guvernator al Siriei, intre 57 si 54 i.C, dupa exercitarea consulatului, va lua initiativa sprijinirii regelui lagid, restaurat de el. Gabinius va actiona in fruntea unui mic corp expeditionar. il va lasa ca garnizoana la Alexandria. Egiptul va deveni astfel clientul lui Pompei. Anterior, unele capetenii ale popularilor, anumiti oameni de afaceri, plebea nevoiasa din Roma si din Italia militasera pentru anexarea Egiptului, in temeiul asa-zisului testament al lui Ptolemaios X Alexandru. isi aminteau de afluxul de aur, de bogatii si de oportunitati comercial-financiare pe care le oferise anexarea Pergamului. Ales censor, in 65 i.C, Crassus propusese atat acordarea cetateniei romane gallilor cisalpini, cat si anexarea Egiptului. Nu avusese insa castig de cauza.
in 60 i.C, a survenit insa primul triumvirat. Emotionat si concomitent stimulat de asa-numita conspiratie a lui Catilina, incurajat de gloria triumfului sau, insa si iritat de faptul ca senatul temporiza si sovaia sa-i recunoasca, sa-i oficializeze, reglementarile operate de el in Orient, Pompei se hotaraste ca pe de o parte sa-si consacre aproape oficial dominatia si, pe de alta, sa o imparta cu doi populares de frunte. Castigase, pentru anul 60 i.C, unul dintre cele doua posturi consulare pentru un suporter al sau, Lucius Afranius. Dar celalalt consul desemnat, Quintus Metellus Celer, optimat inveterat, era inamic al lui Pompei. Astfel, in iulie 60 i.C, el a stabilit o intelegere, formal neoficiala, cu cei doi capi ai popularilor, Crassus si Caesar. S-a trecut peste animozitatile dintre Pompei si Crassus, ca si dintre Crassus si Caesar. Triumvirii si-au jurat reciproc credinta: s-au inteles sa domine, sa conduca - neoficial, desigur - statul, cum vor crede de cuviinta si tinand prea putin seama de parerile senatului. De fapt popularii triumfau din nou asupra optimatilor si se reluau unele dintre obiectivele miscarii lui Catilina.
Pompei calcula gresit ca, in virtutea prestigiului sau, a unei auctoritas consacrate, va diri-: ja el triumviratul. In orice caz triumvirii si-au propus sa impuna ratificarea actelor lui Pompei din Orient, distribuirea de pamanturi veteranilor acestuia, alegerea lui Gaius Iulius Caesar in calitate de consul pentru anul 59 i.C. Poate s-a prevazut si alegerea pompeianului Gabinius drept consul pentru 58 i.C. Oricum, Pompei se va casatori in aprilie 59 cu Iulia, fiica lui Caesar. in realitate, acest cartel politic care a fost primul triumvirat anunta inmormantarea sistemului politic republican si a libertatii cetatenesti. Acest cartel a actionat cu deosebita eficacitate, in pofida impotrivirii anumitor optimati, a lui Cicero si a altor republicani. Chiar Titus Livius va caracteriza primul triumvirat ca „o conspiratie intre trei fruntasi ai Cetatii". La consulat, Gaius Iulius Caesar a atestat o energie iesita din comun si o gestionare notabil de competenta, la care putini dintre romani se asteptau.
Fusese ales consul fie in iulie, fie in august 60 i.C, prin incalcarea prevederilor lui Sulla, intrucat nu implinise inca varsta reclamata de aceste reglementari. Colegul sau, Marcus Calpurnius Bibulus, era un prieten al lui Cato, al lui Cicero, insa si al lui Pompei. Caesar a inceput prin a afisa un traditionalism de fatada. Deoarece a promovat o „lege Iulia despre malversatii (in provincii)", lex Iulia de repetundis, care penaliza grav extorsiunile, „stoarcerile", de bani din provincii. A obtinut de la senat si de la comitiile tribute o „lege Iulia agrara", Ies Iulia agraria, care acorda loturi rurale veteranilor lui Pompei si plebeilor saraci, dornici de munca: nu aveau insa permisiunea sa-si alieneze proprietatile pret de douazeci de ani. Legea a fost votata, in martie 60, de adunarea populara, in ciuda impotrivirii lui Bibulus si a trei tribuni ai plebei, molestati si impiedicati sa-si exercite dreptul de veto (App., Ciu., 2, 1l-l2; DC, 38, 5). Ceea ce ilustra ignorarea drepturilor sacre, stipulate de institutiile Republicii. Bibulus, abandonat de senat, s-a inchis in locuinta sa, declarand ca nu o va mai parasi, inainte de expirarea mandatului sau (Cic, Sest., 53, 113; Suet., Caes., 20; Plut., Cato mi., 32; Pomp., 48; App., ibid.; DC, 38, 6, 7). in calitate de pontifex maximus, Caesar a autorizat adoptarea de catre tanarul plebeu P. Fonteius a lui Publius Claudius Pulcher, membru al vechii ginti patriciene a Claudiilor. Astfel acesta, partizan al lui Caesar si populam inveterat, a devenit plebeul Publius Clodius, sortit sa devina combatant implacabil in slujba radicalismului popularilor. Pe deasupra, Caesar a statuat dispozitii favorabile oamenilor de afaceri publicani-cavaleri. Dupa ce il ameninta pe Lucullus cu un proces, care incrimina fastul si inavutirea lui, intrucat se opunea ratificarii actelor lui Pompei, Caesar impune senatului aprobarea acestora (Suet., Caes., 20; Plut., Pomp., 46, 4; 48, 3; App., Ciu., 2, 13; DC, 38, 7, 5). Caesar decide singur, ca un viitor monarh. A impus senatului recunoasterea lui Ptolemaios XI Auletes ca rege al Egiptului si aliat - amicus al poporului roman, impotriva alexandrinilor turbulenti, in schimbul unei sume de 6.000 de talanti, remisa lui Pompei si lui Caesar, ca si lui Crassus, creditorul consulului (Cic. Att., 2, 16, 2; Caes., C, 3, 107; Suet, Caes., 54; DC, 39, 12). Iar, in aprilie 59, Caesar obtine votarea unei a doua legi agrare, care permitea parcelarea (in loturi relativ mici) a teritoriului rural campanian, pana atunci rezervat exclusiv latifundiilor senatoriale. Terorizati, patres nu s-au putut opune. in sfarsit, inainte de alegerile consulilor pentru 58 i.C, face sa triumfe veleitatile sale militare. Senatul ii atribuise doua „provincii", create in graba si neinsemnate: „Padurile" si „Cararile", Siluae Callesque, mici regiuni salbatice din Italia meridionala, la marginile tinuturilor Bruttium si Brundisium (Suet., Caes., 19). Dar tribunul plebei Vatinius propune votarea de catre conciliul plebei a unui plebiscit, menit sa infirme decizia senatului. Plebiscitul vatinian conferea lui Caesar guvernarea Galliei cisalpine si a regiunii Illyricum (depindea de Gallia cisalpina), pe timp de cinci ani, cu posibilitatea de a-si alege singur „legatii" si de a intemeia cinci colonii. I se pun la dispozitie trei legiuni. Sustinut de Pompei si de Crassus, plebiscitul este votat. Senatul se supune, in pofida nemultumirii lui Cato. Mai mult decat atat, intrucat Quintus Metellus Celer, guvernatorul Galliei narboneze, murise subit, senatul adauga promagistraturii viitoare a lui Caesar, provincia respectiva si o a patra legiune. Sub ochii complezenti ai lui Crassus si ai lui Pompei, incapabili sa inteleaga obiectivele autentice ale tacticii lui Caesar, consulul acumula o putere exorbitanta si isi procura o armata. Dovedeste astfel, dupa o formula vehiculata de Michel Christol si Daniel Nony, ca regimul politic republican era un condamnat la moarte, cu amanarea aplicarii pedepsei. in scrisori, din primavara si vara anului 59, Cicero reliefeaza ca Iulius Caesar se comporta ca un monarh, ca instituise un „regat" sau o „regalitate", regnum (Cic, Att., 2, 12, 1). in toate sectoarele vietii publice, Iulius Caesar impune pe suporterii triumvirilor si mai ales pe ai sai. El strecoara pe lista tribunilor, alesi pentru 10 decembrie 59, pe Clodius, iar partizanii triumvirilor preiau anumite sa-cerdotii. Desi anihilat, Bibulus izbuteste sa amane alegerile consulilor din 58, dar, la 18 octombrie, sunt alesi pompeianul Aulus Gabinius si noul socru al triumvirului, Piso. inchis in casa, Bibulus acopera zidurile Romei cu edicte lipsite de forta executorie. Colegul lui Caesar este amenintat sa fie intemnitat si senatul se teme de executii in masa (Cic" Vat., 21, 19; Att., 2, 24, 4; Plut., Caes., 10, 4; 14, 6). O serie de pamflete si o literatura satirica ostila triumviratului nu au efectul scontat. Caesar recurge la agenti provocatori, precum si la manipularea lui Lucius Vettius, care declara ca ar fi vrut sa-l asasineze pe Pompei. Cicero este dezamagit si afirma ca Republica este total distrusa (Q., 1, 2, 15). Noii tribuni il anihileaza total pe Bibulus in ultima zi a anului 59. Esueaza si tentativa unor republicani (Lucius Domitius Ahenobarbus, Gaius Memmius, Lucius Antistius) de a impiedica pe Caesar, la inceputul anului 58, sa-si asume imperium proconsular, sa mearga la fortele militare care il asteptau. in 59, Caesar mobilizase resursele incredibile ale genului sau politic, alternand magulirile si intimidarea, forta brutala si reforme utile pentru a consolida si de fapt a acapara triumviratul".
Cucerirea Galliei libere
intr-adevar, in timpul promagistraturii sale, Iulius Caesar infaptuieste a patra mare operatie militara, efectuata de Roma, incepand din 133 i.C. Adica cucerirea si anexarea Galliei libere sau comata. Epitet care insemna „pletoasa", „cu plete lungi", de fapt „paduroasa", intrucat reteaua de paduri, ce acoperea Gallia, era asimilata parului bogat. Celelalte trei mari evenimente survenite in politica externa romana fusesera, cu siguranta, razboiul impotriva numizilor lui lugurtha (mai cu seama datorita efectelor asupra vietii interne a Republicii), lichidarea invaziei cimbrilor si teutonilor si zdrobirea lui Mitridate.
Cauzalitatea si semnificatia cuceririi Galliei comate sunt complexe. Caesar si-a propus mai multe obiective. in primul rand el avea nevoie de victorii militare rasunatoare, generatoare de o glorie care s-o contrabalanseze, s-o compenseze, s-o contracareze pe cea dobandita de Pompei. in Orient se operasera cuceriri lesnicioase. Caesar se gandea la unele mai indepartate si mai dificile, insa deocamdata trebuia sa intreprinda altele, la indemana. Gallia cisalpina ii oferea o baza solida, abundenta in grane si in oameni, care permitea celui ce o controla sa domine intreaga peninsula italica. Pe de alta parte lui Caesar ii era necesara o armata disciplinata, bine antrenata si rodata in campanii militare importante, performanta si atasata comandantului ei. O asemenea armata ar fi putut deveni unealta, instrumentul indispensabil punerii in opera a obiectivelor esentiale ale lui Caesar: stapanirea imperiului teritorial al Republicii, impunerea puterii lui personale. Efectiv, in cursul luptelor din Gallia, Caesar si-a faurit o armata fidela lui, gata sa infrunte orice primejdie, caci generalul comandant o recompensa cu generozitate. Caesar a operat modificari tactice la nivelul unitatii de baza a acestei armate, legiunea, mai eficient comandata, inzestrata cu un fel de parc de „artilerie" (la nivelul tehnologiei vremii), cu un embrion de serviciu medical si cu o cavalerie auxiliara permanenta.
Desigur, si in peninsula balcanica se profila o amenintare, o provocare operata de Burebista. Fapt care explica pentru ce la Aquileia se concentreaza cele trei legiuni, acordate lui Caesar de plebiscitul vatinian (Caes., G., 1, 10, 3). Burebista coagulase o confederatie a triburilor dacice, condusa de el cu o mana de fier. El aspira sa faureasca in Dacia si in Balcani un stat elenistic. Care insa va fi infaptuit mult mai tarziu de catre Decebal. in orice caz fortele lui Burebista, in 61 i.C, trecusera Tisa, pulverizasera regatul celtic din jurul actualului lac Balaton si se raspandisera in peninsula Balcanica. in cateva saptamani, Burebista ar fi putut ajunge la portile Aquileiei si ar fi putut ameninta Italia. Aceasta amenintare a contribuit la votarea plebiscitului vatinian. Caesar urma, intre altele, sa apere Italia si Dalmatia de invazia dacilor. insa, prudent, Burebista s-a retras in Dacia, de unde a intreprins operatii spre est. A ocupat si distrus Olbia (azi Odessa), veche colonie greceasca de pe tarmul nordic al Marii Negre. Lui Caesar ii repugna sa initieze o expeditie pe taramuri sarace si slab cunoscute de romani si sa atace dacii in centrul confederatiei lor.
Mai urgent era sa fie protejata bogata si intens romanizata Gallie narboneza, adevarata prelungire a Italiei, de triburile gallilor liberi si de infiltrarea germanica. Recent, in 61 i.C, fusese complet reprimata de catre guvernatorul Gaius Pomptinus insurectia allobrogilor, trib situat la extremitatea nordica a provinciei. Seditiunea mocnea din timpul „conjuratiei" lui Catilina. Pe de alta parte, Gallia comata, unde Roma avea aliati, ca haeduii, era bogata. in Gallia comata locuia o populatie evaluata intre cinci si douasprezece milioane de locuitori. Gallia comata putea oferi o prada bogata si soluri manoase, de populat de catre nevoiasii Italiei si de veterani. Fapt care ar fi relaxat tensiunea sociala din Italia. Se oferea de asemenea un teren prielnic operatiilor financiare si comerciale ale oamenilor de afaceri italici. in sfarsit, Gallia comata era sfasiata de framantari sociale si politice necontenite. Se desfasurau conflicte violente intre factiuni, in interiorul aceluiasi trib si mai ales intre triburi. Fiecare trib se temea de o hegemonie a altor semintii invecinate. Aristocratia tribala, sacerdotii, druizii, druides, si cei pe care Caesar ii numeste „cavaleri", equites, se ingrozeau la perspectiva restabilirii regimului politic monarhic, sprijinit pe multimea de rand. incat Gallia comata oferea romanilor oportunitati promitatoare, care ii tentasera si pe germani. inaintarea acestora spre sud trebuia stopata.
Dupa opinia noastra, pricinile cardinale ale cuceririi Galliei comate trebuie cautate indeosebi in alta parte. Caesar a actionat aici nu numai in functie de interesele personale, ci si de cele ale Romei. Ca un autentic om de stat, Caesar voia sa scoata imperiul teritorial al Cetatii din zona prin excelenta mediteraneana. Se gandea el oare la statornicirea granitelor imperiului Romei pe frontierele naturale, asumate ulterior de fiul sau adoptiv? In orice caz, nazuia sa impinga stapanirea romana spre nord si sa incerce o deschidere spre Ocean. Deschidere ce va fi pusa cu adevarat in opera mai tarziu de catre imparatul Claudiu. in sfarsit, in pofida turbulentelor launtrice din Gallia comata, Caesar constatase eforturi de a unifica triburile gallice sub egida unui stat civilizat, de tip elenistic, destinat sa se incorporeze in „ lumea locuita", oikoumene. Asemenea stradanii fusesera opera arvernului Celtillus, vergobret sau capetenie, tatal lui Vercingetorix. Suspectat de aspiratie la ceea ce Iulius Caesar definea ca regnum, Celtillus fusese omorat (Caes., G., 7, 4, 1). Ulterior Vercingetorix va relua eforturile parintelui sau. Deocamdata Caesar observa ca triburile gallice erau mai cu seama preocupate de semintia care, printre ele, ar fi dobandit preeminenta asupra celorlalte. Totusi el a remarcat ca vergobretul, capetenia helvetilor, Orgetorix, incheiase o alianta cu haeduanul Dumnorix si cu sequanul Casticus, pecetluita prin juramant, de a prelua impreuna conducerea Galliei comate si de a constitui un stat gallie unificat: „isi jura credinta intre ei si nadajduiesc ca, prin acapararea regalitatii, sa puna stapanire pe intreaga Gallie, datorita celor trei semintii cele mai puternice si mai influente de acolo", inter sefidem et ius iurandum dant regno occupato per tres potentissimos ac firmissimos populos totius Galliae sese potiriposse speram (Caes., G., 1, 3, 8). Orgetorix fusese dat in judecata de propriul sau trib. Se baza pe numerosi partizani, insa adversarii sai erau mai numerosi. A trebuit, in 59 i.C, sa se sinucida (Caes., G., 1, 4). Din umbra Roma manevrase impotriva lui Orgetorix. Proiectul lui Orgetorix fusese conceput sub dubla presiune a amenintarilor, romana si germanica. Pentru ca germanul Ariovistus relua si el planul unificarii Galliei, in profit propriu si in interesul germanicilor suebi3.
incepand din 72 i.C, Ariovistus dezvoltase cu energie insusirile militare ale suebilor. ii condusese din actualul Brandenburg, unde locuisera, pana pe malurile Rinului. Din 61 i.C, cauta prilejul sa treaca Rinul si sa se infiltreze in Gallia. Pana la urma Ariovistus se instalase in Alsacia actuala. Dar amenintarea romana, operata de consulul Quintus Metellus Celer, il determinase sa se opreasca acolo. Iulius Caesar, cu abilitatea sa caracteristica, i-a manipulat pe galii, fluturandu-le, in fata ochilor, „primejdia germanica", ca si pe suebi, carora le sugera ideea „pericolului gallie". Nu a inceput prin a-l combate pe Ariovistus, inamic redutabil, ci, dimpotriva, l-a calmat, chiar sedus, la debutul consulatului sau, cu titlul de rege prieten al poporului roman, confirmat de senat (Caes., G., 1, 35, 4). Concomitent, dupa ce Republica paruse a abandona factiunea filoromana din randurile haeduilor, Caesar se infatisa, in ochii acesteia si, in general, ai gallilor, ca salvatorul onoarei romane si protectorul celtilor.
Cu toate acestea, un alt eveniment a oferit lui Caesar pretextul interventiei militare directe in Gallia comata. Sub presiunea celor o suta de mii de suebi, care intentionau sa-i atace, helvetii din actuala Elvetie, si-au incendiat asezarile si s-au reunit la nord de actualul lac Leman, in vederea unui exod masiv, sortit sa-i conduca, prin Gallia comata, tocmai la Qcean, in tinutul santonilor. Practicand deformarea istorica, Caesar afirma ca; daca s-ar fi instalat acolo, helvetii ar fi amenintat Gallia narboneza, in speta tinutul tribului supus Romei al tolosatilor, foarte apropiat de meleagurile santonilor (Caes., G.,' 1, 10, 2). In realitate, santonii se aflau la 200 de km de tinutul tolosatilor. Ceea ce constituia, in antichitate, o distanta respectabila. Totodata, in virtutea aceleiasi tehnici a deformarii istoriei, Caesar majoreaza considerabil numarul helvetilor si secondantilor acestora, evaluat de el la 368.000 de indivizi, inclusiv 92.000 de luptatori (Caes., G., 1, 29, 2). Reiese din alte marturii ca nu se afla in cauza decat jumatate - ori chiar mai putin — din cifrele furnizate de Caesar (G., 1, 29, 2-3; contra, App., Ciu., 1, 3; Oros., HisL, 6, 7, 5). Asociatii helvetilor erau alti celti, ca boii sau boienii, de curand alungati de suebi. Reactia lui Caesar a fost prompta, caci el trebuia sa ocroteasca Gallia narboneza. intr-adevar, in cursul lui martie 58, helvetii ocupa Genua (azi Geneve), oras al allobrogilor din Gallia narboneza, si se pregatesc sa traverseze peste un pod fluviul Ron (azi Rhone), ca sa treaca, prin teritoriul roman, spre zone din Gallia comata (Caes., G., 1, 6, 2-4). Caesar soseste in mars fortat de la Roma in Gallia narboneza. Opereaza j aici noi recrutari de soldati, caci nu dispusese decat de o legiune. Cu fortele sale, se instaleaza in fata Genuei si blocheaza podul de peste Ron, Rhodanus (Caes., G., 1, 7, 1). El afirma ca esuasera tratativele purtate cu helvetii. Acestia au incercat sa imprumute b alta cale de emigratie: au trecut prin teritoriile sequanilor si haeduilor. Caesar patrunde in Gallia comata, sub pretextul jafurilor savarsite de helveti pe pamanturile aliatilor Romei. Dupa o serie de ciocniri succesive, langa Bibracte, el zdrobeste gloatele helvetilor, in iunie 58 i.C. Coboara de pe cal si lupta pe jos, alaturi de soldatii sai (Caes., G., 1, 9-26). Helvetii supravietuitori cer pace, se intorc in vechile lor locase, unde supravietuiesc numai datorita subsidiilor de alimente, trimise de romani, desi luate de la allobrogi (Caes., G., 1, 27-28). incat Caesar a putut trece la cucerirea intregii Gallii libere. Razboiul s-a invederat mai dificil decat il prevazuse el. A pretins ca fusese I constrans la campania impotriva lui Ariovistus de solicitarile de ajutor, de salvare, I implorate lui de solii gallilor si de adunarea generala a triburilor celtice (Caes., G.,l. 30-32). Dupa negocieri neizbutite (Caes. G., 1, 33-36), fortele romane, la mijlocul lui jg septembrie 58 si in sudul Alsaciei actuale, au infrant si masacrat masele luptatorilor suebi. Au fost macelariti chiar copiii si femeile (Caes., G., 1, 48-53). Suebii pierdusera, . poate, 80.000 de oameni. Putini dintre ei, inclusiv Ariovistus, au supravietuit: au trecut Rinul in Germania (Caes., G., 1, 53, 2-3), unde, in mare parte, au fost masacrati de alte : triburi germanice (ibid., 1, 54,1). Astfel Caesar a incheiat anul 58 i.C, convins ca devenise adevaratul stapan al Galliei comate (Caes., G., 1, 54, 2). Se insela, cel putin partial, in anii urmatori, l-au asteptat indelungate operatii militare de curatire. Zadarnic crezuse Caesar ca intreaga Gallie era „pacificata", „linistita", pacata (G., 2, 1, 2). Aprehensiunea, prilejuita de m suebi, trecuse. Instalat in Gallia cisalpina, Caesar afla, la inceputul lui 57 i.C, ca belgii constituie, in centrul si in nordul Galliei comate, o mare alianta antiromana. in fruntea trupelor sale,
intarite de doua noi legiuni, recrutate in Gallia cisalpina, in primavara si in vara lui 57, Caesar ii nimiceste pe belgi. La sfarsitul verii anului 57, este randul nervilor, din extremul nord al Galliei, sa fie invinsi (Caes. G, 2, 3-33). Publius Crassus, legatul lui Caesar, primeste supunerea triburilor de pe tarmul Oceanului (Caes., G., 2, 34). intreaga Galie comata parea din nou „pacificata", pacata (Caes., G„ 2, 35, l-3; 7, 1). Senatul decretase cincisprezece zile de rugaciuni de multumire, supplicatio, si intentiona sa inceapa structurarea unei noi provincii (DC, 39, 25, 1). in cursul lui 56 i.C, trupele romane trebuie totusi sa lupte din nou impotriva semintiilor de pe litoralul Oceanului si sa supuna Aquitania (Caes., G., 3, 7-27). in 55 i.C, proconsulul se hotaraste sa lichideze centrele sau izvoarele rezistentei gallilor, adica acelea situate in Germania si in Britannia. El trece Rinul si opereaza o demonstratie de forta in inima Germaniei: nu se angajeaza in operatii indelungate, in imensitatea meleagurilor transrenane (Caes., G., 4, 16-l9). Totusi indeosebi celtii din insula Britanniei alimentau turbulenta si impotrivirea fratilor de sange din Gallia. Unele triburi celtice locuiau de altfel pe ambele tarmuri ale Marii Manecii (Caes., G., 4, 20-22). Caesar decide asadar, la sfarsitul verii anului 55, sa intreprinda, cu ajutorul flotei sale, o expeditie de intimidare si de pedepsire in Britannia insasi. Trece Marea Manecii si patrunde in Britannia. Se pare ca, in pofida asertiunilor propagandistice ale lui Caesar, campania din Britannia a fost un semiesec. Cu toate ca Caesar repurtase anumite victorii asupra triburilor din Cantium (Kant). in ultima instanta expeditia lui Caesar in Britannia rezidase tot intr-o demonstratie de forta. Caesar a parasit Britannia. Romanii nu erau inca pregatiti sa se implanteze intr-o insula rece, scaldata in ceata si foarte slab cunoscuta de ei. Dar, in timpul lunilor petrecute de Caesar in Britannia, diverse triburi gallice se revoltasera impotriva dominatiei romane, in 54 si in 53 i.C; le nemultumeau oamenii de afaceri, negotiatores, romani, recrutarile de soldati, confiscarile de grane si impozitele percepute de Caesar. Ca si capeteniile impuse lor de catre proconsul. Rasculatii, condusi de Ambiorix, repurtasera chiar victorii. Distrug legiuni in nordul Galliei. Caesar este obligat sa solicite si sa obtina o legiune de la Pompei, recrutata in Gallia cisalpina, la care se adauga inca doua inrolate de legatii lui Caesar. in cele din urma Caesar inabusa insurectia. Pe de o parte Caesar intampina dificultati la Roma, iar capeteniile gallilor inteleg ca trebuie sa-si uneasca eforturile. Rascoala lui Ambiorix era preludiul unei rebeliuni generalizate.
Revolta generala a lui Vercingetorix: Gallia comata, provincie romana
La inceputul anului 52 i.C, o insurectie generala cuprinde practic intreaga Gallie comata. Se revolta chiar si haeduii, nemultumiti de exactiunile administratiei romane si ale oamenilor de afaceri. Arvernii se situeaza in fruntea miscarii insurectionale, dar semnalul il dau carnutii, cu prilejul unor rituri de iarna, celebrate de druizi. Capeteniile gallilor mizau pe implicarea excesiva a lui Iulius Caesar in viata interna a Republicii (Caes., G., 7,1, l-2). Ei reclama „libertatea Galliei cu primejduirea vietii lor", sui capi-tis periculo Galliam in libertatem (Caes., G., 7, 1, 5). Semnalul insurectiei este dat de carnuti, care iau cu asalt Cenabum (azi Orleans), unde masacreaza oamenii de afaceri romani, stabiliti in aceasta asezare oppidana, inclusiv pe intendentul aprovizionarii romane ACaes., G., 7, 3, 1.). Zvonul declansarii revoltei se propaga. in fruntea miscarii rebelilor este desemnat arvemul Vercingetorix, un autentic geniu militar si om politic performant. El si-a indemnat compatriotii sa se razvrateasca pentru libertatea Galliei. „Este proclamat rege de ai sai", rex ab suis appellatur (Caes. G., 7, 4, 4). Vercingetorix I recruteaza un numar fix de soldati din toate triburile, fabrica arme, dezvolta o cavalerie eficienta. Impune o disciplina de fier armatei sale, organizate dupa modelul fortelor militare romane si elenistice. Orice abatere este pedepsita cu maxima cruzime (Caes., G., 7, 4, 7-l0). Vercingetorix era inteligent, inzestrat cu o fantezie bogata si cu o fervoare autentic mistica. El intentiona — si partial si-a pus in practica scopurile - sa creeze in Gallia un puternic stat de tip elenistic. A batut moneda si a pus sa i se ridice statui din aur, ca insemn al suveranitatii sale, care il figureaza fie cu capul descoperit, fie cu acesta acoperit. in dreapta sa, era reprezentat soarele, Apollo sau zeita Minerva. Reintors grabnic in Gallia, Caesar, in fruntea a zece legiuni, face apel la toate resursele sale de mare comandant militar, ca sa juguleze aceasta rebeliune generalizata a gallilor.
in afara de cavalerie, Vercingetorix dispunea de 80.000 de infanteristi (Caes., G., 8, 44, 3). incerca sa-l blocheze pe Caesar in Gallia narboneza si exercita presiuni chiar asupra capitalei provinciei, Narbo Martius. insa riposta lui Caesar nu se lasa asteptata. Fortifica Narbo si, in plina iarna, isi lanseaza soldatii, printre troienele de zapada, in Masivul Central actual, inima rebeliunii. La Vienna, concentreaza cavaleria sa, alearga sa apere Narbo, se intoarce in tinutul allobrogilor. De aici, in mars fortat, prin vaile Ronului si ale raului Arar (Saone), ajunge la tribul lingonilor, unde se asaza in fruntea celor doua legiuni comasate acolo. La comanda acestor legiuni, la sfarsitul lui februarie 52, intra in Agedincum (azi Sens; Caes., G, 7, 7, 10, 1; Plut., Caes., 26; DC, 40, 33, 2; Oros., Hist., 7, 11, 2). in martie si aprilie 52, urmeaza un razboi de pozitii si de asedii. Vercingetorix asediaza Gorgobina, ramasa fidela Romei, pe cand Caesar recupereaza Cenabum, trecut prin foc si sabie, patrunde in tinutul biturigilor, aliati de nadejde ai lui Vercingetorix, si ia cu asalt capitala lor, opulenta asezare oppidana Avaricum; masacreaza, aproape in totalitate, populatia acesteia. in iunie al anului 52, Caesar ataca teritoriile arvernilor. Asediaza in zadar Gergovia, capitala acestora si a intregii Gallii, in care se inchisese Vercingetorix (DC, 40, 36-37; dar si Caes., G., 7, 44-51). Trei legiuni incearca zadarnic un asalt impotriva Gergoviei. intr-o singura zi, romanii pierdusera cel putin 700 de soldati (Caes., G., 7, 51, 4). Haeduii, dintre care o parte simula inca loialitatea fata de Roma, trec de partea rebeliunii. Esecul suferit de Caesar la Gergovia a avut un rasunet deosebit in intreaga Gallie. insa proconsulul face jonctiunea cu cele patru legiuni, comandate de Titus Labienus, legatul sau, recruteaza numeroase unitati de cavalerie printre triburile germanice aliate Romei. intr-o batalie in camp deschis, cavaleria lui Caesar nimiceste pe cea a lui Vercingetorix (Caes., G., 7, 56-57). Dat fiind importanta cavaleriei gallice, Vercingetorix suferise o pierdere ireparabila. A devenit limpede pentru Vercingetorix ca nu mai putea castiga nici o batalie in camp deschis. Atunci a decis sa practice o veche tactica a gallilor, adica aceea de a se inchide intr-o asezare intensiv fortificata, de zidurile carora adversarul sa se izbeasca si sa-si uzeze fortele. Aceasta tactica va fi preluata de armata franceza, care o va practica fara succes in razboiul franco-prusian din 1870-l871, de pilda la Metz, si mai recent, la Dien Bien Phu. incat Vercingetorix s-a inchis cu 80.000 de militari in Alesia, puternica asezare oppidana, situata la jumatatea drumului dintre teritoriile haeduilor, acum fideli rebelilor, si lingonii, ramasi credinciosi Romei. A fost o greseala fatala. in mod normal Alesia nu putea adaposti mai mult de 20.000 de luptatori. Pe de alta parte, inainte de a inchide portile, Vercingetorix nu a scos din acest centru intarit femeile si copiii. Caesar a venit sa-l asedieze cu aproape toate fortele sale: zece, ulterior unsprezece legiuni. Alesia, plasata la o altitudine respectabila, in varful unei coline, parea de necucerit. Dar romanii au construit, pe o lungime de zece mile, lucrari de fortificatii, in vederea impiedicarii unui atac neasteptat al asediatilor (Caes., G., 7, 69; 72-74). inchis in Alesia, Vercingetorix constata ca proviziile se vor termina repede, chiar riguros rationalizate (Caes., G., 7, 71, 4-9). O armata gallica vine in ajutorul lui Vercingetorix, pentru a-l despresura. Era comandata, printre altii, de Commius, care luptase in Britannia, sub ordinele lui Caesar si, deci, in randurile romanilor. Aceasta armata numara 200.000 de oameni. Intre timp foamea facea ravagii in Alesia, unde propunerea lui Critognatus de a se recurge la antropofagie este respinsa (Caes., G., 7, 77-78). Armata de ajutor soseste, iar asediatii incearca sa strapunga incercuirea. Dar ambele operatii esueaza: armata lui Commius este infranta si pusa pe fuga (Caes., G., 7, 79-88). Nu ii ramane lui Vercingetorix decat sa predea Alesia. Si sa se predea el insusi. Caesar descrie numai in patru cuvinte capitularea lui Vercingetorix: „Vercingetorix se preda, armele sunt aruncate la picioarele lui Caesar", Vercingetorix deditur, arma proiciuntur (Caes. G., 7, 89, 5; si Plut., Caes., 27; Fior., Tabell., 3, 10; DC, 40, 41). Acest eveniment se petrece, probabil, la 27 septembrie 52. Caesar pune in lanturi pe Vercingetorix, ulterior tarat in convoiul ce va insoti triumful sau. in 46 i.C, vergobretul - rex al gallilor va fi executat in temnita.
Capitularea Alesiei pune de fapt capat rebeliunii si greului razboi prilejuit de ea. Principalele triburi rasculate, cel al arvernilor si cel al haeduilor, se supun Romei (Caes., G., 7, 90, l-3). Grosul prizonierilor este impartit soldatilor romani: se distribuie un prizonier, transformat in sclav, fiecarui militar roman (Caes., G., 7, 89, 5). Aproximativ 40.000 de galii sunt redusi la conditia de sclavi. in continuare urmeaza operatii de curatire. Biturigii si carmitii sunt biruiti in iarna 52-51 i.C. Sunt supuse si anumite triburi ale belgilor, ca si Aquitania, pana in primavara anului 50 i.C. Intre vara anului 51 si cea a lui 50, teritoriile cucerite sunt riguros organizate. Este probabil ca Iulius Caesar a proclamat Gallia comata provincie romana. in orice caz granitele Imperiului au fost statornicite pe Rin si pe coasta Oceanului. O mare actiune militara lua sfarsit dupa opt ani de luptele grele, adesea penibile pentru romani .
Agitatia politica la Roma dupa 59 i.C.
in cei opt ani ai razboiului gallie, in care Caesar isi asigurase o glorie comparabila celei a lui Pompei, o agitatie politica febrila zguduise din temelii vechile institutii republicane ale Cetatii-Oras-Stat, prelungita de un vast imperiu teritorial. Incapacitatea de a actiona a senatului devenise manifesta. Desigur, in randurile sale, existau inca numerosi optimati, care aparau cu deznadejde nu numai privilegiile asa-numitei nobi-litas, ci si libertatile Republicii. Li se adaugau si alti senatori, care, precum Cicero, nu erau optimati, insa militau ferm pentru salvgardarea republicii si pentru reconcilierea, intelegerea, concordia, cetateneasca. Chiar si destul de numerosi populares erau inca republicani. Pentru cei mai multi devenise totusi evident ca vechiul regim politic era desuet, caduc, si ca se punea numai problema senatorului care va instaura o putere personala, de factura monarhica. Deoarece cuceririle aduse de unii, armatele pe care le comandau, avutiile lor, clientelele faurite de ei prilejuiau mai multi candidati la puterea suprema. Triumviratul insusi, pe termen mediu, nu numai lung, era condamnat disolutiei. Dezordinele, efervescenta politica s-au accentuat, in proportii alarmante, dupa incheierea consulatului asumat de Iulius Caesar. La inceput, dominatia lui Pompei, in absenta lui Caesar, care uneltea insa de la distanta, aparea ca ineluctabila. Coalitia triumvirilor totusi functioneaza inca normal. Aderarea lui Pompei la triumvirat generase o ruptura totala intre el si optimati. Va fi necesar aproape un deceniu pentru ca sa fie depasita, transgresata, aceasta ruptura. Dupa plecarea lui Caesar, populares se comporta ca stapanii Romei. Ei se servesc de radicalismul lui Clodius, tribunul plebei. Fara indoiala, mai tarziu va surveni o reactie conservatoare, de care Pompei va avea tendinta sa se apropie. Batalia politica, in anii 58 si 57 i.C, s-a incins in jurul unei probleme juridice, incarcate insa cu pregnante conotatii politice. Efectele practice ale acestui contencios nu vor intarzia sa se manifeste. Se pune problema ce ar trebui sa aiba prioritate: starea de urgenta, stipulata de un senatus consultum ultimum, sau dreptul de apel la popor, ca judecator suprem, in cazul condamnarii la pedeapsa capitala, asa-numitul ius prouocationis. Popularii radicali si Clodius sustineau ca acest drept de apel subsista si in cazul aplicarii starii de urgenta, pe cand traditionalistii si nu numai ei afirmau ca senatusconsultul ultim suspenda, pe durata functionarii lui, ius prouocationis. Am constatat ca aceasta dilema agitase viata politica romana inca in 63 i.C, in timpul procesului intentat lui Rabirius. Clodius militeaza fervent pentru solutia popularilor.
Tintele lui Clodius si ale altor populari sunt cei mai eminenti republicani: Cato cel Tanar, calificat ulterior ca din Utica, leader-ul optimatilor intransigenti, si Cicero. Cato n-a incetat niciodata, in timpul razboiului gallic, sa conteste actiunile lui Caesar in Gallia si sa reclame rechemarea lui la Roma. inca dupa 10 decembrie 59 i.C, cand a asumat tribunatul plebei, Clodius a publicat o propunere a sa, o rogatio, ce prevedea transformarea insulei Cipru in provincie romana si a incercat sa-l convinga pe Cato sa preia aplicarea unei asemenea masuri. Cato a inceput prin a se impotrivi cu strasnicie, insa Clodius a obtinut votarea unui plebiscit prevazand anexarea Ciprului si misiunea lui Cato de a conduce operatia respectiva. O dispozitie aditionala, menita sa prelungeasca indepartarea lui Cato din Roma, stipula si misiunea de a repatria la Roma cetatenii sai ai Bizantului, surghiuniti din acest oras. Masura a fost pusa in practica in plin conflict intre Cicero si Clodius. Cato a mers in Cipru, l-a detronat pe Ptolemaios, fratele regelui Egiptului si suveranul insulei de acum inainte anexate provinciei romane a Ciliciei. Lupta politica impotriva lui Cicero a fost mai dificila si mai indelungata din pricina rezistentei opuse de fostul consul. Cicero era convins ca Pompei il va sustine. Clodius obtine votarea prin plebiscite, la 3 ianuarie 58, a patru propuneri, rogationes, ale sale. Cel dintai plebiscit stabilea gratuitatea distributiilor de grau plebei nevoiase, frumentare, astfel retinute in Roma, ca masa de manevra. Al doilea plebiscit restaura total dreptul de asociere in colegii, diminuat si reglementat in 64 I.C. Un al treilea limita dreptul magistratilor superiori de a lua auspiciile, in zilele de scrutin electoral, iar al patrulea subordona radierea cuiva de pe lista senatorilor, album, a acordului complet intre cei doi censori (Cic, Sest., 25, 55; DC, 38, 13). Cicero nu s-a impotrivit si, chiar mai mult, l-a convins pe tribunul Lucius Ninnius Quadratus sa nu recurga la dreptul lui de veto. Nadajduia sa-l calmeze pe Clodius. Deloc linistit, acesta, sustinut de consulii Piso si Gabinius, obtine, la inceputul lui martie 58, votarea unei legi care sanctiona cu exilul traditional (interzicerea apei si focului: DC, 38, 13-l8) pe orice roman vinovat de a fi ordonat executarea unui concetatean, fara a-i fi acordat dreptul de apel la popor. Caesar propusese lui Cicero, care refuzase, sa-l desemneze ca legat al sau in Gallia, iar Pompei si Crassus nu au sustinut efectiv cauza lui Cicero. Marele orator si om politic a parasit Roma. in primavara anului 58 de altfel, un plebiscit suplimentar decidea, expressis verbis, exilarea lui Cicero si confiscarea bunurilor lui. Cicero a trebuit sa se refugieze in Grecia. incurajat de succesele sale, Clodius incepe sa-l atace pe Pompei (Plut, Pomp., 48, 5-6). Clodius se detasa de triumviri si incepea sa lucreze numai pentru sine. Mai curand sau mai tarziu, el si-a faurit numeroase colegii pur politice, in care a inrolat bande de plebei saraci, inclusiv cete de raufacatori. La alegerile consulare, din iulie 58, pentru anul 57, se realizeaza alegerea unui optimat inveterat, Publius Lentulus Spinther, si a unui inamic al lui Pompei si fost cumnat al acestuia, Quintus Metellus Nepos. Se producea un reviriment al optimatilor si al atitudinii lui Pompei, care se temea ca va ucis de spadasinii lui Clodius.
Pe de o parte triumvirii se intorc impotriva lui Clodius, iar Pompei intelege ca prezenta lui Cicero poate asigura stabilitatea institutiilor. Interveneau in aceasta schimbare de conduita nu numai ezitarile si inabilitatile politice ale lui Pompei, ci si, dupa parerea noastra, un atasament al lui, cel putin partial, fata de legalitatea republicana. in plus, dintre cei zece tribuni ai plebei alesi pentru anul 57, opt sunt favorabili lui Cicero. inca din iunie 58, tribunul Ninnius Quadratus se pronunta pentru rechemarea din exil a lui Cicero. Dar initiativa sa fusese blocata de un veto al altui tribun, Aelius Ligus, trabant al lui Clodius. Abia la 4 august 57, comitiile centuriate, cea mai venerabila adunare populara a Republicii, voteaza o lege, propusa de cei doi consuli si sprijinita din umbra de Pompei si de Caesar, care proclama rechemarea din exil al lui Cicero si restabilirea tuturor drepturilor lui (Cic, Sest., 50, 107; 58, 123; 59, 126; 61, 129-l30 etc). Cicero debarca la Brundisium, de unde practic reintra, la 4 septembrie 57 i.C, purtat pe brate de italici pana la portile Romei. incep sa se iveasca frictiuni intre Cicero triumfator si Pompei, ca si discordii in interiorul triumviratului. Cicero sustine insa votarea rugaciunilor de multumiri aduse lui Caesar pentru victoriile repurtate in Gallia. Dezordinile se inmultesc la Roma, strabatuta indeosebi noaptea de tot felul de talhari, dar, chiar si in plina zi, de bandele lui Clodius. Titus Annius Milo, tribun al plebei in acest an (57) si viitor pretor in 54 i.C, incepe sa adune cete de spadasini, pe care el, „campion" al senatului, sa le contrapuna bandelor lui Clodius. Din pricina perturbarii necontenite, alegerile pentru consulii anului 56 se desfasoara dupa debutul anului consular, la mijlocul lui ianuarie (56). Sunt alesi consuli un optimat convins, Gnaeus Cornelius Lentulus Marcellinus, si un nepot prin alianta al lui Caesar, Lucius Marcius Philippus. Este adevarat ca edil fusese ales vrajmasul lui Cicero, Publius Clodius. Acesta din urma acuza in justitie de folosirea fortei (procese de ui), in februarie, pe Milo, aparat de Pompei, atacat verbal la tribunal de edil. Iar, in 4 aprilie, in alt proces „despre forta", de ui, este acuzat Publius Sestius, pe care Cicero il apara cu stralucire. Cu aceasta ocazie, el lanseaza un program complex de „intelegere a ordinelor", concordia ordinum. Cu siguranta a ordinului ecvestru, de care a ramas atasat toata viata, si a ordinului senatorial. Caesar isi avea propriile calcule: el dorea prelungirea mandatului sau proconsular, al carui sfarsit se apropia. Pentru a incheia un razboi a carui prelungire o constientizase perfect. Pentru a-si consolida o baza militara, indispensabila construirii unei puteri personale viguroase. Pe de alta parte, Caesar intelegea ca, in conditiile tribulatiilor politice necontenite, triumvirii vor resimti nevoia stringenta a refacerii coeziunii cartelului lor. Deocamdata sprijinul triumviratului ii era necesar.
Triumvirii erau constransi sa reactioneze nu numai impotriva lui Clodius, amenintarilor proferate de el si sustinute de bande inarmate. Ei trebuiau sa stopeze si revirimentul dobandit de tabara optimatilor. Se adaugau interese multiple - nu numai ale lui Caesar — care puteau fi mai lesne servite in trei decat prin actiuni singulare. Optimatul Lucius Domitius Ahenobarbus isi anuntase intentia de a candida la consulat pentru anul 55, cu un program care prevedea suprimarea comandamentului militar al lui Caesar in Gallia. in acord cu unul dintre consulii in functiune, Lentulus Marcellinus, sugerase tribunului plebei, Publius Rutilius Rufus, sa propuna revizuirea legii Iulia din 59, referitoare la pamantul campanian, ager Campanus. Cicero sustinea acest proiect, care il situa in conflict cu Iulius Caesar, ca si cu Pompei, ce desfasura aceasta parcelare si repartizarea de loturi agricole veteranilor lui. incat, in 15 aprilie 56 i.C, la Luca, in Etruria, de fapt la granita Galliei cisalpine, triumviratul se reinnoieste si se prelungeste. Era o noua si grea lovitura administrata institutiilor Republicii. Cicero a ramas perplex si chiar deznajduit. Pentru o vreme si-a pierdut chiar speranta salvarii regimului republican. Exclama, referindu-se la lupta pierduta impotriva triumvirilor: „stiu ca arn fost un magar veritabil", scio me asinum germanum fuisse (Cic, Att., 4, 5, 5). Noi am spune „bou curat". Desigur, mai tarziu el va reincepe sa nadajduiasca in salvgardarea „constitutiei" republicane.
Dar ce prevedea acordul de la Luca? Caesar, care cumparase sprijinul a doua sute de senatori, obtine prelungirea sau prorogarea fara limita a mandatului proconsular in Gallii. in plus, dreptul de a avea zece „legati" (printre care se va numara si Quintus Cicero, fratele consularului), recunoasterea oficiala a legiunilor recrutate. Pompei si Crassus vor fi alesi consuli pentru anul 55. in continuare Pompei va guverna cele doua Hispanii, iar Crassus Siria. Aceasta urma sa constituie baza unor operatii militare decisive, intreprinse impotriva partilor si destinate sa-i asigure lui Crassus o glorie similara celor dobandite de ceilalti doi triumviri. Pentru moment, Domitius Ahenobarbus va fi stopat. Caesar promite sa-si trimita soldatii sa voteze la Roma, la alegerile consulare. Zadarnic la inceputul lui noiembrie 56 i.C. Cato cel Tanar s-a intors din Cipru incarcat de o bogata prada de razboi, pusa la dispozitia statului. Spre a impiedica manevrele consulului Lentulus Marcellus, suporter al lui Domitius Ahenobarbus, partizanii triumvirilor obtin amanarea — din nou — a alegerilor con