y4z13zq
Caracterizare generala. Domnia lui Iustinian apare ca o grandioasa greseala in istoria Bizantului. Eroarea a constat din intreruperea unei evolutii normale si necesare: desi Imperiul devenise, in fapt, un imperiu oriental, desi imparatii din secolul al V-lea abandonasera Occidentul, sacrificandu-l pentru salvarea Orientului, chiar daca isi mentinusera, teoretic, drepturile asupra lui, Iustinian si-a intors, de la inceputurile domniei sale privirile spre apus, adica spre trecut, cu ambitia de a-1 recupera. Pentru a reinvia aceasta parte moarta a Imperiului, el a facut eforturi uriase care au sleit de puteri partea inca vie.
in 518, Anastasie murea fara sa fi avut copii si ftra sa-si fi desemnat succesorul. Senatul si armata au cazut de acord sa inalte pe tron un ofiter lipsit de cultura, dar bun soldat, pe ilirul Iustin. El a avut drept ajutor si sfatuitor pe nepotul sau, Iustinian, ilir si acesta, dar inzestrat cu o solida cultura clasica. Desi nu a fost asociat oficial la domnie decat in 527, se poate considera ca Iustinian a carmuit incepand chiar din 518. El avea sa moara abia in 565 si, data fiind durata acestei domnii, secolul al Vl-lea merita sa fie numit secolul lui Iustinian.
Contemporanii ne-au lasat mai multe portrete ale lui Iustinian, nu intotdeauna asemanatoare unele cu celelalte. Dar toti vorbesc despre exceptionala sa putere de munca, care ii permitea sa se ocupe personal de toate treburile statului si care i-a adus supranumele de «imparatul cel neadormit». Era totodata foarte autoritar si orgolios, tinea mult la glorie, la fast si la prestigiul imparatiei. Era, in sfarsit, bineinteles, foarte evlavios si avea, de altfel, o foarte intinsa cultura teologica.
Se stie cat de insemnata a fost participarea la carmuire a imparatesei Teodora, de care Iustinian era indragostit cu pasiune si care fusese incoronata o data cu el, in 527. Teodora era fiica unui paznic de ursi de la Hipodrom; fusese candva dansatoare, actrita si o femeie de moravuri, se zice, mai mult decat usoare. Ajunsa pe tron, ea s-a comportat ireprosabil si s-a dedicat cu totul maretei misiuni care-i revenea. Nimic nu o caracterizeaza mai bine decat cuvintele pe care le-ar fi rostit in ziua in care o teribila rascoala, numita «Nika», ameninta sa-l rastoarne de pe tron pe lustinian. Acesta se pregatea sa ruga, cand Teodora 1-a oprit prin cuvintele adesea citate: «Daca numai in fuga e mantuirea, refuz sa fug. Cei care au purtat coroana nu trebuie sa supravietuiasca pierderii ei. imi place vechea zicala: cel mai frumos giulgiu este purpura».

Doua i-au fost ideile calauzitoare, doua telurile urmarite de lustinian. imparat roman, el a vrut sa redea Imperiului integritatea si prosperitatea. imparat crestin, el a crezut ca este corect sa impuna tuturor o anumita ortodoxie si sa decida in ultima instanta el insusi care trebuie sa fie dogmele si care organizarea Bisericii. Gasim aici explicatia intregii politici duse de lustinian. intreaga sa politica externa a fost dominata de ideea recuceririi Occidentului, in vreme ce activitatea sa legislativa si administrativa urmarea sa dea Imperiului astfel reconstituit forma si stralucirea. Modelul ii era oferit de gloriosul trecut roman. in ce priveste problemele religioase, Roma nu-i oferea insa solutii si lustinian a sovait. Personal, el inclina catre o intelegere cu Occidentul si papalitatea. Dar Teodora, mai clarvazatoare, poate, si intelegand mai bine importanta provinciilor orientale, pleda pentru o politica favorabila monofizismului.
Secolul lui lustinian I. Politica externa
Cunoastem ideea conducatoare a politicii sale externe: refacerea Imperiului roman. Marile etape ale desfasurarii acestei politici sunt net definite. Pentru a dobandi libertatea de miscare in apus, lustinian pune capat grabnic razboiului cu persii. Apoi, el recucereste Africa de la vandali, Italia de la ostrogoti, o parte din Spania de la vizigoti. Chiar daca nu ajunge sa restabileasca nici una dintre vechile frontiere ale Romei, el reuseste cel putin sa faca din nou din Mediterana un lac roman. Dar Orientul se trezeste: alt razboi cu persii, apoi navalirile hunilor si ale slavilor ameninta Imperiul. Slabit, lustinian nu mai lupta, ci plateste tribut. El se limiteaza sa-i tina pe barbari la distanta prin abile demersuri diplomatice, dar transforma totodata Imperiul intr-o «vasta tabara fortificata» (Ch. Diehl), prin construirea unui sistem bine gandit de fortificatii.
Cuceriri in Occident. Imperiul roman nu fusese capabil sa rezolve nici problema persana, dupa cum nu o rezolvase nici pe cea germanica. Uriasul efort al lui Traian fusese zadarnic. Iulian pierise in lupta, iar succesorul sau, Iovian, abandonase malul stang al Tigrului. Campania din anii 527-531, condusa de Belizarie, unul dintre cei mai buni generali ai lui lustinian, n-a avut un rezultat clar. Grabit sa puna capat infruntarii cu persii, lustinian a incheiat, in 532, cu noul rege, Chosroes, in pofida conditiilor foarte aspre care i s-au impus, o «pace eterna»; era de fapt un armistitiu si nu putea sa fie altceva. Apoi, lustinian s-a indreptat din nou catre apus. Recucerirea Occidentului, dorita de altfel de populatia romana si ortodoxa care suporta greu dominatia barbarilor arieni, a inceput prin atacarea regatului vandal al lui Genseric, din Africa. Uzurparea puterii de catre Gelimer, in 5 31, a servit drept pretext pentru declansarea operatiunilor. in urma stralucitei campanii a lui Belizarie, incepute in 533, Gelimer a fost silit, in 534, sa capituleze. Ce-i drept, insurectiile berberilor aveau sa puna sub semnul indoielii aceasta victorie: succesorul lui Belizarie in Africa, Solomon, a fost invins si ucis. Dar ordinea a fost definitiv restabilita de Ioan Troglita, in 548. Cu exceptia partii apusene a Marocului, Africa de nord redevenise romana.
Campania impotriva ostrogotilor a fost mai dificila si mai indelungata. Ea a inceput in 536, indata dupa victoria din Africa. Pretextul ei a fost asasinarea fiicei lui Teodoric cel Mare, Amalasunta, de catre sotul ei, Teodat. La inceput, au fost inregistrate succese stralucite: Belizarie a cucerit Dalmatia, Sicilia, Napoli, Roma si Ravena, capitala ostrogotilor; in 540, el 1-a adus pe regele ostrogot Vitiges, ca prizonier, la Constantinopol, aruncandu-1 la picioarele lui lustinian. Dar energica rezistenta a unui nou rege got, Totila, a impus reluarea luptelor. Lipsit de o armata indeajuns de puternica, Belizarie a fost infrant. Mai norocos, succesorul sau, Narses, a dobandit victoria decisiva in 532, dupa o campanie indelungata, condusa cu pricepere.
in sfarsit, din 550 pana in 554, o serie de interventii reusite impotriva vizigotilor i-au permis lui lustinian sa recucereasca sud-estul Spaniei. imparatul a luat numeroase masuri menite sa redea teritoriilor recuperate vechea lor organizare, sub forma a doua prefecturi ale pretoriului, Italia si Africa. El nu-si putuse realiza insa decat o parte din proiecte. Africa occidentala, trei sferturi din Spania, toata Gallia, impreuna cu Proventa, Noricum si Rhetia (adica centura de aparare a Italiei) ramaneau in afara controlului sau. Teritoriile recucerite erau intr-o stare economica jalnica. Fortele militare care le ocupau erau insuficiente. Dincolo de frontiere, barbarii respinsi, nu insa zdrobiti, ramaneau amenintatori.
Amenintari in Orient. Aceste rezultate partiale si fragile fusesera dobandite de Imperiu cu pretul unui efort urias. E ceea ce s-a vazut foarte bine atunci cand Chosroes, profitand de faptul ca lustinian isi epuiza resursele in Occident, a denuntat pacea «eterna» din 532: multa vreme, in pofida eforturilor lui Belizarie, victoria a ramas de partea persilor care si-au croit drum pana la Mediterana, devastand Siria (Antiohia a fost distrusa in 540). lustinian a cumparat de cateva ori armistitiul, platind cate doua mii de livre de aur anual. in cele din urma, in 562, a fost semnata o pace pentru cincizeci de ani: lustinian se angaja sa plateasca persilor un tribut foarte mare si sa nu faca propaganda crestina in tara lor. Persii lasau cel putin romanilor un teritoriu pentru care se luptasera multa vreme cu ei, Lazica sau tara lazilor (vechea Colchida), pe tarmul rasaritean al Pontului Euxin: ei nu mai pastrau asadar pozitii nici la Mediterana, nici la Marea Neagra, unde prezenta lor ar fi fost deopotriva de primejdioasa pentru Bizant.
Dar amenintarea avea sa reapara curand pe frontiera danubiana, din partea hunilor si a slavilor. Hunii isi facusera obiceiul sa traverseze periodic Dunarea, raspandindu-se in Tracia, pentru a cobori apoi dupa prada in Grecia sau pentru a se indrepta spre rasarit, pana la Constantinopol. Ei au fost intotodeauna aruncati, in cele din urma, dincolo de frontiere, dar aceste expeditii de prada epuizau provinciile.
Slavii erau inca si mai nelinistitori. Este posibil ca unele bande de slavi sa fi patruns in Imperiu chiar din vremea lui Anastasie, dar abia sub Iustinian pericolul slav, de aici inainte de nedespartit de istoria Bizantului, se manifesta pentru prima data cu toata gravitatea. Obiectivul urmarit mai mult sau mai putin constient de slavi era sa dobandeasca debuseuri la Mediterana. in acest scop, alegerea lor s-a oprit asupra orasului Salonic care era, inca din vremea lui Iustinian, pe cale sa devina a doua cetate a Imperiului. Aproape in fiecare an, bande de slavi treceau Dunarea si patrundeau mai mult sau mai putin adanc in teritoriul bizantin. Ele au ajuns, in Grecia, pana in Peloponez; in Tracia, pana la suburbiile Bizantului; in vest, pana la Adriatica. Au fost si ele respinse de generalii bizantini intotdeauna, dar niciodata zdrobite: reapareau si mai numeroase in anul urmator. Epoca lui Iustinian «a pus bazele problemei slave in Balcani» (A. Vasiliev).
Apararea Imperiului. Cuceriri nedesavarsite in Occident, penibila infrangere in Orient: ar fi fost, evident, o imprudenta din partea Imperiului sa se bizuie numai pe forta propriei sale armate. Ea cuprindea unitati excelente (mai ales de cavalerie), nu era insa destul de numeroasa - a fost evaluata la 150.000 de oameni —, era lipsita de omogenitate din pricina marelui numar de barbari «federati»pe care-i ingloba si avea, in sfarsit, defectele oricarei armate de mercenari, era lacoma si nedisciplinata.
Pentru ca sa poata pretinde mai putin efort din partea soldatilor sai, Iustinian a acoperit intreg Imperiul cu fortificatii. A fost una dintre infapturile cele mai importante si mai folositoare ale domniei sale. Ea a starnit admiratia si uimirea istoricului Procopiu care, in tratatul intitulat Despre constructii, enumera constructiile militare ale lui Iustinian si tine sa spuna ca, fara sa le fi vazut cu ochii lui, nimeni n-ar putea crede ca sunt datorate unui singur om. Iustinian a dispus sa fie reparate sau construite in toate provinciile sute de lucrari, de la fortarete la simple castele. Ele erau, fara indoiala, mai apropiate una de alta in zona de granita, dar se inlantuiau pana departe, in inima teritoriului, formand mai multe linii de aparare: fiecare punct strategic era aparat, fiecare oras de oarecare importanta protejat. Iar bandele de barbari, chiar daca puteau sa devasteze ogoarele, erau nevoite sa ocoleasca aceste fortarete pe care nu se pricepeau sa le ia cu asalt si, prin urmare, nu puteau sa se mentina in tara.
Iscusita diplomatie bizantina, numita pe buna dreptate, «stiinta guvernarii barbarilor» completa aceasta savanta organizare. Ea exploata fireasca vanitate a barbarilor si prestigiul de care Imperiul si imparatul se bucurau pe langa ei, acordandu-le cu generozitate sefilor lor, primiti cu mare pompa la curtea din Bizant, titluri onorifice si comandamente militare. Diplomatia inlesnea astfel evanghelizarea tarilor barbare, unde influenta Bizantului patrundea o data cu crestinismul: misiunile au fost numeroase, de pe tarmurile septentrionale ale Marii Negre pana in Abisinia si, in genere, eficace. in sfarsit, din motive diplomatice, erau distribuite fara zgarcenie subsidii si tribute. Acest din urma procedeu punea in lumina slabiciunea celorlalte. Procopiu scria ca este o nechibzuinta sa fie ruinata visteria prin plata de indemnizatii al caror efect era doar acela de a trezi in cei care le primeau pofta de a dobandi altele. Dar aceasta era consecinta inevitabila a erorii initiale comise de lustinian. in Occident, el isi epuizase fortele de dragul unor rezultate iluzorii, prea scump platite prin acea politica de defensiva pentru care Imperiul, cuprins de neliniste, a trebuit sa opteze in Orient.
II. Opera interna
Opera legislativa. lustinian a vrut sa redea Imperiului, pe care credea ca 1-a reconstituit in chip durabil, ordinea, prosperitatea, buna gestiune din zilele fericite ale Romei de odinioara. Masurile la care a recurs in acest scop pot fi grupate in doua categorii principale: masuri legislative si masuri vizand reformarea administratiei.
Roma intemeiase stiinta dreptului. Cu ajutorul ei, statul isi dobandise ordinea si unitatea, imparatul justificarea puterii absolute de care dispunea. lustinian a inteles importanta acestei mosteniri, rolul pe care ea putea sa-1 mai joace, necesitatea de a o salvgarda. Datorita faptului ca a avut aceasta corecta intelegere a lucrurilor, ca si destula vointa pentru a-si duce la capat misiunea asumata, ca a stiut sa-si gaseasca colaboratorii capabili sa-i realizeze ideile, legislatia lui lustinian a devenit componenta cea mai vestita si mai vrednica, intr-adevar, de pretuire a operei sale.
Corpus juris civilis, cum va fi numit mai tarziu, este alcatuit din patru parti: Codul lui lustinian propriu-zis, culegerea tuturor constitutiilor imperiale de la Hadrian pana in anul 534; Digestele sau Pandectele, sinteza operei marilor jurisconsulti si rezumatul intregii jurisprudente romane; Institutele, manual practic de drept pentru uzul studentilor; in sfarsit, Novellele, cele 154 de constitutii publicate de lustinian dupa 534. Fapt vrednic de luare aminte, Codul, Pandectele si Institutele sunt scrise in limba latina, in vreme ce majoritatea Novellelor au fost date publicitatii in greaca, pentru ca, dupa spusa lui lustinian insusi, sa fie intelese de toti: aceasta marturisire trebuie sa-1 fi costat mult pe imparat, care nu iubea deloc elenismul si nu folosea greaca decat silit de imprejurari, fara placere.
Nu vom starui niciodata indeajuns asupra importantei acestei opere: pentru Bizant mai intai, care isi insusea, pe aceasta cale, tot ce era mai solid din civilizatia romana; dar si pentru istoria omenirii, caci din legislatia lui lustinian, adoptata adesea fara modificari si aflata si azi la baza dreptului civil modern a invatat din nou Occidentul, incepand din secolul al XH-lea, principiile vietii sociale si ale functionarii statului. in acest moment, datorita pazitorului sau inteligent care a fost Bizantul, «dreptul roman a refacut si unificat inca o data lumea intreaga» (1. Pokrovskij, citat de A. Vasiliev).
Reforma administrativa. in sensul strict al cuvantului, reforma administrativa a lui lustinian este cuprinsa in cele doua ordonante din anul 535, prin care imparatul dadea functionarilor sai instructiuni cu caracter general. intr-un sens mai larg, este vorba de ansamblul masurilor luate de Iustinian pentru ameliorarea vietii interne a Imperiului.
Cumplita rascoala care a izbucnit la Constantinopol in 532 si care a primit, din pricina lozincii sub care s-a desfasurat, numele de rascoala Nika (acest cuvant grecesc inseamna «victorie» sau «invinge!») ii dovedea indeajuns de convingator lui Iustinian ca era nevoie de o reforma, ca nemultumirea populara impotriva functionarilor si, in genere, a politicii imparatului era mare. Rascoala a fost declansata spontan de poporul organizat, ca in toate celelalte orase mari, pe grupari sau deme (principalele erau albastrii si verzii), forme de supravietuire a partidelor politice. Manifestatiile din Hipodrom erau singurul mijloc de exprimare de care dispunea opinia publica, ele erau, de altfel, oarecum institutionalizate: atunci cand dorea sa vorbeasca poporului, imparatul facea acest lucru in circ, de la inaltimea lojii sale si istoricii ne-au transmis unele dialoguri foarte ciudate care au avut loc, in imprejurari grave, intre purtatorul de cuvant al imparatului si factiuni. Rascoala din 532 a izbucnit in circ si a cuprins apoi intreg orasul, unde a agitat spiritele vreme de sase zile, provocand jafuri si incendii. Fagaduiala ca Tribonian si Ioan Capadocianul, doi ministri detestati din pricina asprimii cu care actionau in indeplinirea indatoririlor lor administrative, vor fi destituiti nu a fost de ajuns pentru potolirea rascoalei. A fost nevoie ca Belizarie sa ajunga sa-i inchida pe rasculati in Hipodrom, unde a ucis pe putin treizeci de mii. Masacrul a pus capat revoltei, dar Iustinian a inteles lectia.
Cele doua novelle din 535, completate in anii urmatori cu masuri speciale, au avut drept scop reformarea aparatului functionaresc: suprimarea posturilor inutile, suprimarea venalitatii functiilor, sporirea salariilor, obligatia depunerii juramantului la intrarea in functie, crearea unor agenti speciali, numiti «iustinieni», care cumulau puteri civile si militare: sunt tot atatea masuri menite sa-i faca pe functionari mai independenti de cei pe care-i administrau si, totodata, mai dependenti de puterea centrala. Iustinian adauga la toate acestea insufletite indemnuri la echitate, onestitate, bunavointa, adresate justitiei (el intreprindea de altfel, simultan, reforma administratiei judiciare).
Alte masuri sunt, poate, si mai semnificative: e vorba de cele prin care Iustinian a incercat sa curme abuzurile marilor proprietari funciari. El isi dadea seama cat de ostila ii era aceasta nobilime agrariana, mandra de privilegiile ei, independenta fata de puterea centrala. Lovind in aceasta clasa, el lovea pe cei mai primejdiosi dusmani ai clasei mijlocii, pe cei mai rai contribuabili, pe cei care reprezentau, intr-un cuvant, pericolul cel mai grav pentru prosperitatea statului.
Iustinian proceda corect atunci cand lua masuri impotriva functionarilor abuzivi si a seniorilor rebeli. Care a fost insa rezultatul eforturilor sale? Un esec, de care era responsabil in primul rand imparatul, silit de nevoia permanenta si din zi in zi mai mare de bani sa devina el insusi un exemplu negativ, de rau administrator, sa-si incalce propriile legi. Cheltuielile de razboi si pentru marile sale santiere de constructii facute de Iustinian erau uriase: fiecare ordonanta in favoarea contribuabilului coplesit de fisc era urmata de o alta care recomanda agentilor fiscului sa procure, prin orice mijloace, cat mai mult aur cu putinta. Iustinian a vandut functii, a creat taxe si impozite noi, a alterat moneda; el a obligat functionarii sa raspunda personal de incasarea impozitelor, deschizand astfel drumul tuturor exceselor, atat de sever condamnate candva. Functionarul a redevenit un perceptor nemilos ori necinstit, iar contribuabilul, pentru ca sa scape de acest flagel, a intrat in clientela marilor seniori pe care Iustinian dorise sa-i doboare.
Politica religioasa. Conceptia sa «romana»despre Imperiu, politica sa occidentala il impingeau in chip firesc pe Iustinian catre o intelegere cu papalitatea. Acest lucru a putut fi vazut de la suirea pe tron a lui Iustin, in 518: sub influenta lui Iustinian, imparatul s-a impacat cu Roma si a pus capat schismei lui Acacius, acceptand conditiile formulate de papa si stergand din rugaciunile Bisericii numele lui Acacius si ale succesorilor sai, ca si pe ale celor doi imparati cu tendinte monofizite, Zenon si Anastasie. in primii ani ai carmuirii sale personale, in 527 si 528, Iustinian a edictat ordonantele cele mai severe impotriva ereticilor, pe care i-a pus, intr-un fel, in afara legii, iar in 529 el a poruncit inchiderea Universitatii din Atena, ultimul refugiu al paganismului. Cuceririle in Occident au fost urmate de persecutii impotriva arienilor si de numeroase marturii de respect fata de papalitate.
Cu toate acestea, Teodora nu era catusi de putin fascinata de mirajul Occidentului, ca imparatul: ea stia ca Imperiul ramane inainte de toate oriental si ca provinciile din Orient erau izvoarele fortei sale. Iar aceste provincii, Egiptul si Siria mai ales, cele mai bogate adica, erau tara nici o ezitare de partea monofizismului. Atat din motive politice, cat si din convingere, Teodora a fost toata viata avocatul monofizitilor. Lamurit de ea, Iustinian a luat masuri de toleranta fata de acestia, le-a primit reprezentantii la Constantinopol si a permis ca tronul patriarhal sa fie ocupat, in 535, de Antim, un episcop castigat de monofizism. Riposta papei Agapit nu s-a lasat asteptata: el 1-a depus pe Antim, a convins sinodul din Constantinopol sa arunce, in 536, anatema asupra monofizitilor si 1-a determinat pe Iustinian sa devina executorul acestor hotarari. O teribila persecutie s-a abatut asupra monofizitilor pana in Egipt.
Teodora si-a luat revansa. in pofida executiilor si a masurilor celor mai severe, erezia ramanea vie, sefii ei se aflau la Constantinopol, adapostiti chiar in palatul imparatesei. in urma unei inflacarate actiuni de propaganda, asupra careia imparatul a inchis ochii, comunitatile dispersate ale monofizitilor s-au reconstituit in tot Orientul. Iustinian a mers pana acolo incat a facut sa fie condamnate, in 543, la sinodul zis al celor Trei Capitole, texte aprobate de sinodul din Calcedon, ajungand sa arunce astfel umbra indoielii asupra autoritatii acestuia. Si pentru a obtine, fie prin buna intelegere, fie prin constrangere, acordul papei Vigiliu, el a poruncit ca acesta sa fie ridicat de la Roma si adus la Constantinopol, unde, alternand rugamintile cu amenintarile, a obtinut din partea lui o declaratie de confirmare a deciziilor sinodului celor Trei Capitole.
Se parea ca monofizitii au triumfat, dar chiar in acelasi an, 548, a murit Teodora. intreg Occidentul protesta impotriva slabiciunii papei si el insusi a revenit asupra declaratiei facute. Iustinian a recurs la violenta fata de Vigiliu, a determinat condamnarea de catre un nou sinod a textelor mai inainte condamnate de cele Trei Capitole si a pretins sa fie aplicate cu forta aceste decizii: fara sa fi satisfacut, in Orient, exigentele monofizitilor, imparatul a reusit doar sa provoace, in Occident, o schisma intre cei care i-au imbratisat parerile si cei care le-au ramas potrivnici.
Esecul era total, iar principala lui cauza era, si de aceasta data, tot politica occidentala. Aceasta politica lasase Imperiul slabit inaintea inamicului care ataca Orientul. Ea provocase esecul reformei administrative, epuizand finantele. Si tot din pricina ei se pierdea acum ultima ocazie de a da Orientului crestin acea unitate religioasa de care el avea sa aiba atat de mare nevoie peste un veac, cand urma sa se confrunte cu invazia araba.
Viata economica. Nu voi spune despre viata economica decat cateva cuvinte semnalandu-i aspectele noi. Unul dintre cele mai importante — si este vorba de un fapt important si din punct de vedere social - este dezvoltarea considerabila a monahismului, pe care Iustinian si Teodora l-au favorizat din plin, din admiratie sincera fata de pustnicii din Egipt si Palestina. Se constituie acum o realitate ce avea sa ramana o trasatura permanenta a statului bizantin si incep sa apara si primejdiile pe care ea le implica. Calugarii dobandesc prea multa libertate, prea multa importanta in viata politica si chiar la curte. Mult prea numerosi, ei inseamna tot atatia recruti neincorporabili in armata. Dar, mai cu seama, ei aduna, prin danii, bunuri considerabile, care mult prea adesea sunt scutite de impozitare. 70
Secolul lui Iustinian
Pamantul tinde sa treaca in stapanirea calugarilor si se constituie astfel o noua categorie de bunuri privilegiate pe langa cea a marilor domenii senioriale.
Numarul mare si importanta marilor lucrari de constructie constituie o alta trasatura a economiei din vremea domniei lui Iustinian, cel putin in primii ani ai acesteia: drumuri, poduri, fortificatii, apeducte, biserici umplu intreg Imperiul si, pentru o vreme, cu pretul unor cheltuieli uriase, se creaza impresia de mare prosperitate. Apoi criza financiara reteaza acest elan si povara impozitelor apasa din nou populatia.
Cat despre marele comert, este sigur ca el a stimulat in chip remarcabil activitatea catorva centre privilegiate, precum Constantinopolul, prin care se faceau schimburile intre Orient si Occident. Dar adevarata problema a Imperiului era aceea a relatiilor cu Extremul Orient: era vorba de procurarea produselor Indiei si ale Chinei (in primul rand a matasii), care erau aduse fie pe uscat pana la Sogdiana, fie pe mare pana in Ceylon, de unde erau preluate de persi si transportate pana la frontiera bizantina. Iustinian s-a straduit sa scape de oneroasa si supara-toarea mijlocire a persilor; el a incercat sa gaseasca o cale care sa ocoleasca Persia pe la nord, prin Marea Caspica si Marea Neagra, dar nu a izbutit. A incercat pe la sud, insarcinand populatiile crestinate din Yemen si Abisinia sa ajunga direct in India si China: a esuat din nou si Imperiul nu s-a putut emancipa de sub tutela economica a Persiei.
Civilizatia epocii lui Iustinian. Este oare opera legislativa a lui Iustinian singura capabila sa pledeze in fata posteritatii cauza unui imparat care a primit totusi epitetul «cel Mare»? Ar fi nedrept sa uitam ca iustinian a avut constiinta a ce inseamna maretie imperiala in sensul deplin al cuvantului si ca actiunea sa asupra epocii in care a trait a fost indeajuns de profunda pentru ca sa-i lege pe buna dreptate numele de civilizatia secolului al Vl-lea, una dintre cele mai stralucite din istoria Bizantului. Personalitatea puternica, actiunea directa a imparatului se regasesc nu numai in toate manifestarile vietii spirituale, ci si in seria de admirabile monumente care ni s-au pastrat aproape pretutindeni pe teritoriul Imperiului. Nu ma voi opri decat asupra a doua exemple.
La Ravena, va fi suficient sa mentionam bisericile San-Vitale si San-Apollinario, unde sunt pastrate cele mai frumoase mozaicuri din secolul al Vl-lea. Toata majestatea si toata stralucirea curtii imperiale din vremea lui Iustinian prind viata in fata ochilor nostri datorita magnificelor compozitii de la San-Vitale, care-i reprezinta pe imparat si pe imparateasa inconjurati de inaltele personaje de la curte.
La Constantinopol, creatiile lui Iustinian au fost numeroase, dar una dintre ele a supravietuit aproape intacta pana in zilele noastre si a devenit simbolul acestei domnii: Sfanta Sofia. Bazilica primitiva, a lui Constantin, fusese distrusa in 532, in cursul rascoalei Nika. Iustinian a hotarat, reconstruind-o, sa-i dea proportii si o maretie pana atunci niciodata atinse si sa faca din noua biserica un soi de catedrala a Imperiului. A facut apel la doi arhitecti din Asia Mica, Anthemius din Trales si Isidor din Milet: ei au izbutit sa ridice, pe un plan derivat din acela al bazilicii, o cupola care nu masoara mai putin de 31 m. in diametru si care se inalta la 50 m. deasupra pamantului, imparatul a consacrat sume uriase decoratiei, sculpturilor, pavimentelor si placajelor de marmora, mozaicurilor. Se spune ca, in ziua inaugurarii solemne, la 25 decembrie 537, care marcheaza intr-un fel apogeul domniei sale, Iustinian, intrand in noua biserica, a fost cuprins de entuziasm si a strigat, facand aluzie la marele Templu din Ierusalim: «Te-am invins, Solomoane!». De-a lungul intregului ev mediu, bazilica a fost evocata sub numele de Marea Biserica, suficient pentru a o deosebi de toate celelalte. Ea este capodopera si, totodata, sinteza acelei arte imperiale care ajunge la desavarsire in secolul al Vl-lea si care conciliaza armonic elementele imprumutate de la Roma, din Grecia, din Orient cu crestinismul. Daca Iustinian s-a inselat adesea, daca, intr-un anumit sens, intreaga sa domnie nu a fost decat o indelungata staruinta in gresita intelegere a menirii Imperiului, trebuie sa recunoastem totusi ca nu i-a lipsit maretia: civilizatia propriu-zis bizantina incepe o data cu domnia lui Iustinian.
Succesorii lui Iustinian. Iustinian a murit in 565, iar administratia sa, mereu in cautare de resurse financiare, fusese atat de impovaratoare, lehamitea si mizeria populatiei atat de mari, incat moartea lui a fost intampinata cu un sentiment de usurare. Perioada care urmeaza si in care s-au succedat pe tron Iustin al Il-lea (565-578), Tiberiu (578-582), Mauriciu (582-602) si Phokas (602-610), da la iveala cu brutalitate tot ce era artificial si excesiv in opera lui Iustinian.
Pe plan extern, se renunta la politica occidentala a lui Ius-tinian, iar Italia cade, cucerita aproape in intregime de un nou popor, lombarzii: Roma, abandonata, nu mai primeste ajutor decat din partea energicului papa Grigore cel Mare. Pentru a salva ce mai putea fi salvat, Mauriciu a creat, in Italia, exarhatul Ravenei, in Africa, exarhatul Cartaginei, unde puterile civile si militare au fost concentrate in mainile aceluiasi personaj, exarhul.
in Orient, razboiul reincepe la frontiera persana si la cea danubiana. Razboiul impotriva persilor, dezastruos pentru Imperiu sub Iustin, se incheie sub Mauriciu printr-un tratat avantajos pentru Bizant: dar el va reizbucni sub Phokas. Cat despre frontiera Dunarii, ea a fost necontenit violata de bandele slavilor, sprijinite de o populatie de origine, pare-se, turca, avarii. Slavii au atacat fara succes Salonicul, dar au devastat intreaga tara si au coborat pana in Peloponez: unii dintre ei s-au stabilit, fara indoiala, acolo, ceea ce a facut posibila mult mai tarziu formularea celebrei teorii exagerate a lui Fallmerayer, potrivit careia intreaga Grecie ar fi fost «slavizata» la sfarsitul secolului al Vl-lea si inceputul secolului al VH-lea.
Administratia interna ramane dominata de problema financiara, pe care nici un imparat nu a putut sa o rezolve. Moartea lui Iustinian fusese urmata, pe de alta parte, de o violenta reactie impotriva absolutismului imperial atat la Constantinopol, unde factiuniile iscau tulburari in tot orasul, cat si in provincii, unde nobilimea funciara se agita. Pe plan religios, un conflict semnificativ a izbucnit brusc intre papa Grigore cel Mare si patriarhul Constantinopolului, Ioan Postitorul, cand acesta din urma a pretins sa i se recunoasca titlul de patriarh ecumenic. Toate acestea s-au terminat prin domnia scandaloasa a lui Phokas, ofiter subaltern, inaltat pe tron de valul unei rascoale a poporului si a soldatilor. Phokas a domnit ca un tiran sangeros si incapabil: el n-a putut impiedica armatele persane sa ajunga in preajma Constantinopolului. in 610, cand fiul exarhului Cartaginei, Heraclius, insotit de o mica flota, si-a facut aparitia sub zidurile capitalei, acelasi popor care pusese coroana imperiala pe capul lui Phokas 1-a ucis si i-a incredintat tronul lui Heraclius.