Este fundamental sa subliniem si sa insitam asupra faptului ca, atat in gandirea clasica, cat si in actiunea concreta politica de infaptuire partiala a Europei Unite, declansata in 1949, s-au avut mereu in vedere infaptuirea si punerea in aplicare a celor mai nobile si mai salvatoare principii ale umanitatii, legate de conservarea pacii europene si universale, de lupta impotriva tiraniilor de orice fel si de intarire a sistemelor democratice pe plan global. Este, de asemenea, semnificativ ca cele mai inaintate, mai democratice si mai deschise proiecte si rationamente spre universalism au preconizat o alianta generala si complementara intre Statele Unite ale Americii si Statele Unite ale Europei si nu le-au gandit si nici nu le-au vazut in perspectiva ca doua entitati umane opuse una alteia. c4s20sx
Aceste rationamente au devenit publice si au fost puse in circulatia gandirii politice generale europene din 1849 prin vocea autorizata a lui Victor Hugo, dar in acelasi spirit au actionat si alte personalitati remarcabile ale vremii, cum au fost Carlo Cattaneo si Emile de Girardin. “Va veni o zi -; spunea Hugo -; in care vom vedea aceste doua grupari imense, Statele Unite ale Americii si Statele Unite ale Europei, plasate una in fata celeilalte, intinzandu-si mana pe deasupra marilor, schimbandu-si produsele, comertul, industria, artele si geniile, defrisand globul,

colonizand deserturile, ameliorand creatia, sub privirea Creatorului si combinand intregul, va obtine fericirea tuturor prin cele doua forte infinite, fraternitatea oamenilor si puterea lui Dumnezeu”. Nu intamplator acest apel, ce purta in sine o incarcatura sufleteasca uriasa si penetranta, a fost lansat la un Congres al Amicilor Reuniti ai Pacii, intrunit la Paris si a ajuns sa aiba un ecou viu si indepartat in timp, dar nu in continut, si in sedintele Ligii Natiunilor prin glasul si Memorandul lui Aristide Briand. Cele mai multe proiecte si programe care au propus faurirea Europei Unite au aparut in momente "calde" sau “fierbinti”, cand continentul era zdruncinat de razboaie si de alte conflicte si au avut in vedere solutii care sa impiedice repetarea lor si sa asigure un climat de siguranta si de pace.
Proiectele, scrierile si programele europene au aparut insa paralel cu cele americane si -; fara indoiala -; ele s-au interferat si s-au influentat reciproc. In mediile intelectuale si religioase americane (quakers) se condamna razboaiele si pentru prevenirea lor se recomanda arbitrajul, dezarmare si chiar instituirea unui
“Congres al natiunilor”. Multe idei si rationamente americane au fost receptate si apoi raspandite pe continent de societatea engleza “Peace Society” care a nutrit un respect deosebit pentru scrierile lui Dodge si William Ladd. Dar acestia au privit lucrurile si le-au vazut rezolvate mai degraba pe plan global si nu cu referinta speciala la Europa. In fond, acea “Peace Society” a fost infiintata in
1815 -; dupa ce continentul a fost bantuit 20 de ani de razboaie neintrerupte - de quaker-ul William Allen care a editat revista “The Herlad of Peace”. Condamnarea razboaielor, a relelor si suferintelor provocate de acestea, s-a facut pe baze morale si religioase si in gandirea pacifistilor britanici se excludea recurgerea la forta chiar cand era vorba de a conserva sau de a pastra pacea. Aceasta trebuia mentinuta tot cu argumente morale si religioase, prin convingerea persausiva a factorilor interesati sau implicati. Intre societatea britanica si unele societati asemanatoare din Europa au existat legaturi intense prin emisari, schimburi de carti, ziare si alte mijloace de propaganda.

La Paris a fost creata, in 1821, “Societatea moralei crestine”, condusa de Ducele Rochfaucauld-Liancourt, care mai tarziu cointereseaza prin oferirea unor sume de bani pe acei autori sau ganditori politici care vor elabora opere si vor gasi solutii pentru inlaturarea diferendelor si conflictelor dintre natiuni sau pentru instaurarea unei paci universale fara a se face apel la fortele armate. Unchiul lui Camillo Benso di Cavour, contele de Sellon, a intemeiat si el, in 1830, o
“Scoietatea a Pacii”, la Geneva, care a actionat in acelasi sens, reflectand prin membrii ei si prin concursurile si sedintele organizate asupra celor mai bune si mai eficace metode de a avea acces la o “pace generala si permanenta”. In cadrul emulatiei create, avocatul elvetian Johann Sartorius, originar din Zürich, a facut o legatura legica, sau logica intre acel “Organon al Pacii Complete” -; propus de el in cartea cu acelasi titlu -; si necesitatea de a se infiinta o Federatie europeana. In afara de Elvetia, care putea constitui un exemplu si un indemn pentru constructia ei, Sartorius apeleaza si la modelul Confederatiei Germane, cu conditia ca ea sa evolueze de la o Liga a Printilor la o Liga a Natiunilor. Un alt ganditor si autor care simte nevoia de a realiza o sinteza intre pace si federatie, Constantin Pecqueur, propune in cartrea sa, “De la Paix: de son principle et de sa réalisation”, instituirea unei “puteri superioare confederale” in Europa, care sa fie insa capabila sa rezolve diferendele si contradictiile politice si economice dintre statele si popoarele continentului. Pecqueur respecta foarte mult ideile si principiile profesate de William Ladd in cartea sa, “Essay on a Congress of Nations” si se bazseaza si el pe Pactul Confederatiei Germane, dar propune ca model lucrativ pentru instituirea unei Europe Unite si punerea ei in aplicare si structurile si prevederile Constitutiei Statelor Unite ale Americii. De fapt, daca privim lucrurile in perspectiva evolutiei lor in timp si nu ne limitam sa le comentam doar pe franturi de timpuri istorice, pe decenii sau semisecole, chiar si despre frumoasele idei si principii lansate de Woodrow Wilson in timpul si dupa Primul Razboi Mondial la Conferinta de Pace de la Paris, s-a afirmat in mod just si indreptatit ca poarta in ele “parfumul” scrierilor lui Emmanuel Kant si Jean Jacque

Rousseau, care au incantat constiintele democratice europene de-a lungul secolelor al XIX-lea si al XX-lea si au intarit dorinta de a fauri o lume sigura pentru democratie.
Rousseau ca si Abatele de Saint-Pierre, vrea o Europa Unita, dar se indoieste ca Regii vor recurge la o Dieta Europeana sau se vor supune judecatilor si sentimentelor ei decat in cazul in care le-ar satisface anumite interese reale sau egoiste, insa acestea din urma nu erau compatibile cu structura unitara a viitoarei federatii. Trebuia sa posezi -; specifica Rousseau -; o ratiune solida si sanatoasa pentru a vedea ca ea era utila si destul curaj pentru a realiza ca prin ea puteai sa-ti fauresti propria fericire alaturi de fericirea celorlalti. Daca proiectul nu va prinde viata -; sublinia Rousseau -; nu se va datora faptului ca era himeric in substanta, schema si structura lui, ci de vina va fi exclusiv irationalitatea si lipsa de sens a majoritatii oamenilor. De fapt, in mijlocuil oamenilor de asemenea factura, sau altfel spus printre “nebuni”, era un fel de altfel de nebunie sa fi intelept sau sa te faci inteles.
Immanuel Kant, in 1795, in cartea sa “Proiect asupra pacii perpetue”, pledeaza pentru inlaturarea razboaielor ca mijloc de reglemntare a diferendelor, deoarece, daca nu se renunta la ele, fiecare pace era condamnata sa fie un armistitiu pentru un nou razboi. In al doilea rand, trebuia sa se propuna si sa se respecte un plan de dezarmare si ambele scopuri supreme urmau sa se obtina si sa fie aplicate in viata internationala printr-un tratat de pace generala iar intre state era necesar sa functioneze in permanenta o stare de drept care s-o inlocuiasca pe cea naturala, impulsiva si necontrolabila. Aceasta stare de drept trebuia sa patrunda si sa penetreze fiintele popoarelor, ale statelor si indivizilor, prin aplicarea unei constitutii generale, elaborata dupa modelul acelor comunitati civile care asigura egalitatea si dreptatea si prin ele siguranta fiecaruia in parte si a tuturor la un loc. Practic vorbind, filosoful german vede in generalizarea si realizarea sintezei dintre democratiile interne si cea internationala, o sansa fundamentala pentru asigurarea pacii, a securitatii si progresului umanitatii. In

conceptia lui Kant trebuia instituita o federatie a popoarelor care nu era neaparat necesar sa se transforme intr-un stat unic sau identic, insa el propune si prefera ca fiecare constitutie civila a statelor ce vor intra in federatie sa fie republicana si sa se bazeze pe libertatea membrilor ei care sa se supuna si sa respecte la randul lor o legislatie unica si egala pentru toti. Iluministii francezi, dintre care unii nu erau prea sau deloc credinciosi, vad Europa nu neaparat prin prisma crestinismului ci prin comunitatea de civilizatie, ratiune si constiinta specific europeana si subliniaza ideea ca pe acest continent statele aveau nevoie unele de altele sau sustin ca, de fapt, Europa ar fi chiar un stat format din mai multe provincii. Voltaire o vede idilic, tot ca pe o Republica mare impartita in mai multe state, dar in care toti respectau in fond aceeasi religie, impartaseau principii politice si de drept public comune. La figurativ, unii ganditori francezi spuneau ca in timpul lor nu mai trebuiau sa fie francezi, englezi, spanioli, germani etc., ci, in primul rand, europeni, care aveau gusturi, obiceiuri si pasiuni identice. Chiar Metternich spunea cateodata ca pentru el Europa era o patrie iar Gentz, terifiat de intensitatea si durata razboaielor napoleoniene, i-a acuzat pe revolutionarii francezi ca au provocat cele mai crude “razboaie mondiale” care au zuguduit si au sfasiat vreodata o societate umana. El a dorit ca pacea ce a incheiat aceste razboaie sa asigure echilibrul Europei, odihna si independenta statelor de atunci si sa previna orice invazii ca cele recente, pe motiv ca ele au dezolat lumea.
Unul din partizanii convinsi ai ideii fauririi Europei Unite a fost contele de Saint-Simon care credea in superioritatea europenilor asupra celorlalte “rase” si banuia ca Europa a fost in vechime un fel de societate confederativa unita prin institutii comune gandindu-se probabil la ligile grecesti, la imperiul roman din antichitate sau la papalitate si imperiile din evul mediu. Contele dorea ca popoarele europene sa fie racordate la un singur corp politic dar, in acelasi timp, sa-si conserve fiecare independenta sa nationala, ceea ce a insemnat ca, in structura europeana conceputa de el, institutiile comune europene puteau si trebuiau sa se armonizeze si sa functioneze impreuna cu statele membre. Saint-

Simon propune insa instituirea unui Parlament european deasupra statelor nationale si care sa fie investit cu puterea de a judeca contradictiile dintre acestea. Cat despre componenta lui, ganditorul francez o concepe ca formata din elitele societatilor de atunci, si anume savanti, magistrati, administratori si oameni de stat, diplomati-negociatori care, intruniti in Camera Deputatilor sa poata legifera pe seama Confederatiei si a institutiilor comune impozitele pe care le va considera necesare pentru functioanrea ei. Interesant ca Saint-Simon doreste ca Parlamentul european sa dirijeze si in domeniul economic acele intreprinderi care aveau si dovedeau o utilitate generala pentru intreaga societate generala, ceea ce insemna ca, in viziunea lui, marii producatori, tehnicienii si politicienii urmau sa colaboreze pentru a pune in lucrare o Europa Unita atat economic cat si politic.
Alti ganditori francezi ca Michel Chevalier, Enfantin, Victor Considérant etc., erau si ei partizanii unei conlucrari energice si serioase intre factorii si interesele economice europene cu intreaga “comuniune morala” continentala, ce lupta pentru triumful pacii in “ansamblul organic” care trebuia sa formeze Europa viitoare. Un ajutor pretios in acest sens putea veni de la oamenii de afaceri si de la bancheri, care ar trebui sa-si organizeze si ei un fel de “Internationala” proprie, dar care sa colaboreze cu forta si priceperea lor economica la faurirea unei Europe unite si pasnice; deci, din nou, pace, federatie, prosperitate, ca valori ale pastrarii si afirmarii puterii si prestigiului Europei in interior si in exterior la nivel global. Insa Considérant afirma clar ca suveranitatea Federatiei europene trebuia sa prevaleze asupra suveranitatii individuale a statelor iar acestea in probleme externe nu se puteau sustrage si nici opune institutiilor comune.
Autorul “Statutelor Europei Tinere”, Giuseppe Mazzini, propaga si el necesitatea instituirii unei unitati a continentului european pe baze federative intr- un apel adresat patriotilor din “Mica Europa” ce era Elvetia timpurilor sale, de atatea ori evocata ca model al formarii intregii Europe Unite economic, militar, politic si juridic. Mazzini concepea insa o unitate libera si spontana, singura care

putea genera sau da nastere la o Federatie normala si functionabila prin structura si durabilitate iar ea urma sa fie stabilita institutional intr-un Congres European, unde popoarele vor fi reprezentate pe picior de egalitate si fiecare natiune in parte trebuia sa ramana stapana si sa-si reglementeze interesele particulare specifice, afacerile locale si sa-si dezvolte libera facultatile individuale. In concluzie, si in aceasta viziune parlamentele si guvernele statelor vor continua sa-si gireze afacerile nationale proprii iar interesele generale urmau sa fie gestionate de acel Congres european in care toate statele erau reprezentate in mod egal si democratic. Dar, si in gandirea lui Mazzini si in programele lui, se presupunea ca o asemenea asociatie trebuia precedata de triumful ideii republicane -; desi existau monarhii parlamentare tot atat de democrate sau chiar mai democrate decat republicile care i-au acordat azil si protectie decenii de-a randul. In fond, monarhiile parlamentare si constitutionale puteau forma, alaturi si impreuna cu prezumtivele republici propuse de Mazzini, o Europa Unita, viabila si sanatoasa, fapt ce va fi dovedit in perspectiva evolutiei lucrurilor din a doua jumatate a secolului al XX-lea, ceea ce demonstreaza ca nu forma conta in procesul fauririi acesteia ci substanta si regimurile democratice ale statelor. Insa Mazzini a avut perfecta dreptate si s-a dovedit a fi un mare vizionar democratic cand a subliniat ca a doua conditie neaparat necesara pentru faurirea asociatiei europene era triumful dreptului natiunilor, care insemna transformarea radicala si totala a structurii statelor vechi si prin ea instituirea unei noi geopolitici in Europa sau, in expresia lui Mazinni, a unei harti politice noi. Altii intuiau -; cuceritorii cu ingrijorare, cuceritii cu incredere -; ca la baza ei va sta “principiul lingvistic”, deci al nationalitatilor majoritare.
Englezul Richard Cobden crede cu convingere in liberalismul economic britanic si mondial si afirma ca exista o asa-numita “armonie naturala” intre legile care guverneaza societatile pe plan moral si economic si determina pe de alta parte si dezvoltarea natiunilor. Pe britanic l-a interesat, in primul rand, ca, pe plan global, sa se asigure libertatea de patrundere sau de penetrare a capitalului,

singurul factor ce i-ar permite sa-si indeplineasca plenar rolul sau major in progresul uman. In consecinta, toate barierele si piedicile ce existau in calea schimburilor libere, de natura bancara, industriala si agrara, urmau sa fie inlaturate iar intre state trebuia sa se impuna un fel de interdependenta si cointeresare generala si suficienta pentru inlaturarea conflictelor si dezacordurilor politice, Cobden crezand ca pe aceasta cale guvernele vor putea in viitor sa evite aruncarea popoarelor lor in razboaie dupa modelele trecutului ce trebuiau si ele inlaturate. Britanicul propune ca propaganda, agitatia si lupta pentru generalizarea si impunerea “liber schimbismului” sa se impleteasca sau sa se suprapuna cu miscarile pacifiste care apelau mereu la arbitraj si dezarmare, fiind convins ca aceste eforturi coroborate si conjugate vor da roade si vor convinge ca progresul economiei libere va garanta pacea.
Fara indoiala, gandirea economistilor englezi a influentat sau s-a interferat cu cea franceza, din moment ce oamenii de afaceri de la Paris, organizati in
“Societatea Liberului Schimb”, organizeaza in 1847, sub conducerea lui Frédéric Bastiat, “Societatea Amicilor Pacii” care promoveaza si ea sinteza comert liber -; deci prosperitate economica si revolutie industriala in expansiune -; pace si federatie. In actiune intra si ziaristii partizani ai liber-schimbismului care, prin vocea juristului Vésinet de la “Journal de Rouen”, promoveaza ideea “Statelor Unite ale Europei”. La promovarea unor solutii sau idei asemanatoare au contribuit si socialistii utopici din cercurile saint-simoniste si fourieriste.
Daca privim sau interpretam in ansamblul lor toate cartile, articolele, societatile, congresele ce au sustinut ideea unitatii europene sau, in colaborare cu ganditorii americani, pe aceea a infiintarii unei institutii mondiale (care s-o includa si pe prima) si a unei Curti Internationale de Arbitraj si de Justitie capabila sa previna si sa reprime pe autorii razboaielor, putem conchide ca s-a format o miscare de principii deschisa spre europenism si universalism, pornita insa exclusiv de la elitele intelectuale sau economice ale perioadei respective, cand

tonul in dezvoltarea si evolutia materiala si spirituala a progresului mondial era dat tot de puterile euro-atlantice.
Insa, este deosebit de important faptul ca, in avansarea ideii de unitate europeana ce se putea realiza si pe etape sau pe diferite zone geografice, un aport important l-au adus anumiti ganditori proveniti din natiunile negermane si nemaghiare din Europa Centrala si Rasariteana, care au propus “elvetizarea” Monarhiei habsburgice. Iar unii comentatori politici si democrati occidentali au afirmat ca aceasta fiind situata la mijlocul continentului putea fi folosita ca o placa turnanta pentru federalizarea si realizarea Europei Unite in toata intinderea ei, singura capabila, in conceptia lor, sa asigure progresul si pacea pentru popoarele de aici. Nu este lipsit de importanta faptul ca, intre elitele intelectuale si politice din Europa Occidentala si Central-Europeana, s-au intetit toate contactele de grup sau personale. Europa, dupa ce s-a deschis spre lume, s-a deschis si spre ea insasi, din vest spre est nu veneau numai armate si diplomati, dar si capital si modele de organizare ale statelor si natiunilor, universitatile, cartile, mentalitatile, ziarele, revistele circulau mai intens ca inainte, multi tineri orientali invatau in occident si veneau acasa cu solutii si propuneri noi. In cadrul acestui schimb general de idei, de informatii si de influente intereuropene, s-au facut cunoscute si auzite si programele sau proiectele ce propuneau faurirea unei Europe Unite in diferite modalitati.
Cu toate acestea, ne exprimam rezervele fata de afirmatia ca pana la mijlocul secolului al XIX-lea s-ar fi elaborat o adevarata doctrina in acest sens. Mai degraba, se poate sustine ca au fost formulate si raspandite multe elemente sau parti componente ale unei viitoare doctrine, dar nu s-au gasit solutii concrete sau propuneri constructive pentru realizarea unei Europe Unite, cu exceptia acelor programe nationale care vizau, in 1848-1851, faurirea unei Europe zonale, prin “elvetizarea” Monarhiei habsburgice, unde urmau sa fie cuprinsi, intr-un sistem federal, 36 de milioane de europeni catolici, protestanti si ortodocsi, de nationalitate germano-austriaca, unguri, romani si slavi. La Praga, in iunie 1848,

se lanseaza un apel pentru federalizarea intregului continent si, dupa 1851-1852, exilatii unguri, romani si slavi propun sau proiecteaza in cercuri restranse faurirea unei Europe Unite zonale sub forma Confederatiei Danubiene sau Dunarene, reiterate in 1860-1863. Nu este lipsit de importanta sa insistam ca anumite programe nationale nemaghiare si negermane, care au propus federalizarea Monarhiei la mijlocul secolului al XIX-lea, au fost elaborate si acceptate de Marile Adunari Nationale din 1848 si sustinute de Delegatii si Comitete in anii imediat urmatori. Congresul de la Praga, din iunie 1848, se intalneste cu cel de la Paris, din 1849, in propunerea realizarii Europei Unite intregi. Fara indoiala ca si aceasta coincidenta sau corelatie dovedeste ca intre Occidentul si Orientul European au existat schimburi intense de idei, s-au propus solutii pentru salvgardarea pacii si a intereselor tuturor natiunilor si, mai ales, a natiunilor asuprite din partile central-estice ale continentului intr-o Europa Federata. Printul Adam Czartoryski si polonezii lui din exil au jucat rolul de “placa turnanta” intre Apus si Rasarit si de fapt el dorea ca viitoarea federatie sa fie facuta cu ajutorul Angliei si Frantei, pentru a se anihila puterea si influenta nefasta a Rusiei autocrate asupra Europei. Tot la Paris s-au efectuat tratative de impacare, s-au propus solutii noi pentru edificarea unor sisteme de stat mai maleabile si mai democratice, in care sa fie respectate si interesele natiunilor asuprite si clasificatre pe nedrept ca apolitice sau anistorice, cu scopul de a putea fi exploatate in continuare de cele ce se considerau sau se autointitulau ca

“istorice”, “politice” si inzestrate cu culturi si traditii “majore”.
Diversitatea de solutii si tactici concrete, propuse pentru a accede la faurirea pe teren a unor institutii internationale si europene comune, era extrem de contradictorie, de complexa si de complicata. Ceea ce era mai grav, multe propuneri se excludeau reciproc fiind incompatibile. Intr-un fel era si greu sa ajungi la numitor comun intre pacifistii moralisti si profund religiosi, care umblau numai cu bibliile si cu principiile ei in mana, cu persausiunea sau lamurirea ideala si doar morala, cu excluderea oricaror forme de lupta violenta, chiar daca ele

erau indreptatite si se bazau pe dreptul la rezistenta si la rasturnarea oprimatorilor de catre cei oprimati. Mazzini, dimpotriva, promova in mod just revolutiile si razboaiele nationale indreptatite pentru libertate si unitate nationala si daramarea violenta a vechilor regate si imperii cuceritoare. Multi saint-simonisti si fourieristi erau atenti la nevoile sociale ale celor multi, care nu erau intuite la inceput de marii industriasi si bancheri ai vremii, desi si acestia doreau o lume mai pasnica si mai adecvata comertului liber, inclusiv printr-un climat international sau european organizat institutional. Abia mai tarziu statele euro-atlantice civilizate si bogate vor promova politici sociale de stat protectoare si novatoare pentru muncitori, reusind astfel sa-i scoata din nocivitatea ideilor comuniste si extremiste de stanga, sa-i adapteze la sistemele parlamentare si democratice, sa-i obisnuiasca cu beneficiile lor si sa-i convinga ca orice fel de dictatura era periculoasa pentru societatile umane evoluate material si spiritual.
Un mare federalist a fost si Carlo Cattaneo (1801-1881), dar el era un republican convins si, deci, ar fi preferat ca Europa Unita sa fie formata numai si numai din republici, ceea ce era aproape imposibil de realizat in secolul al XIX- lea, cand, cu exceptia a trei state, toate celelalte erau monarhii. Cattaneo a luptat pentru libertatea si unitatea Italiei -; cum o vedea el -; si in 18-22 martie 1848 a fost sufletul insurectiei antiaustriece din Milano. Dar el n-a vrut sa se supuna Regelui si Dinastiei de Savoia, inclusiv dupa ce s-a realizat unitatea Italiei, pe motiv ca nu depune juramant nici ca parlamentar in fata Monarhiei. Garibaldi a fost si el republican dar n-a luptat pentru o Republica in Sud si pentru o Monarhie in Nord, deci pentru doua Italii, a acceptat realitatea si forma de stat monarhica iar viitorul a aratat ca -; nu in cazul Italiei regale, ce-i drept, ci in Republica de dupa 1946 - in Europa Unita au incaput si s-au inteles bine impreuna atat monarhiile parlamentare cat si republicile, esenta armoniei si colaborarii dintre ele constand din regimurile democratice ce functionau in ele si trebuiau aparate de furia si tirania rosie. Dar si secolul al XIX-lea si-a avut “sectaristii” lui si in privinta formei de stat pe care au trecut-o deasupra continutului regimului de stat.

Arnold Ruge (1802-1880), s-a pronuntat si el pentru o Federatie Europeana, proferand in tinerete o Republica Germana Libera, unitara, ca membra a acesteia. El a fost de stanga, a studiat la Halle, Iena, Heidelberg si a fost internat la fortareata Kolberg 5 ani, unde a adancit studiile asupra filosofiei si poeziei grecesti. Revista sa, editata in 1837 impreuna cu E.T. Echtermeyer,
“Hallesche Jahrbücher für deutsche Kunst und Wissenchaft” era urata de regimul regal prusac si, din 1843, a fost interzisa si in Saxonia. Ruge nu s-a putut intelege cu Marx si a rupt colaborarea cu el, dar a fost membru de stanga al Parlamentului de la Frankfurt si a editat la Berlin, “Die Reform”. Insa, el fuge la Paris de frica prusacilor si, impreuna cu Alexandru Ledru-Rollin, vrea sa faureasca o alianta intre republicanii francezi si germani, probabil ca un nucleu pentru viitoarea Federatie. Dar amandoi au fugit la Londra, unde, impreuna cu Mazzini, au format Comitetul Democratic European care a actionat in acelasi sens nutrind speranta ca va reizbucni o revolutie generala europeana. Dar Ruge se retrage din Comitet la Brighton si considera ca era mai util sa se dedice studiului si filosofiei. Oricum, el ca german, a fost alaturi de Prusia regala contra Austriei in 1866 si de Germania Imperiala contra Frantei in 1870-1871.
Adeptii Federatiei Europene au provenit din tot spectrul politic, cultural sau social-economic, incepand cu cei de stanga pana la conservatori si cercuri clericale. De pilda, Emil de Girardin (1802-1881), partizan si el al Federatiei -; pe care in mod sigur o concepea altfel, cu alta substanta si structura a statelor componente decat Ruge sau altii -; era conservator si, in timpul guvernului lui Martignac, inlaturat in 1830, fusese inspector general al artelor fine. El a fost insa mereu prezent in opinia publica franceza, prin ziarele editate: “La Presse”, “La Liberté”, “Le Petit Journal” si s-a opus Imperiului al II-lea al lui Napoleon al III-lea. Printre teologii germani care au fost pentru o Federatie Europeana s-a numarat si Rothe Richard (1799-1867), eminent profesor de teologie luterana la Wittenberg, Bonn si Heidelberg sau F Fleck iar dintre britanici a activat in acest sens si scriitorul scotian Charles Mackay (1814-1889), publicist, redactorul revistei

“Argus” si al lucrarii “Voices from the Crowd”. Fundamental ramane faptul ca adeptii sau partizanii ideii de Federatie Europeana au constituit, fara indoiala, crema si elita culturilor si elitelor din tarile lor de provenienta, ca prin ratiunea si gandirea lor superioara si-au depasit pragurile caselor lor si au reflectat asupra organizarii unei Europe si a unei lumi mai bune, mai democratice si libere, insa poate tocmai fiindca erau mai degraba teoreticieni de excelenta si nu practicieni in politica, n-au formulat sau n-au putut sa formuleze si sa ofere prea multe solutii concrete, reale si adecvate pentru construirea ei. Cand, in 1930, Aristide Briand, in Memorandul sau, a afirmat ca ideea europeana de atunci a primit salutul lui Victor Hugo si al generatiei sale, intrunita la Paris, in 1849, (“le coup des poètes”), el trebuia eventual sa adauge ca “salutul” venea si de la filosofi, filologi, umanisti si publicistii din veacul ce l-a precedat. De pilda Maximilian Paul Emile
(1801-1881) a fost un filolog care a studiat sanscrita, cunostea bine engleza si germana, a colaborat cu Comte, a tiparit, printre altele, “Paroles de la philosofie positive”, a editat “Dictionnaire de la langue française”, a publicat mult in “Le National” si a devenit membru al Academiei de Inscriptii si de Belles-Lettres si, dupa cea fost respins prima data pe motiv ca era materialist, a fost acceptat in
1871 si in Academia Franceza devenind nemuritor. In efervescenta revolutionara ce a cuprins Europa, in anii 1848-1849, si-au gasit locul lor aparte si destul de bine conturat, cel putin din punct de vedere teoretic, scrierile referitoare la Federatia Europeana iar autorii si partizanii ei au fost destul de numerosi din moment ce au fost capabili sa se organizeze si sa se intruneasca in mai multe Congrese la Bruxelles, Paris, Frankfurt am Main, Londra, Haga.
Dar multe actiuni europene de acest gen s-au interferat sau chiar au fost inspirate de marele profet american al pacii Elihu Burrit (1810-1879), ceea ce inseamna ca in planul general al ideilor si proiectelor legate de institutionalizarea vietii internationale curentele si protagonistii euro-atlantici au colaborat direct si intens. Burrit a fost un autodidact, dar serios si destoinic, cu rezultate notabile in invatarea limbilor straine, un erudit in cunoasterea istoriei si religiei si a devenit

cunoscut deja in tinerete ca fierarul sau “potcovarul invatat”. Provenea dintr-o familie de muncitori din New Britain, profund religioasa si plina de compasiune pentru cei saraci si umili. Din 1843 intra in Societatea Americana a Pacii in randul radicalilor care doreau sa inlature toate razboaiele, chiar cele juste si defensive si in 1846 editeaza revista “Avocatul Pacii”, de fapt, organul de presa al Societatii. Fiind indignat de atitudinea comitetului executiv al acesteia, care a interpretat razboiul S.U.A. contra Mexicului ca fiind si drept si defensiv, Burrit se retrage din Comitet, dar continua sa scrie in favoarea pacii, adresandu-se muncitorilor, claselor de mijloc, familiilor in general si cerandu-le sa se opuna, si sa condamne razboiul. Intre 1844-1851 a editat revista “Cetatenii Crestini” si a initiat o vasta campanie pentru trimiterea tuturor publicatiilor pacifiste in Europa in cautarea partizanilor pacii de aici cu care propunea o colaborare intensa si permanenta. Aceste scrieri, care se banuieste ca ar fi fost citite de 2 milioane de oameni, au ramas cunoscute sub frumosul nume de “Frunze de Maslin” si cooperarea internationala in domeniu a fost conturata si organizata prin programul lui Burrit intitulat “Adresele Prietenesti” sustinut si de multe doamne din epoca, atat din Europa cat si din S.U.A. In 1846 Burrit era deja in Anglia, unde a pus bazele Ligii Prieteniei sau Fraternitatii Universale, castigand multi aderenti pentru renuntarea la razboi si la serviciul militar.
Burrit a contribuit direct, atat la organizarea Congreselor de Pace europene si, indeosebi, la cele din Burxelles si Paris si, fiind un om practic, a initiat si un schimb postal ieftin transatlantic, pentru circulatia rapida a “Frunzelor de Maslin” si pentru intarirea intelegerii generale intre popoare. Insa, atat S.U.A., cat si Europa aveau alte probleme concrete de rezolvat si prima se adanceste in Razboiul Civil, absolut democratic si necesar pentru intarirea democratiei si unitatii americane iar cu cativa ani inainte marile puteri europene maritime, Anglia si Franta, intervin benefic in Razboiul Crimeii pentru a domoli intentiile agresive ale Rusiei in Balcani si Marea Neagra. Pozitia profetului pacii, in opinia publica americana, n-a fost deloc comoda intre 1861-1865. Multi americani, cu mintea

lucida si realisti, au apreciat inainte de eveniment principiile crestine si pacifiste ale lui Burrit si mai ales ca a fost un avocat convins si ardent al abolirii sclaviei si al egalitatii dintre rase. Dar ei erau convinsi ca raul intruchipat de sudisti sau de alte forte ale reactiunii interne sau externe nu puteau fi inlaturate cu biblia si cu predica evanghelica moralizatoare in mana si, din moment ce adversarii egalitatii si democratiei nu cedau, ei trebuiau infranti si ucisi in razboaie juste pana la infrangerea lor. In concluzie, multi americani, fiind convinsi ca numai si numai prin Razboiul civil se putea eradica sclavia din patria lor si vazand ca Burrit il condamna si pe acesta, l-au considerat ca pe un tradator. Facand propaganda pentru evitarea razboiului, el a propus o recompensa si a propagat formula unei

“compensatii pentru emancipare”, care urma sa fie platita stapanilor si plantatorilor pentru eliberarea negrilor. Fiind un pacifist convins si de durata, el a fost siderat de razboi si a considerat in mod eronat ca Nordul a gresit cand nu a recunoscut Confederatia Sudista pentru a intra cu ea in tratative. Burrit s-a retras in Anglia unde, ulterior, intre 1865-1869, a servit statul american ca agent consular la Birmingham.
Burrit a jucat in mod direct un rol important in realizarea sudurii sau a sintezei de propuneri si idei euro-atlantice sau mai precis euro-americane privind organizarea vietii internationale pe baze noi. Insa, el a avut si a venit in Europa cu o adevarata “incarcatura” sau traditie americana in materie. Burrit l-a sprijinit mult si pe un alt “apostol al pacii” american, William Ladd (1778-1841), al carui nume - ca si al lui Hugo -; a fost des invocat si in zilele Ligii Natiunilor si al eforturilor nobile facute de ea pentru reducerea inarmarilor, a datoriilor nationale, a definirii agresiunii si agresorilor, in vederea salvgardarii pacii si a conservarii statu-quo-ului din 1918-1920. William Ladd, la randul lui, a fost inspirat de mediile ecleziastice americane care, prin Reverendul Jesse Appleton, Presedintele Colegiului Bowdoin, promovau ideea pacii universale sustinuta insa si de laici ca, de pilda, negustorul David Low Dodge din New York City, care initiaza aici infiintarea Societatilor Pacii. Acestea se “ramuresc” si se raspandesc in mai

mutle state: Ohio, Massachusetts, Maine, New Hampshire etc., pana se organizeaza, in 1828, pe plan national sau federal, Societatea americana a Pacii, condusa de Ladd , in care a intrat si Burrit in 1843.
In fond, aceste Societati au fost expresia institutionalizata a unor miscari religioase profunde, care erau convinse ca razboaiele trebuiau inlaturate, deoarece incalcau invataturile si mesajele ideologice crestine din Noul Testament. Multi americani, pacifisti dar realisti, au acceptat ca exista totusi si razboaie juste, ca cele de aparare sau defensive, Razboiul lor propiu de Independenta sau cele inspirate din dreptul si datoria indivizilor si popoarelor la rezistenta si la inlaturarea opresiunii, indiferent daca aceasta venea de la statul propriu sau de la statele straine, principii cuprinse si consfintite si in Declaratia de Independenta. Insa William Ladd (ca si Elihu Burrit) era putin fanatic si mergea exclusiv cu biblia si cu perceptele ei in mana, dorind probabil sa coboare cerul pe pamant, si facea propaganda pentru inlaturarea si condmanrea oricarui razboi, ajungand sa se opuna chiar ridicarii unor monumente dedicate comemorarii unor batalii din Razboiul de Independenta, pe motiv ca generatiile viitoare -; asa cum si le inchipuia sau le croia in imaginatia lui -; le vor interpreta ca pe niste
“monumente ale barbarismului si ale spiritului anticrestin din zilele noastre”. Asemenea expresii constituiau insa exacerbari ale spiritului biblic si erau profund nerealiste, intrucat era greu de imaginat ca un american, cu biblia sau cu scriptura in mana, cu invataturile si perceptele lor, putea sa-I convinga pe Regele si pe ministrii sau parlamentarii de la Londra sa-i acorde pasnic si in spiritul invataturii lui Iisus libertatea si independenta de stat si deci Razboiul de Independenta a fost mai mult decat necesar, iar Ladd l-a calificat gresit ca manifestare a “barbarismului si a spiritului anticrestin”. Lumea materiala era dirijata si depindea de interese reale si de legi ce determinau din adancuri mersul evenimentelor si libertatea indivizilor si natiunilor asuprite dar pregatite pentru jertfa si independenta, ce trebuia obtinuta prin insurectii si razboaie juste si indreptatite, care nu puteau fi condamnate posterior, nici prin percepte biblice, de

care nu tineau si n-au tinut cont nici oprimatorii si asupritorii de toate soiurile din toate timpurile si de oriunde.
In fond era greu de crezut ca polonezul, romanul, finlandezul, balticii, slavii de orice confesiune, negrii din S.U.A. puteau deveni liberi, vreodata, fata de rusi, austrieci, germani, unguri, plantatorii din Sud, daca ar fi stat mereu cu biblia si cu frunzele de maslin ale lui Bullit sau ale altora in mana si fara sa recurga la arme, insurectii si razboaie. Insa, tocmai prin luptele si jertfele celor multi, asupriti si umiliti, se croia -; chiar daca prin mijloace nebiblice, nepasnice si renuntand la a intoarce si celalalt obraz pentru a fi lovit din nou, la infinit, sau de a arunca cu paine dupa cel ce da in tine cu bolovani -; o lume care sa corespunda mai bine invataturii crestine, ca oamenii (si natiunile pe care le formeaza), ca fiind creaturi ale lui Dumnezeu, facuti dupa chipul si asemanarea lui, trebuiau sa fie egali unii cu altii, sa se iubeasca unii pe altii, lucru ce nu se putea realiza decat daca erau toti liberi si aceasta indiferent de rasa sau de nationalitate. Indiferent de unele inadvertente si contradictii dintre solutiile ideale si reale sau lucrative, sesizabile intre gandirea lui Ladd si societatea in mijlocul careia se misca si evolua liber si independent ca individ, el a lasat un mesaj cu adevarat mare pentru posteritate pe plan global, mesaj ce tinde spre realizarea dorintei lui ca “religia, virtutea si cunoasterea vor trebui sa domneasca” si sa conduca lumea si ca Imperiul Pacii urma sa fie stabilit. Ladd a propus in lucrarile sale, ale caror principii s-au rapandit si in Europa, infiintarea unui “Congres al Natiunilor” civilizate si crestine, care sa gaseasca solutii si sa elaboreze cu strictete si pe baza de agrement principiile unor legi internationale, care sa duca la un tratat mutual si sa stabileasca planuri concrete pentru salvgardarea pacii si ameliorarea conditiei umane. Ladd dorea ca pe langa Congres sa functioneze o Curte de Justitie a Natiunilor, formata insa numai din cei mai competenti si mai abili civili ai acestor natiuni, menita sa arbitreze, sa judece si sa previna conflictele dintre state si prin aceste modalitati si abilitati diplomatice si juridice, sa fie capabila sa evite razboaiele. Ladd a interpretat Congresul ca o putere mondiala legislativa, Curtea

ca putere judiciara iar functiile executive le lasa pe seama unei nebuloase opinii publice, definita de el in mod poetic ca pe “o regina a lumii”, fapt ce denota totusi ca “Apsotolul Pacii” punea accent si pe consimtamantul general al popoarelor pentru infiintarea si functionarea acestor institutii internationale.
Am reconstituit in linii mari si cautarile si solutiile neconcordante sau chiar contradictorii din gandirea americana ce viza organizarea institutionala si controlata a vietii internatioanle doar pentru a sublinia ca aceeasi diversitate de solutii si de propuneri se regaseau si in prospectarea europeana a modalitatilor de faurire a Federatiei continentale si a organismelor ei comune. Congresul de la Paris, din 1849, nu dezbate in mod serios cum sa se procedeze la obiect si la concret pentru intrunirea Congresului Natiunilor, dar recomanda teoretic amicilor pacii din diferite state sa pregateasca opiniile publice in vederea formarii lui. Mai mult, organizatorii Congresului au gasit de cuviinta sa se abtina de la comentarii asupra evenimentelor politice ale momentului, probabil pentru a evita complicatiile pe care le credeau inutile sau daunatoare scopurilor pe care si le propuneau sa le atinga in viitor. Pacifistii anglo-saxoni religiosi nu doresc sa se discute plenar si direct despre metodele de raspandire generala a liberului- schimb in lume, pe motiv ca aceasta actiune va provoca reactiile si diatribele partizanilor protectionismului economic, ceea ce a insemnat ca atitudinea lor nu s-a coroborat cu economistii si partizanii comertului liber global, desi ambele orientari propagau ideea Congresului Natiunilor. Dar nici economistii, industriasii si oamenii de afaceri interesati pe sub mana sau tacit de comertul cu arme n-au sustinut principiile dezarmarii, ceea ce a demonstrat ca cele mai frumoase idei sau propuneri nu sunt sustinute daca impedimenteaza anumite interese concrete si discrete ale unor cercuri economice. Adeptii lui Mazzini i-au atacat in presa pe
“pseudofilantropii” care doresc si fac propaganda pentru stabilirea unei Confederatii europene inainte ca regimurile monarhice sa fie distruse si natiunile sa se emancipeze si sa fie libere.

S-a afirmat, nu rareori, ca exagerarile sau exasperarile provocate de nationalismele diferite, declansate in secolul trecut, au fost de natura sa-i descurajeze pe cei ce au visat la o colaborare libera intre popoarele considerate sau interpretate ca “frati” si, prin ea, sa faureasca Federatia sau Europa Unita. Afirmatia poate fi adevarata daca se refera la exacerbarile sau exagerarile comise de natiuni dupa eliberarea si faurirea unitatilor politice de stat, deoarece popoarele care erau doar in curs sau in drum pentru obtinerea libertatii n-aveau cum sa fie calme sau linistite si nici nu puteau sa nu fie exasperate. Dar acest lucru n-a insemnat ca aceste natiuni nu doreau sau n-au actionat pentru realizarea unei Europe Unite intregi sau pe etape pe baze fraterne, federale si egale. Natiunile negermane si nemaghiare din Monarhia habsburgica n-au fost cu nimic mai putin “europene”, cand au promovat federalizarea ei si prin acest sistem au propus atat stabilirea unor contacte fratesti intre germani, unguri, romani si slavi, inclusiv includerea in acest sistem protector de tip elvetian a conationalilor din zonele limitrofe pentru a-i proteja de rusi sau de prusaci. Concomitent, au oferit un model de organizare federativa si pentru ceilalti europeni de la estul si vestul lor, model sau mesaj care a fost, de fapt, receptat si apreciat si in Europa Occidentala sau mai precis de acele cercuri ce erau interesate in reorganizarea, modernizarea si intarirea intregului continent pe baza democratiei si a pacii.
Uneori ideea fauririi Statelor Unite ale Europei era insotita de aplicarea modelului american intruchipat in Statele Unite ale Americii formate si ele din diverse nationalitati, etnii si confesiuni si intelectualii de marca ai vremii intuiau ca spiritul comunitar european incepea sa prinda viata si sa circule in multe medii si daca exista o America, o Asie, o Africa, era normal -; spuneau ei -; ca Europa sa nu fie decat o “singura natiune”, desigur nu in sens lingvistic, ci tot ca o comunitate de interese, institutii si atitudini. In “Republica Literatilor”, deci a filosofilor, romanticilor si a celor mai cultivate si mai docte cercuri intelectuale, trebuia sa domenasca spiritul european care dupa parerea Doamnei de Staël a

supravietuit in timpurile moderne si prin cosmopolitism ce nu a putut fi distrus nici de furtunile Revolutiei nici de cele ale Imperiului. Romanticii germani se gandesc si reflecteaza si ei asupra unei Europe Unite, ce trebuia faurita in epoca lor sau intr-un viitor apropiat, chiar daca pleaca de la nostalgia trecutului legata de unitatea crestinatatii medievale. Ei n-au despartit ideea europeana de natiunea germana si de interesele ei cele mai mari si mai arzatoare. De pilda, Herder, filosoful precursor al romanticilor, vrea si el o Europa a natiunilor, dorinta care este clar exprimata si sustinuta de Novalis, Friedrich von Schlegel care, intre
1803-1805, tipareste revista “Europa” si Schelling. Italienii gandesc in aceeasi parametrii iar Carlo Cattaneo, istoric si filosof, dar si revolutionar practician, pledeaza pentru o Federatie Europeana care sa conserve insa si sa respecte natiunile ce o compun, in pofida faptului ca el insusi nu respecta deloc Dinastia unificatoare de Savoia si pe marele prim-ministru, initiator si partial fauritor al Italiei nationale, care a fost Camillo Benso di Cavour. Oricum, chiar daca a fost un republican convins, Cattaneo, ca simplu cetatean sau individ, n-a putut decat sa se bucure de fazele unificarii nationale a Italiei, de transformarea Istoriei Italiene in Istoria Italiei in sens de stat national modern si unitar, chiar daca acest stat s-a realizat sub forma monarhica. Protestul republicanului Cattaneo s-a limitat doar la gestul de a refuza sa-si puna candidatura pentru alegerea de deputati pentru Parlament, pe motiv -; asa cum am vazut -; ca nu depune juramant in fata Regelui.
Fata de importanta inregistrata de procesul fauririi Italiei nationale, gestul lui Cattaneo poate parea un simpu moft, dar daca privim lucrurile prin perspectiva convingerilor lui republicane profunde, trebuie sa respectam taria si continuitatea principiilor sale, dar sa subliniem si faptul ca regimul monarhic parlamentar italian fiind democratic a asigurat si libertatea de exprimare individuala, chiar daca era intrucatva ireverentioasa la adresa sefului statului. La fel William Ladd si Elihu Burrit au avut asigurata, prin constitutia americana, siguranta sau securitatea individuala, libertatea de exprimare personala asupra tuturor aspectelor politice si

sociale si autoritatile nu i-au urmarit si nici nu i-au reprimat, chiar daca au dovedit putin respect sau au adoptat rezerve fata de Razboaiele de Independenta si cel dintre Nord si Sud.
Daca am face o comparatie absolut retorica sau am efectua un mic experiment “istoric” de laborator, in tunelul timpului si in spatiu si daca Moira i-ar fi programat sau i-ar fi propulsat pe Cattaneo, Ladd si Burrit sa traiasca in secolul al XX-lea sub regimurile lui Stalin si Hitler, am putea afirma ca este mai mult ca sigur ca orice “mofturi” de acest gen ar fi fost reprimate prompt si n-ar fi fost exclus ca autorii lor sa-si fi incheiat zilele in fata unor plutoane de executie sau in gulaguri. Chiar daca aceasta comparatie retorica pare nelalocul ei pentru o judecata rece sau lucida a fenomenelor ce se creaza, sunt generate si se grupeaza in timp potrivit unor cauze si conditii obiective specifice, noi am facut totusi experimentul exclusiv din dorinta de a sublinia ca cele mai crunte regimuri din istoria umanitatii, distrugand libertatea degandire si de exprimare a omului, au dezeuropenizat, au tiranizat si au desfigurat de fapt Europa si substanta ei, fenomen asupra caruia vom reveni in perspectiva reconstituirii evolutiei ideii europene si a eforturilor depuse pentru intruparea, materializarea si aplicarea ei in practica.
De asemenea, am dori sa insitam asupra faptului ca secolul al XIX-lea, incheiat intr-un fel de Anul 1918, a fost prin excelenta secolul in care, nu numai ca proprietatea, ca baza a tuturor libertatilor, era sfanta si inviolabila in limitele legilor si a constitutiilor vremii, dar a constituit si epoca improprietaririi progresive a zeci de milioane de tarani din Europa Centrala si Rasariteana intre 1848-1921. Daca ne gandim ca regimul bolsevic rosu de la Moscova stalinista a deposedat de pamant zeci de milioane de tarani dupa 1929 -; fara sa mai amintim ca a provocat moartea multora dintre ei -;, fenomen repetat in perioada postbelica in statele staliniste din “braul” protector al U.R.S.S.-ului, transformandu-i, alaturi si impreuna cu ceilalti deposedati, nationalizati si expropriati din toate mediile, in

“sclavi” conteporani ai zilelor noastre, realizam ca si din acest punct de vedere

dictaturile comuniste au desfigurat si au golit acest spatiu european de substanta si continutul ei crestin si democrat sau altfel spus de europenismul adevarat si de valorile lui intrinsece care au supravietuit insa in Europa Occidentala tot printr-o stransa colaborare si conlucrare euro-atlantica dupa 1948-1949. Pastrand schema conventionala si cronologica potrivit careia Anul 1918 incheie istoria moderna si deschide istoria contemporana si considerand din aceasta perspectiva ca istoria contemporana este “fiica” celei moderne, provine sau deriva din ea, atunci putem afirma, fara o marja prea mare de eroare, dar cu o indreptatita oroare ca, cel putin in spatiul central-rasaritean european colorat in rosu de Moscova, aceasta istorie contemporana a fost intr-un fel, daca nu o

“fiica” depravata, o “nepoata” viciata pagana si dezumanizanta care a bantuit, a chinuit si a aruncat in frecvente convulsii viata, proprietatea, existenta si constiinta a sute de milioane de europeni, atat pe plan juridic, individual sau cetatenesc, pe plan national, cat si pe terenul libertatii de organizare si de exprimare libera privind evolutia societatii si a vietii in general. In pofida acestei realitati triste, dar astazi trecute si revolute, Europa a fost capabila sa-si revina, sa-si revitalizeze trasaturile si valorile fundamentale, tocmai prin sinteza realizata de factorii, fortele si capacitatile ei ce au activat in secolele al XIX-lea si al XX- lea, prin coroborarea, colaborarea subterana sau pe fata si armonizarea tuturor elementelor, sistemelor de gandire si de actiune politica, economica, institutionala, de mare valoare si de larga deschidere, printre care, de o deosebita importanta s-a dovedit a fi supravietuirea ideii europene de-a lungul intregii perioade si materializarea ei partiala si pe etape dupa 1949. Ideea europeana este un ciclu lung al istoriei care-si urmareste destinul si-si cauta implinirea.
In acest sens al dainuirii sau al supravietuirii, al continuitatii ideii europene in timp si spatiu, am dori sa repetam ca principiul nationalitatilor si cei mai remarcabili si mai prestigiosi teoreticieni si practicieni, deci aceia ce l-au promovat si l-au aplicat, n-au fost adversarii ci prietenii Europei Unite, chiar daca n-au putut gasi solutiile, modalitatile, pentru a trece la actiuni concrete si nici nu

au intuit intotdeauna formele si institutiile care sa-i dea viata. Insa Giuseppe Mazzini a asociat clar si deschis Italia unita intr-o Europa Unita, structurata pe baza egalitatii intre natiuni si, mai mult, el contrapune “Sfanta Alianta a Popoarelor” -; a carei viziune o contureaza in cartea sa cu acelasi titlu -; unei alte Sfinte Aliante, mai vechi, bazata pe legitimismul monarhic, de care Europa nu mai avea insa nevoie si care constituia o piedica in calea armonizarii si democratizarii geografiei ei politice. In conceptia lui Mazzini, care a influentat multe mentalitati, gandiri si actiuni concrete europene de diverse nationalitati si confesiuni, “Italia Tanara” era dorita ca membra a “Europei Tinere”, la care erau invitate si asteptate cu drag sa adere “Germania Tanara”, “Polonia Tanara” si alte natiuni intinerite si revigorate in statele lor libere si unitare, egale intre ele si sudate pe plan continental. Tocmai aceasta sudura europeana era menita sa compenseze, sa diminueze si, in ultima instanta, sa inlature exagerarile, exacerbarile si relele ce decurgeau din acestea provocate de pasiunile si exagerarile spiritului national pe care -; fara indoiala -; le-au intuit ganditorii europeni de valoare si au dorit sa le previna. In fond, ei au crezut sincer ca, odata ce popoarele vor deveni libere, ele vor fi si vor deveni mai bune, vor fi animate de sentimente fraterne si de solidaritate, fapt ce confirma teza sau ipoteza ca principiul nationalitatilor n-a actionat in perspectiva desfasurarii si a realizarii destinelor lui pentru stingerea flacarii pasiunii pentru Europa Unita, ci pentru aprinderea si dainuirea ei pana la implinire.
Dintre francezi, Béranger, cu mult inainte de Mazzini, lanseaza un apel catre francezi, englezi, belgieni, germani si rusi si alte popoare, indemandu-i sa-si dea mana si sa formeze aceeasi “Sfanta Alianta a Popoarelor”, Buchez vrea si el o Federatie Europeana si editeaza ziarul “Europeanul”, Considérant considera ca Franta ar fi chemata sa initieze faurirea ei iar Victor Hugo a lansat geniala idee a sintezei euro-atlantice ca forta providentiala a promovarii democratiei, pacii si progresului mondial, precedata insa de propunerea realizarii aceleasi Federatii Europene. El credea ca va veni o zi cand francezii, rusii, englezii, germanii si

toate celelalte natiuni ale continentului, fara sa-si piarda individualitatea si calitatile distincte, se vor suda intr-o unitate superioara si vor realiza fraternitatea europeana. Chiar Napoleon a crezut ca, dupa caderea lui si a sistemului sau, numai o confederatie sau o aglomerare a natiunilor mari va putea mentine echilibrul si recomanda ca marea familie europeana sa se organizeze dupa model american sau dupa cel al ligilor grecesti din antichitate. Ideea europeana a circulat atat de intens in societatea franceza incat se pare ca Balzac, in operele sale, face aluzie la Buchez -; pe care-l invoca sub alt nume -; si il descrie cu simpatie ca pe un republican de valoare sau de inalta tinuta, care viseaza la federalizarea Europei si a facut mult pentru miscarea morala saint-simonista. In timpul razboiului franco-prusac, Renan pledeaza pentru un Congres al Statelor Unite ale Europei care sa judece natiunile, sa fie impunator, sa corecteze principiul nationalitatilor prin principiul federativ. Respecta si el natiunile pe care le considera importante dar nu nemuritoare si crede ca vor fi inlocuiti intr-o perspectiva lunga si indepartata de confederatia europeana. In 1870-1871 Renan a dorit ca pacea sa nu fie semnata intre Prusia victorioasa si Franta invinsa, preferand sa fie opera unui for european, desigur, in speranta ca se va evita astfel peirderea Alsaciei si a Lorenei. Interesant ca unii intelectuali romani din Transilvania, intuind ca o victorie prusaca va intari regimurile mai dure din Europa, cer si ei ca anexiunea Alsaciei si Lorenei de catre Berlin sa fie impiedicata deoarece se facea fara asentimentul populatiei de aici. Tot ei si-au exprimat bucuria pentru mutarea Parlamentului si a Guvernului Regal al Italiei la Roma, dovedind un spirit de solidaritate intre stranepotii daco-romanilor, galo- romanilor si ai romanilor centrali pe baza noului principiu al nationalitatilor, aflat in plina miscare in Europa. Dar unele cercuri ecleziastice Unite din Transilvania s- au solidarizat cu seful lor spiritual suprem, Papa, protestand impotriva desfiintarii statului sau laic prin includerea lui in Regat.

Prodhon, care, in 1849, a subestimat si a luat in deradere tot Congresul

Amicilor Pacii de la Paris, isi schimba atitudinea si, in cartea sa intitulata “Despre

principiul federativ”, pledeaza si el pentru o Federatie Europeana si-si exprima toata admiratia si simpatia fata de principiul federalizarii in general, care este un contract politic incheiat intre unitatile autonome largi: familii, grupe de familii, comune, grupe de comune, state. Acestea se obliga reciproc si in mod egal unele fata de altele, pentru a ceda unele competente si prerogative particulare care sa apartina exclusiv Delegatiilor Federatiei Europene. Sistemul conceput de Proudhon trebuia sa fie dintr-o data si mutual si federativ si sa nege orice ierahie sau centralism de tip administrativ sau guvernamental. Fiind un adversar fanatic al sistemelor autoritatilor centralizate de tipul Bisericii Romane sau al unor state, Porudhon nu vede si nu accepta rolul statelor-natiuni in formarea viitoarei Federatii. Este sceptic fata de ideea confederatiei universale pe care o considera contradictorie si crede ca Europa ar fi prea mare pentru o confederatie unica. El o vede, totusi, sub o nebuloasa “confederatie a confederatiilor”, poate tocmai pentru a evita sa vorbeasca de state centralizate si unitare pe care le detesta. Intr-o epoca de formare si de afirmare a statelor nationale unitare -; care in Occident existau de secole -; Poudhon este foarte confuz si propune solutii de-a dreptul nastrusnice si anume restabilirea confederatiilor italiene, grecesti, batave, scandinave, danubiene, care vor duce la descentralizarea marilor state, dezarmarea generala si la libertatea tuturor natiunilor. Proudhon obisnuia sa spuna ca sau secolul al XX-lea va deschide era federatiilor sau omenirea va reincepe sau va intra intr-un purgatoriu de o mie de ani. In pofida erorilor sale anarho-socialiste, Proudhon a ramas in posteritate ca un crainic al intemeierii Europei Unite prin legaturi federale.
In timp ce Proudhon dispretuieste statele si evita chiar sa foloseasca prea des notiunea in proiectele sale federaliste, juristul Bluntschli este mai cuminte, mai realist si, in lucrarea sa “Organizarea unei societati a statelor europene” intrevede ca, fara statele nationale ca parti componente, nu exista sanse pentru o organizare unitara a Europei. El pleaca prudent de la exemplul Elvetiei, natiune neunitara, dar a carei nationalitate (sau cetatenie) elvetiana poseda intr-un grad

inalt un caracter international. Acest caracter international a devenit pentru Elvetia un “principiu vital”. Bluntschli nu transpune automat sistemul federal elvetic pentru ceea ce numeste el “natiunea europeana”. Este convins ca statele europene au capacitatea si abilitatea de a colabora pentru rezolvarea unor probleme sau interese comune, dar natiunile nu vor renunta nici la guvernele nici la armatele proprii, nu vor accepta deasupra lor vreun monarh universal sau un parlament unic. Avand aceasta viziune a realitatii epocii sale, Bluntschli pledeaza pentru o Uniune de State suverane, dar care sa fie inzestrata cu un Consiliu Federal unde sa fie reprezentate aceste state iar acest for sa constituie un fel de autoritate suprema si necontestata, deci unica in ultima instanta, in toate actiunile menite sa mentina pacea si pentru toate problemele esentiale din domeniul politicii europene. In cazuri mai deosebite sau mai dificile, popoarele urmau sa-si aleaga direct si un Senat, care sa le reprezinte si pe ele si, impreuna cu Consiliul Federal, sa participe la luarea deciziilor. Insa aplicarea tuturor deciziilor urma sa depinda -; in conceptia acestui jurist -; de o colaborare dintre guverne si popoare, probabil pe baza unui agrement sau consimtamant.
Insusi Bluntschli afirma ca proiectul sau nu este sclipitor, este moderat si modest, dar, tocmai din acest motiv, va fi mai realizabil si mai eficace decat programele precedente de faurire a Europei Unite. Este interesant faptul ca Bluntschli acorda un rol important popoarelor si consultarii vointei lor in aplicarea, impreuna cu guvernele, a deciziilor luate de Consiliul Federal si, in unele cazuri, de acesta si Senat. In fond, s-a afirmat in mod obiectiv -; credem noi -; ca acest jurist realist si prudent a facut o cercetare cu totul speciala si remarcabila pentru a gasi solutii si a pune in lucrare programele de faurire a institutiilor europene mentionate, prin ceea ce credea el ca era posibil, acceptabil si realizabil in functie de structurile politice ale Europei zilelor sale. Practic vorbind, Bluntschli a intrevazut in linii mari modalitatile de organizare internationala, nu intru totul specializata in mod clar, dar care a propus respectarea cooperarii si menajarea suveranitatii statelor si natiunilor.

Nu rareori sub paravanul propagandei pentru Europa Unita si pentru pace se ducea o lupta concreta si cu obiective immediate pentru rasturnarea unor regimuri politice din Europa considerate ca obstacole serioase pentru democratia si pacea continentului. Acesta a fost cazul republicanilor democrati din mai multe tari, dar, indeosebi din Franta. Ei propun convocarea unui nou Congres al Amicilor Pacii, initiativa pornind de la un Comitet de la Paris al carui nucleu era format din sefii opozitiei republicane din Corpul Legislativ al Frantei si din Victor Hugo. Desigur, marele poet n-a renuntat la ideea Federatiei Europene, dar era angajat plenar si la zi mai mult in lupta contra politicii regimului imperial in interior si al celei agresive in exterior. Initiativa este bine primita in Elvetia, prin intermediul Sectiei de Stiinte Morale a Institutului din Geneva si in lumea germana prin ziaristul Eduard Loewenthal, fondatorul “Ligii pentru Uniunea Europeana” de la Dresda. Liantul lor ideologic si politic a fost de fapt ura comuna contra militarismelor napoleoniene sau prusace, a politicii lor imperialiste si de intimidare, dar si convingerea sau credinta ca pacea ar putea fi asigurata prin inlaturarea din Europa a unor oameni de stat de tip Napoleon al III-lea si Otto von Bismarck si prin instaurarea unor regimuri republicane fraterne.
Deci, in viziunea lor, premisa premiselor sau conditia conditiilor pentru faurirea Europei Unite era inlaturarea “regimurilor despotice” si instaurarea regimurilor republicane considerate de ei singurele democratice, desi aveau sub ochii lor regimurile monarhice britanic -; cel mai vechi si de fapt “tatal” sau profesorul democratiei europene in general -, suedez, danez, belgian, olandez, despre care nu se putea afirma in nici un caz ca n-ar fi