Un biograf al acestui mare istoric german, cel mai mare dupa Leopold von Ranke1, noteaza un amanunt, probabil unic in vietile oricarora dintre contemporanii sai. In 1871, copil de 9 ani fiind, a privit de la un geam al Universitatii din Berlin parada de pe Unter den Linden, celebrand victoria Prusiei asupra Frantei. Printre cei ce defilau a vazut si veterani ai „bataliei natiunilor” de la Leipzig (1813). z6y1yj
Peste trei sferturi de veac a revenit in Berlinul in ruine, ocupat de armatele straine in fata carora Germania suferise cea mai zdrobitoare infrangere din istoria ei. Si, inaintea incetarii sale din viata la biblica varsta de 92 de ani (1954), a mai scris doua eseuri politice -; analize lucide si tragice ale dezastrului tarii sale.
A avut, asadar, privilegiul de a fi putut percepe, direct sau mediat, istoria vie a aproape un secol si jumatate: de la razboaiele napoleoniene la prabusirea Reichului nazist si la inceputurile refacerii Germaniei.
Longevitatea si, ca atare, posibilitatea unei atat de vaste cuprinderi a epocii in care a trait, i-au fost intrecute doar de profunzimea meditatiei si interpretarii de catre el a istoriei.
Meinecke a fost in primul rand un istoric al ideilor, al culturii, al gandirii politice. Un istoric-filosof, care a privit spre esentele devenirii umane si nu spre accidentele ei.
Si-a facut educatia la Berlin, a studiat istorie si germanistica. A intrat apoi in serviciul arhivelor. Pana pe la 1900 a scris lucrari de istorie politica, pe linia traditionalista a asa-zisei scoli national-liberale prusiene. In 1896 i s-a incredintat redactia principalei reviste germane de specialitate, „Historische Zeitschrift”, pastrand aceasta functie pana in 1935.
In 1901 a fost numit profesor la Universitatea din Strasbourg, in Alsacia anexata in acel timp Germaniei, de unde a trecut pe rand la Universitatile din Freiburg (1906) si Berlin (1914). In 1948, cand avea 86 de ani,2 a fost rechemat in activitate, ca primul rector al nou infiintatei „Universitati Libere” din Berlinul occidental.3

Meinecke nu s-a afirmat prea curand: prima lucrare ce l-a facut cunoscut a publicat-o cand avea 45 de ani. N-a fost nici prea prolific: notorietatea sa o datoreaza unui numar de abia trei lucrari, chiar daca operele sale complete, incluzand publicistica, scrieri autobiografice si corespondenta insumeaza opt volume. S-a manifestat ca un permanent si serios comentator politic, dar nu cu prea multa ostentatie si pretentie autoritara.
Cu toate acestea, a exercitat asupra istoriografiei germane si asupra unor cercuri largi din publicul cultivat o influenta neegalata de vreun alt istoric al generatiei sale. In pofida faptului ca parea a fi savant retras in meditatie, Meinecke a avut deopotriva intuitia unor cai de dezvoltare ale trecutului, ca si ale viitorului. In raport cu evenimentele istoriei germane, el n-a persistat intr-o singura atitudine, ci s-a adaptat mereu realitatilor noi. A evoluat astfel, de la o pozitie politica moderat-conservatoare si promonarhista, la acceptarea republicii si a liberalismului democratic.
„Am devenit republican -; scria el -; nu dintr-o dragoste genuina, ci din ratiune, si mai presus de toate din dragoste pentru patria mea”.
In liberalism a vazut doctrina capabila sa refaca legatura dintre puterea politica si mase, sa realizeze unitatea interna a natiunii. De aceea nu i-a displacut ideea reformismului social si a preconizat contactul partidului liberal cu muncitorimea.
In timpul primului razboi mondial incepuse prin a fi adept, pana la un punct, al scopurilor hegemoniste ale Germaniei, dar inca din 1915 s-a raliat ideii pacii de compromis, fara anexiuni din nici o parte. Infrangerea din 1918 l-a indurerat, fara sa-l demoralizeze. A privit inainte spre refacerea tarii sale, pe care a vazut-o posibila prin integrarea ei in concertul statelor democratice.
In august 1919 a scris eseul politic „Paralele ale situatiei noastre in perspectiva istorica universala”. Prevedea ca puterea economica a Angliei si a Americii va duce la o dominatie mondiala a acestora, comparabila cu a vechii Rome. In acelasi timp insa, el isi afirma convingerea ca statele europene nu-si vor pierde identitatea, nu se vor fragmenta si nu vor dispare.
N-a fost de acord cu hitlerismul si, cat timp o opozitie a mai fost posibila, a luat atitudine contra acestuia si a reprezentantilor sai in istoriografie. A aparat pe istoricii persecutati, dar n-a putut (ori a evitat) sa impiedice indepartarea unor colaboratori evrei. Atitudinea sa i-a atras, in orice caz, dupa un atac al lui Walter Frank, istoricul oficial al regimului, demiterea in 1935 de la redactia revistei „Historische Zeitschrift”.
La fel ca in 1914, la inceputul celui de-al doilea razboi mondial victoriile militare naziste le-a privit cu o tresarire de orgoliu national. La implinirea varstei de 80 de ani, s-a permis ca „Historische Zeitschrift” sa-i consacre un numar omagial.
A intrevazut insa calea fara iesire in care nazismul angaja Germania, intr-o lupta impotriva intregii lumi si i-au repugnat principiile doctrinare si practicile brutale ale regimului. A avut sovaieli, dar a ramas in ultima instanta liberalul convertit din 1919.
In 1946 a scris „Catastrofa germana” -; prima incercare, din partea unui german, de a formula un model de intelegere a cosmarului. A fost cea mai raspandita si cea mai tradusa opera a sa (in vreo 20 de limbi). Germanii i-au citit-o ca pe a unui bard si a unui profet al restristei si al sperantei.

Manuind o dialectica a universalului si a nationalului, Meinecke sustinea ca aceasta catastrofa a fost atat germana cat si europeana, avandu-si cauzele in ambele sfere. In primul rand, societatea europeana de dupa 1789 scapase progresiv de sub control, fiind aruncata in deruta de asaltul valurilor nationaliste si socialiste care au determinat declansarea unui sir de slabiciuni si accidente. In Germania, adaugandu-se rolul si responsabilitatea militarismului prusian, luarea puterii de catre Hitler a fost termenul scadent al tuturor acestora, o expresie a irationalitatii, o fractura intre politica si morala.
Hitlerismul, sustinea Meinecke, n-a avut nimic comun cu trecutul german. El a fost consecinta unei descompuneri a sintezei dintre spirit si putere, dintre cultura si stat, proces intrevazut inca din secolul al XIX-lea. Derapajul pe calea cautarii doar a bunastarii si a afirmarii fortei a deschis drumul cezarismului si al

„machiavellismului de masa”.
Dupa cum va rezulta mai clar dintr-o lucrare asemanatoare din 1949, „Rataciri ale istoriei noastre?”, Meinecke a preferat sa obiectiveze cat mai mult „cosmarul” si cauzele sale, sa califice „ratacirile” drept

„tragedii”, pe a caror scena n-a figurat singur poporul german, ci si o parte a lumii contemporane, tarate laolalta

ca de o „Nemesis”, ca de un fatal destin vindicativ al eclipsei spiritului si ratiunii.
In 1907 a aparut opera care i-a adus consacrarea: „Cosmopolitism si stat national. Studii asupra genezei statului national german”.
In cuprinsul ei, Meinecke aducea cateva puncte de vedere noi in modul de interpretare a acestui proces de transformare a Germaniei dintr-o „natiune culturala” intr-o „natiune statala”. Termenii, chiar daca nu-i apartin, el i-a incetatenit in sociologia istoriei, operand distinctia dintre o natiune constienta de identitatea sa, prin limba, cultura etc. si una care si-a creat statul propriu, acesta devenind principalul ei factor de coeziune si matricea creativitatii sale.
Meinecke a considerat ca procesul de creare a statului german a fost un fenomen politic determinat de dezvoltarea unor idei filosofico-politice si inextricabil intrepatruns cu acestea.
Modul in care el a vazut aceasta determinare, precum si insusi rolul pe care-l atribuie ideilor ca factor activ al dezvoltarii sociale, denota influente din Hegel si Ranke.
In gandirea germana din secolul care a precedat unificarii statale din 1871 a predominat mai intai o conceptie individualista, si implicit cosmopolita, asupra raportului dintre individ si societate. Individul era elementul primar, fundamental, apartinandu-i -; la libera alegere -; integrarea in suprema structura comunitara in care el devine „cetatean al lumii”, al unei entitati sociale globale si, in fapt, abstracte. Era conceptia impartasita de generatia formata in ambianta clasic-romantica, si in traditia filosofiei rationaliste a „Aufklarung-ului”

(Luminismului).
Aceasta conceptie a evoluat spre o alta, potrivit careia natiunile si statele, ca si oricari structuri create si dezvoltate istoriceste, sunt, la randul lor, individualitati, care intrupeaza, obiectiveaza, o idee -; in cazul lor ideea nationala, ideea istoricitatii si organicitatii natiunii, a tendintei sale de a se integra intr-o structura politica unitara, pe care Meinecke o numeste o individualitate suprapersonala.

Bismarck si generatia politica si intelectuala de dupa 1848 -; national-liberalii -; au fost infaptuitorii in plan politic real al acestei dialectici de idei.
Astazi, expusa schematic si mai inaintea relevarii anumitor coordonate spirituale ale momentului aparitiei sale, lucrarea lui Meinecke poate sa apara drept expresie a unui idealism obiectiv clasic.
Ecoul ei deosebit s-a datorat faptului ca a parut a raspunde satisfacator unor indoieli si dezbateri ce se pronuntau in filosofia politica germana la cumpana dintre secolul al XIX-lea si al XX-lea.
Era o perioada in care politica incepuse a fi, cu regret, identificata drept taram al intereselor si al calculelor meschine. Prin retroproiectarea acestei imagini, se punea in discutie justificarea etica a unor procese istorice, printre care chiar si cel al fauririi statului german de catre Bismarck „prin fier si sange”, cum insusi spusese.

Or, Meinecke -; in lucrarea sa -; demonstra o fuziune permanenta intre idee si actiune, intre gandire si politica. Germania de la 1871 nu mai aparea astfel doar ca reusita unor acte de forta, ci ca produs al unei profunde, organice dezvoltari istorice, care se miscase permanent in planurile alternative si corelative ale ideilor, culturii si actiunii.
In ultima instanta, el consola si aprehensiunile nostalgicilor individualismului cosmopolit in fata autoritarismului politic-national. Declarat individualitate suprapersonala, intrupare a unei idei, statul -; realitate concreta -; si nu lumea -; entitate nebuloasa -; era cadrul firesc al dezvoltarii individului, a cetateanului. Intre acesta si stat nu putea exista confruntare, ci numai complementaritate.
S-a spus ca Meinecke „a spiritualizat” politicul, definindu-l ca o emanatie a gandirii, deci respingand contingentele sale cu interese meschine. A reabilitate politica, atribuindu-i o dimensiune etica interioara.
Intre prima si cea de-a doua mare opera a sa, „Ideea ratiunii de stat in istoria moderna”, aparuta in 1924, s-a interpus drama primului razboi mondial. Infrangerea Germaniei nu l-a determinat pe Meinecke numai la deplasarea convingerilor politice catre republicanism si liberalism, ci si la o revizuire a unora din corolarele conceptiei sale istorico-filosofice idealiste.
Dupa cum in „Cosmopolitism si stat national” Meinecke nu urmase calea de rutina a punctarii etapelor formarii unitatii germane, ci tratase procesul pe planul dezvoltarii ideii acesteia, la nivelul gandirii elitei intelectuale, modelandu-l pe schema hegeliana a tezei, antitezei si sintezei, tot astfel, in aceasta a doua lucrare, el nu trece in revista conceptiile cu privire la ratiunea de stat, plecand, ca de obicei, de la Machiavelli. Daca operele marilor teoreticieni ai problemei sunt prezente in lucrarea sa, ele au rolul de a argumenta procesul dezvoltarii statului modern in termenii unei antimonii, a unei lupte intre forta si etica, intre vointa de putere si raspunderea morala, intre natura si spirit.
Meinecke admite acum ca statul, intruchipare a unei idei, a unei spiritualitati, poate ajunge si sa fie lipsit de acest continut spiritual, sa ramana doar carcasa rigida, reprezentand forta bruta, golita de fluidul vital generat de sentimentul responsabilitatii morale fata de cetateni, de natiune. In acest caz, statul poate inceta de a fi cadrul protector al crearii valorilor, al culturii, poate deveni distrugatorul lor.

„Ratiunea de stat” este tocmai stiinta evitarii acestui esec, stiinta concilierii dintre putere si etica. In aceasta se ascunde distantarea lui Meinecke de teza hegeliana a identitatii dintre real si rational. Statul, conform acestei teze, fiind o realitate, este „ipso facto” rational. Experienta infrangerii statului german -; o atat de solida, in aparenta, „realitate” fondata de Bismarck si fortificata in continuare de militarismul wilhelmian - l-a facut pe Meinecke sa incline decis spre revizuirea acestui punct al filozofiei hegeliene.
„Ceea ce e rational -; scrie el -; trebuie sa fie real, dar nu este de la sine”. Prin urmare, in relatia postulata de Hegel, rationalitatea primeaza, ea legitimeaza realitatea, viabilitatea faptelor, proceselor, institutiilor istoriei si nu invers. Altfel spus, gandirea umana este factorul director activ al istoriei.
In lucrarea aceasta, Meinecke atenueaza convingerea sa in concilierea naturala dintre individ de o parte, si stat -; „individualitate suprapersonala” -; de alta parte. El pare tentat acum sa admita ca etica individuala este un element autonom si ca ea poate intra ca termen in ecuatia echilibrarii reciproce dintre Kratos si Ethos, putere si etica.
Peste 15 ani, in 1939, sub socul experientei nazismului, intr-o lucrare de mai mica intindere, „Istorie si prezent” va combate teza datoriei morale a individului fata de stat si va sustine ca, in aceasta relatie, instanta hotaratoare este propria constiinta a fiecarui cetatean.
A treia lucrare fundamentala a lui Meinecke a aparut in 1936 si s-a intitulat „Geneza istorismului”. La fel de apreciata ca si primele, ea nu poate fi insa considerata completa. Are totusi meritul de a fi statornicit cateva repere ferme ale acestei probleme, aleasa iarasi din domeniul predilect, al istoriei ideilor.

Dezvoltand-o, Meinecke, in consecventa sa viziune generalizanta, sintetica, si-a propus sa evidentieze

„istoria criteriilor valorice si a principiilor formative ale istoriografiei si gandirii istorice moderne.”
El considera ca acestea au decurs din „descoperirea individualului”, care a deschis privirile istoriografiei spre „legitatile dezvoltarii particularului”. Ceea ce a fost, declara Meinecke, fara sa-i fie teama ca exagereaza,

„una din cele mai mari revolutii pe care le-a trait gandirea occidentala”.
Fara a fi un organizator sistematic de lucrari, de seminarii, ci mai mult prin elevatia si forta persuasiva a gandirii filosofico-istorice exprimata de operele sale, Meinecke a creat o scoala, care a dominat mediul academic german pana pe la mijlocul anilor ’60. Numerosi discipoli, constransi sub nazism la emigratie, au realizat un transplant al conceptiei sale in istoriografia americana.
Dupa 1960, o recrudescenta a materialismului, afirmarea structuralismului si a altor curente de gandire care clamau primatul „factorilor real-obiectivi” ai devenirii istorice, au purces la discreditarea idealismului istoric si la demolarea operei lui Meinecke, cu argumente usor de ghicit pentru „beneficiarii” indoctrinarii de dupa 1945 din partea de est a Europei, care a avut antene mai puternice decat cele marturisite -; atunci -; si cu jena repudiate

-;acum -; in gandirea occidentala.
Nu va sustine nimeni ca viziunea idealista asupra istoriei, profesata de Meinecke nu este criticabila in unilateralitatea ei. Dar ea va ramane expresia acelei -; sa-i spunem -; maretii a spiritualitatii, pe care Meinecke insusi a aparat-o cu aceasta memorabila pledoarie:

„N-au decat altii sa considere pierdut bastionul pe care noi il aparam. Noi insa suntem convinsi de puterea sa de nezdruncinat si suntem siguri ca, de va fi sa ne prabusim, se vor gasi alte spirite luptatoare care ne vor lua locul si ne vor continua misiunea.
Ostrovul stiintei senine, al contemplarii istorice pure, riguroase, a realitatilor, nu va pieri nicicand sub valuri”.