Confruntarile Primului Razboi Mondial si modificarile de structura ce au decurs din ele in 1918, au fost deosebit de complexe si de variate si anume, tot atat de complicate si de importante, ca si seriile de forte si de factori interesati de desfasurarea evenimentelor, dintre care unele au actionat complementar iar altele contradictoriu. n9l23lx
Ele au fost generate de sinteza ce a decurs din combinarea si confruntarea elementelor de geopolitica, determinate de aliantele celor mari si puternici, dar si de presiunile din adancuri sau de departe exercitate de zeci de milioane de europeni care, bazati pe Razboaiele de Eliberare si de Intregire Nationala si pe principiul autodeterminarii nationale, preseaza puternic spectrul relatiilor internationale si impun la masa tratativelor diplomatice democratizarea si armonizarea geografiei politice din Centrul si Rasaritul Europei cu cea din Occidentul ei.
Consecintele anului 1918 sunt puternic resimtite in intreaga perioada interbelica cand invingatorii si perdantii si, colateral de ei, prietenii si inamicii lor interesati in mentinerea sau distrugerea statu-quo-ului de la Versailles se confrunta diplomatic si pe diferite planuri. Din sintezele si antitezele factorilor interni si externi, ce s-au coroborat sau s-au ciocnit intr-un sens sau altul, a rezultat incarcatura care a venit din urma si s-a provocat al Doilea Razboi Mondial cu toate urmarile lui, pozitive pentru unii, negative pentru altii.
Anul 1918 are si azi un puternic impact asupra statelor si natiunilor europene de dupa disparitia comunismului si dupa decesul fostului Imperiul sovietic. Intreaga acesta evolutie a secolului al XX-lea, marcata de momentele cheie ale fortelor motrice din 1918-1947-1989-1991 si de sinteza lor, a influentat si procesul in curs de desfasurare al fauririi unei Europe Unite, considerat din ce in ce mai stringent necesar.
Vom incerca sa schitam si sa enuntam cateva modeste consideratii personale, dar si referitoare la comentariile, invatamintele si concluziile de tot felul elaborate de specialistii din tara si strainatate, in legatura cu complicata sinteza tridimensionala a restructurarilor fundamentale deja mentionate 1918 1947-1989-1991. Ele sunt din ce in ce mai des interpretate din si prin perspectiva realizarii concrete, cu perseverenta si gradual, pe etape, a unei Europe Unite, scop ce trebuie atins de fortele democratice iubitoare de progres si de pace, in pofida greutatilor ce mai sunt sau se vor mai ivi pe parcursul implinirii acestui deziderat major si fundamental din istoria omenirii.
Este cunoscut faptul ca destinele popoarelor mici si mijlocii din Europa Centrala si Rasariteana au depins, o perioada, mai ales de relatiile dintre Germania si Rusia, cele mai puternice state din aria geopolitica euro-asiatica, care, pe parcursul a doua secole, se confrunta uneori sau se aliaza alteori. Dar este interesant sau chiar bizar si curios la prima vedere ca brusc, in 1917, confruntarea tinde sa dispara si sa faca loc apropierii dintre Berlin si Moscova. Se pun astfel bazele unui fenomen in miscare geometrica in perioada interbelica, cu consecinte adanci si nebanuite -; cel putin la inceput -; asupra popoarelor din zona central-rasariteana.
La inceputul Primului Razboi Mondial, Germania Imperiala a elaborat Planul de decojire sau decorticare a Portocalei (Ruse), care a urmarit sa loveasca Moscova Imperiala la ea acasa, prin insurectionarea celor 75 de milioane de nerusi ce au alcatuit 57% din populatia ce traia sub sceptrul Romanovilor. Cancelarul Betmann Hollweg a accentuat, inca la 9 septembrie
1914, ca Rusia trebuia mult indepartata de frontierele Germaniei, iar dominatia ei asupra popoarelor neruse urma sa fie distrusa. S-a preconizat formarea unor state ce urmau in mod declarativ sa fie libere si independente, dar, practic vorbind, erau destinate sa constituie un fel de “Pufferstaaten” -; state tampon sau amortizoare -;, situate intre Berlin si Moscova, sub un fel de protectorat sau
“acoperire” germana, prin care se spera realizarea mult doritei si des trambitatei Mittel-Europa. Concomitent, s-a urmarit, fara indoiala, diminuarea substantiala si, daca se putea, inlaturarea definitiva a presiunii colosului rus spre centrul si vestul continentului. In mod concret, Planul de Decojire a Portocalei (Ruse) a pus accentul indeosebi pe Finlanda, Polonia, Ucraina, iar prin “eliberarea” balticilor s- a urmarit alungarea Rusiei de la Marea Baltica.
In 1915, avocatul finlandez F. Wetterhoff (1878-1922) aflat in exil, a trimis Ministerului de Externe si Marelui Stat Major din Berlin un plan detaliat de declansare a unei insurectii generale antiruse si antitariste, acceptat cu placere si cu entuziasm de Kaiser, de diplomati si de serviciile secrete ale armatei Imperiale germane. Fara indoiala ca acest plan a inspirat statutul si actiunile Ligii Popoarelor Neruse, infiintata la Berna in 1916, unde, printre conducatorii ei de baza, il regasim pe F. Wetterhoff.
Printre cei ce s-au ocupat de punerea in practica a planului elaborat de juristul finladez s-a remarcat insusi ministrul de Externe Zimmermann, prieten bun cu Wilhelm al II-lea. Baronul Bamberg, ambasadorul german in Elvetia, a contactat emigratia nerusa, dar si rusa, care pretindea ca vorbea si in numele popoarelor neruse, carora le dorea sincer libertate si independenta (desi in scurt timp se va adeveri realismul butadei “vai de cei eliberati de altii”). In Elvetia, serviciile germane de specialitate au tratat cu radicalii si democratii rusi antitaristi
-; singurii care erau si se vor dovedi democrati autentici in sensul real si european al notiunii -; dar si cu bolsevicii lui Lenin sau cu mensevicii.
Bolsevicii au fost racolati si inclusi in grupul “prietenilor lui Bamberg” prin intermediul socialistului eston Alexander Kesküla iar cei 10 maximalisti concentrati in jurul lui Lenin au acceptat, in martie 1915, sa colaboreze cu Puterile Centrale pentru incheierea unei paci separate ca o premiza pentru

declansarea revolutiei rosii. Reichul german a finantat, prin depozitele lui din Reichsbank, toate actiunile ulterioare intreprinse in acest sens, folosindu-se de firme imaginare de export-import apartinand tot unui socialist, Al. Israel Lazarevici Helpland din Copenhaga, care actiona sub pseudonimul “Parvus” sau sub acoperirea lui Max Warburg si Nija Banks din Stockholm si Siberia Bank din Petrograd. “Parvus” era ajutat de bolsevicul polonez Jakob Ganetzki- Fürstenberg, prieten cu Lenin, cu impartirea fondurilor banesti. Astfel Reichul german a trecut 50 milioane marci germane aur si ruble prin enigmaticul -; la prima vedere -; dar de trista si sumbra celebritate Canal Rosu, care pornea de la Berlin spre o asa-zisa revolutie bolsevica -; de fapt o viitoare lovitura de stat -;, cu scopul de a specula si manipula contradictiile sociale si nationale din Imperiul rus ajunse la paroxism, pentru a-l slabi si a-l scoate din razboi printr-o pace separata si a-si indrepta toate fortele si capacitatile in vederea zdrobirii Angliei, Frantei, Italiei si a aliatilor lor.
Pana in aprilie 1917, cand S.U.A. intra in razboi, Berlinul i-a inclus printre agentii sai antirusi de-a valma si pe mensevici si pe bolsevici, dar dupa ce Kerenski a anuntat clar ca nu-si paraseste prietenii din Antanta si ca va continua razboiul contra Puterilor Centrale, s-a hotarat sa sprijine intens si exclusiv grupul maximalist al lui Lenin ce se autoproclama si internationalist. Kaiserul a ordonat personal autoritatilor germane sa-i aduca pe bolsevici si pe seful lor din Elvetia prin Germania, Suedia, Finlanda la Petrograd.
Prin intermediul lor, Berlinul imperial a reusit sa incheie pacea separata mult dorita iar rusii rosii, Lenin si Trotki, cu intreaga lor progenitura ideologica, au agreat-o in pofida unor “mofturi” de moment, deoarece pentru ei ajutorul financiar si suportul politico-militar al germanilor a fost singura sansa de a lua puterea si a declansa un cumplit macel intern si, odata cu el, sa deshcisa perspectiva visului revolutiei universale in numele “luptei de clasa” -; ce a fost mai mult o inventie sau o inovatie malefica din care s-a extras insa mult capital politic -; decat o realitate palpabila si concreta. De fapt aceasta cumplita si in fondul ei nenaturala

“copulatie” (explicabila prin interesele reciproce ce au dus atunci la producerea ei) -; dintre imperialistii germani si rusii bolsevici a fost magistral calificata ca fiind cea mai periculoasa si mai serioasa conspiratie din istorie cu consecinte adanci si la inceput nebanuite in intreaga perioada a secolului al XX-lea.
Regimul rosu din 1917, extins dupa 1945 sub impactul unor conditii si situatii internationale bine cunoscute, a colorat in negru vietile si destinele multor popoare din Centrul si Rasaritul Europei si a unora din afara continentului nostru. Acest regim a creat figuri sinistre de dictatori, in comparatie cu care tiranii antichitatii apar in postura unor miei blanzi si a reusit “performanta” ca, in numele unei ideologii malefice, sa deposedeze nu numai pe mosieri, capitalisti, bancheri de pamanturile, fabricile si bancile lor, dar au despartit natiuni intregi de proprietatile lor, intrucat au privat taranii, mai mult sau mai putin saraci, de holdele lor, meseriasi de atelierele si inventarele lor, tranformand sute de milioane de oameni in “sclavi” moderni, depersonalizati, ce bajbaiau disperati prin ceata densa, ce parea sa nu se mai ridice, a comunismului. Specialisti remarcabili ai istoriei comunismului de pe intregul glob pamantesc au stabilit in mod stiintific ca, intre 1917-1989, acest regim sinistru a provocat un holocaust de
100 de milioane de morti, pe langa care paleste cel evreiesc si pe care nu-l egaleaza nici numarul celor cazuti in razboaie, nici celelalte victime ale nazismului, regim care, din fericire, a durat mai putin in secolul nostru, ce a combinat bizar performantele stiintifice si succesele din spatiul cosmic cu cele mai cumplite crime contra omului si a umanittii. Tarii “albi” de la Kremlin au condamnat la moarte, pentru opiniile si activitatile lor politice, intre 1825-1917,
6.300 poersoane (din care doar 3.932 au fost executate), ceea ce pentru “tarul rosu” Lenin a constituit un “mizilic” depasit dupa cateva luni de la preluarea puterii.
Per total, regimurile comuniste sau executiile si foametea provocate de comunisti au furnizat secolului al XX-lea o lista macabra de victime: 20 milioane de morti in, din fericire, decedata U.R.S.S., 65 milioane in China, 1 milion in

Vietnam, 2 milioane in Coreea de Nord, 2 milioane in Cambodgia, 1 milion in Europa de Est, 150.000 in America Latina, 1,7 milioane in Africa, 1,5 milioane in Afganistan, alte cateva zeci de mii de morti inregistrati in miscarea comunista internationala si de partidele comuniste neajunse la franele puterii de stat. In fata acestor triste realitati ne vine foarte greu sa combatem acea sumbra definitie a istoriei, care o defineste ca stiinta a nenorocirii oamenilor. Totusi, fiindca -; vorba lui Baritiu -; “istoria nu sta, ci curge ca Dunarea”, tot istoria sfarsitului acestui secol insangerat a dovedit ca societatile omenesti si umane, prin fortele democratice, crestine, iubitoare de libertate, de pace si de progres, au fost si sunt capabile sa depaseasca orice rau, fie el de proportii gigantice si matusalemice, si sa deschisa pe vechile ruine perspectivele unei noi ere pentru omenire.
Oricum, informatiile arhivistice ca si cele bibliografice de specialitate, confirmate si de intreaga perspectiva si evolutie a secolului nostru, au dovedit si dovedesc si posteritatii ca bazele raului au fost puse in 1917-1918 de germanii imperiali si de rusii rosii si ca insasi Pacea de la Brest-Litovsk, desi, fara indoiala, dictata de victoriosii de moment ce alcatuiau Puterile Centrale, a insemnat concomitent si a fost iminent si o pace sau o intelegere acceptata in avans si in alb de Lenin, Trotki and Company pentru ajutorul si concursul oferit de Berlin in cucerirea puterii in Petrograd si Moscova, dupa care bolsevicii au putut initia cumplitul macel intern iar apoi, dupa 1945, alte regimuri croite dupa chipul si asemanarea celui din Moscova au aruncat in frecvente convulsii si suferinte de tot felul popoare intregi de pe globul pamantesc. Germanii sunt metodici si meticulosi prin structura lor si tot asa au pregatit si instalarea comunistilor rusi la putere, “realizare” din care au tras cateva foloase de moment, in 1918, 1922 si
1939-1941, dupa care au tras si ei sau macar o parte din ei -; alaturi de alte popoare nevinovate -; ponoasele regimului comunist.
Desigur, rusii bolsevici, maestrii in pescuitul in ape tulburi, au profitat si de contradictiile multiple din tara, de dezertarile din armata imperiala, de revoltele taranesti, de foametea generala, de grevele muncitoresti, de disparitia autoritatii

si de anarhie, dar si de nehotararea legalistilor si preascrupulosilor cadeti si mensevici de a nu improprietari taranii decat dupa alegerea libera a Adunarii Constituante, in actiunea de preluare a puterii de stat si de fructificare rapida a ajutorului imperial german. Aceiasi sefi bolsevici, maestrii ai disimularii, ai unei propagande perfide, desantate, dar utile pentru ei, au impins inainte lozinci ce exprimau formal deziderate fundamental democratice (autodeterminarea popoarelor, pamant pentru tarani, pace fara anexiune etc.) ca sa ajunga la putere, pentru ca ulterior sa procedeze exact invers si sa distruga cu cinism libertatea si independenta multor natiuni sau sa treaca la expropriertea unor mase imense de oameni ce au fost harnici si productivi pana si-au putut pastra proprietatile.
Inca de la inceputul Primului Razboi Mondial, presiunea factorilor geopolitici europeni au ajutat dar au si creat multe dileme si dispute interne destul de serioase intre polonezi, letoni, estoni, lituanieni, finlandezi. Unii polonezi, de pilda, au considerat ca Rusia a fost dusmanul nr. 1 si s-au folosit de Puterile Centrale contra Moscovei tariste, pe cand altii au procedat exact invers formand la Paris Comitet National si armata contra Austro-Ungariei si Germaniei. Pilsudski a luptat acasa contra Rusiei dar, nefiind dispus sa fie simplu pion al Berlinului sau al Vienei, a fost dupa aceea internat pentru ca, dupa infrangerea Centralilor, Consiliul de Regenta de la Varsovia, instalat anterior de germanii si austro-ungarii invinsi, sa-l puna in fruntea guvernului. Parisul a incercat in van sa impuna recunoasterea ca guvern legal doar a Comitetului din Franta condus de Dmowski si a ezitat sa trimita acasa armata condusa de generalul Haller pe motiv ca Pilsudski si Consiliul de Regenta ar fi in mod exclusiv opera Centralilor invinsi. Dar daca privim lucrurile doar in aceasta perspectiva ingusta ne putem intreba retoric: Comitetul din Paris n-a fost oare creatia tot atat de exclusiva a Antantei victorioase ? Adevarul a fost ca ambele tactici polone -; in pofida tribulatiilor si dilemelor interne -; au fost justificate prin conditiile concrete ivite in razboi si mai ales prin motivatia lor esentiala: refacerea de catre o natiune europeana catolica,

culta, civilizata, care a contribuit odata la salvarea Vienei de pericolul turc, a statului polon distrus la un moment dat de “recunoscatoarea” Austrie, de Prusia si de nesatioasa Rusie.
Practic vorbind, sefii politici si militari poloni de acasa si din exil au uitat vechile disensiuni pe deplin explicabile in anii anteriori, si-au unit eforturile in minunata opera nationala si internationala de refacere a Poloniei. In aceste conditii, Consiliul Suprem Aliat de la Paris s-a convins ca trebuie sa-i respecte si pe polonezii pusi de fostii adversari mari in functii la Varsovia si l-a trimis pe Paderewski la Pilsudski pentru a forma un guvern cu adevarat national si unit, dupa care a sosit si armata de eliberare din Franta, acasa in Polonia, iar dupa aceea au luptat toti impreuna, cu ajutorul Antantei, pentru salvarea statului amenintat rapid de Moscova Rosie, ceea ce a insemnat implicit si o contributie la stoparea -; macar pentru un sfert de secol -; a extinderii comunismului in Europa. Ajunsi aici am dori sa subliniem un fapt deosebit de important si de semnificativ. In istorie apar anumite momente esentiale -; chiar daca mai rar sau mai tarziu decat se cuvenea -; cand, din adancuri, se impune o altfel de geopolitica si anume geopolitica acelor popoare mici si mijlocii care sute de ani au cazut victime poftelor de cucerire ale marilor puteri. Dar si cei cuceriti, asupriti si nesocotiti multa vreme, alcatuiesc mase mari de europeni, crestini, civilizati si indrituiti la viata nationala proprie de stat, la libertate si unitate si fara eliberarea lor nu se putea concepe progresul si pacea pe continent. Polonezii au avut vecini chinuiti ca si ei pe finlandezi, estoni, letoni, lituanieni, cehoslovaci, romani etc., dar pentru toti ceasul resuscitarii a sunat in 1918, asa cum in 1989-1991 a batut clopotul eliberarii si de cea mai cumplita dictatura din istoria omenirii, dictatura

rosie.

Ea a fost insotita de renasterea multor state libere desfiintate in anii 1939 1940 si incadrate in fosta U.R.S.S., cu japca si cu forta si prin targuri murdare incheiate intre tiranii comunisti si nazisti ai Europei de atunci. Acestia nu faceau altceva decat innoiau in forme noi, adecvate intereselor lor din acei ani, aliantele

nescrise ruso-germane din 1917-1918 sau cea scrisa la Rapallo in 1922, continuata de subminarea sistematica a Sistemului de la Versailles, urmarita si realizata cu meticulozitate si cu insistenta de Moscova rosie si Berlinul brun, in perioada interbelica.
Este drept ca geopolitica celor mari si puternici s-a manifestat mai pregnant si o perioada mai indelungata de-a lungul istoriei, numai ca marile state se mai ciocnesc si se mai bat si intre ele, slabindu-se reciproc si in cursul conflictelor au avut nevoie si de factorii si fortele geo-politice ale celor “mici “ sau “mijlocii” ale caror interese au fost nevoite sa le respecte; si tocmai evolutia generala spre bine si progres a secolului al XX-lea a demonstrat ca acele mari puteri care au croit acasa la ele structuri democratice devenite modele universale in care proprietatea sta la baza libertatii iar drepturile omului sunt nu numai proclamate dar si devin in practica sfinte si inviolabile ca si proprietatile, au fost silite de imprejurari ca in pofida unor greseli, “abandonuri” sau bajbaieli ce au durat decenii de-a randul, sa intervina energic si metodic pe plan european pentru eliberarea sutelor de milioane de oameni cazuti prada barbariei comuniste care -; este drept -; incepea sa cedeze si din interior, regimul instituit de ea fiind si dovedindu-se a fi un fel de “anus contra naturii” in pofida propagandei uriase ce i- au trambitat “meritele” si “superioritatea” pe meridianele lumii.

La inceputul Primului Razboi Mondial unii lideri letoni au clasificat Germania Imperiala ca prim dusman al micului lor popor si au format batalioane letone de elita in armata tarului, care au luptat contra Puterilor Centrale (cazul Goldmanis). Alti lideri letoni au actionat exact invers din punct de vedere tactic iar Moscova Imperiala a transferat fortat spre est 350.000 de tarani letoni de teama de a nu fi inarmati si folositi de germani si de austro-ungari contra ei. Ulterior, bolsevicii rusi au cedat Letonia Germaniei la Brest Litovsk iar aceasta a dorit s-o includa alaturi de Estonia intr-un Mare Ducat condus de Regele Prusiei -; ce era si Kaiserul Reichului -; unul din argumentele invocate fiind si acela ca monarhii de la Berlin au fost secole de-a randul considerati un fel de “parinti” sau protectori ai

tuturor baronilor baltici care erau, de fapt, de etnie germana si au administrat pe plan local aceste ducate chiar si in timpul dominatiei imperiale ruse.
Practic vorbind, pana la rusificarea declansata la sfarsitul secolului al XIX- lea, micii letoni, estoni, partial si lituanienii au suferit un dublu jug, unul central “in limba rusa” si altul local “in limba germana”, intrucat in aceasta zona ei erau administrati si exploatati, atat de autoritatile imperiale ruse cat si de institutiile locale germane tinute in mainile baronilor baltici care posedau pe deasupra si universitati germane. Abia dupa desfiintarea autonomiilor locale si introducerea generala si generalizata a limbii ruse, au simtit pe pielea lor si baronii baltici si etnia locala germana privilegiata pana atunci ce inseamna si cat de grea si de periculoasa era deznationalizarea pe care ei insisi au practicat-o cu destula inversunare si nerusinare in sens nemtesc, pe pielea balticilor negermani. Dar dubla opresiune straina n-a fost “privilegiul” micilor letoni, estoni sau lituanieni, pentru simplu fapt ca ei au fost apropiati in spatiu de alti europeni si crestini, vecini cu ei, care au avut parte de o soarta tot atat de amara si de trista. Daca este adevarat proverbul ca pana la Dumnezeu te mananca sfintii, atunci tot atat de adevarat a fost ca pe romanii din Transilvania, pana sa ajunga la Imparatul din Viena, “i-au mancat” indeosebi nobilii unguri si patricienii sasi din comitate si scaune, asa cum si fratii lor din Moldova si Mutenia au fost cateodata mai grav asupriti si mai despoiati de fratii lor in credinta ortodoxa -; grecii -; decat de sultanii musulmani din indepartatul Istanbul. Tot asa, rutenii din Galitia erau supusii austriecilor din Viena, dar, concomitent, erau nevoiti sa asculte si de institutiile administrative detinute de panii si sleahticii poloni ce tiuneau tot de Austria iar fratii acestora din urma erau greu loviti si biciuiti de inca doi stapani nemilosi si nemernici, sefii lor politici rusi si prusaci din Imperiile Romanovilor si Hohenzollernilor, ceea ce dovedeste ca, in unele cazuri, opresiunea putea fi si tripla nu numai dubla. Deci istoria furnizeaza si “recorduri” de trista memorie in istoria popoarelor mici si mijlocii ale lumii, inclusiv in spatiul Europei Centrale si Rasaritene.

Dupa capitularea Germaniei, rusii rosii s-au reorientat si s-au razgandit brusc, au incercart marea cu degetul si au incercat sa puna din nou mana pe Letonia, prin contraguvernul comunist al lui Peteris Stucka, conducatorul luptelor proletare din 1905, care s-au soldat cu 2.000 de insurgenti executati. Binenteles ca Peteris Stucka era ajutat de trupele ruse bolsevice care doreau sa inlature guvernul legal instituit in noiembrie 1918, aparator al independentei reale proclamata de natiunea letona. Guvernul legal al lui Karlis Ulmanis a realizat ca atat letonii cat si vecinii lor aflati in situatii asemanatoare trebuiau sa se fereasca, asa cum mamele isi feresc copii de foc, de “independentele” si
“autodeterminarile” trecute prin filtrul mincinos al revolutiei bolsevice si prin internationalismul proletar, care au urmarit sa distruga notiunea si structura intrinseca a independentei nationale si sa forteze, prin trupele straine rosii si prin instalarea unor guverne marionete de aceeasi culoare, includerea teritoriilor si popoarelor neruse intr-o Uniune tiranica si asupritoare dirijata de Moscova. Metodele rusesti de acasa au fost extinse automat in statele atacate, unde comunistii moscoviti si baltici executau rapid pe “dusmanii de clasa” si pe “agentii imperialisti”, incercand prin teroare de masa sa-si atinga scopurile si sa-si extinda regimul cat mai rapid si mai departe cu putinta.
Practic vorbind nici Marele Ducat (Baltikum), pus sub aripa protectoare a Berlinului imperial sau regal, n-ar fi fost un stat cu adevarat independent, ci, mai degraba un stat “amortiozor” sau “tampon”, croit dupa necesitatile geopolitice ale celor mari. In anii 1918-1920 s-a manifestat si o oarecare concurenta surda intre rusii bolsevici si anumite forte militare din Germania post wilhelmiana, insa aceasta faza quasiconflictuala a facut repede loc unei aliante berlino-moscovite, imediat ce cele doua state mari au constatat ca una n-a fost acceptata iar alteia i s-au impus conditii prea grele la Versailles. Letonii rosii, ajutati copios si substantial de colegii lor de ideologie rusi si de trupele Moscovei, au intrat in Riga de unde l-au alungat pe Ulmanis ce s-a refugiat la Liepaja sub protectia unui cuirastat si a 6 crucisatoare engleze. Intre timp, Marele Stat Major German, care

a avut meritul nepieritor de a-i zdrobi pe insurgentii germani comunisti ai lui Karl Liebnecht si Clara Zetkin si a constituit o vreme un fel de “stat in stat” in Germania waimariana, l-au trimis, in februarie 1919, la Liepaja, pe generalul conte Rudiger von der Goltz, cu indicatia de a retine teritoriul pe seama Berlinului si de a-i alunga pe rusi. In armata lui Goltz au actionat si 3.500 de soldati letoni, condusi de colonelul Ianis Balodis, care au considerat ca in acele conditii un stat leton protejat de germanii deveniti republicani era o formula mai acceptabila decat un stat fantoma comunist supus Moscovei ruse rosii, intr-un fel mostenitoare imperialista a celei albe.
Germanii au incercat, in aprilie 1919, sa-l aresteze pe Ulmanis si pe toti ministrii lui, dar acestia au reusit sa scape si sa se refugieze pe vasele britanice devenite singurul refugiu si “teren” national al unui guvern legal, simbolul adevaratei independente de stat. Cazul leton -; dar si celelalte din intregul spatiu al Europei Centrale si Rasaritene -; a demonstrat destul de limpede ca dintre marile puteri, cele ale Antantei invingatoare au interpretat corect si au sprijinit continutul adevarat al autodeterminarii si al independentei nationale ale statelor succesorale celor trei imperii: rus, german, austro-ungar. In fond, mersul evenimentelor din anii 1918-1920, desfasurate in acest spatiu european framantat de multe suferinte provocate de puterile cuceritoare din trecut, au demonstrat, ca utila si realista, o previziune formulata de conducatorul emigratiei polone de la Paris, printul Adam Czartoryski. Acesta a fost o vreme ministru al tarului Alexandru I si a sperat in Rusia “liberala” a lui Speranski, afirmand ca o Rusie modificata structural inspre democratie si progres ar urma sa fie o protectoare si un partener de nadejde -; si nu o amenintare -; pentru popoarele si statele din jurul ei. In scurt timp, insa, printul polon, catolic si civilizat, devenit adept al unei viitoare Europe libere, federate sau confederate, a realizat ca notiunea de tar liberal era un fel de “anus contra naturii” si ca toate natiunile suferinde si lovite din Europa Centrala si Rasariteana vor avea nevoie, cand va veni momentul salvarii si eliberarii lor, nu de Rusia sau de Prusia, ci mai degraba

de Anglia si Franta, marile puteri democratice din vestul continentului. Dupa esecul amar al insurectiei antiruse din 1831, care a dus la disparitia Poloniei Congresului de la Viena, Czartoryski avea obiceiul sa-si consoleze compatriotii deznadajduiti si amarati, zicand si repetand fumoasa formula: “Polonia n-a murit, Polonia doar doarme”, incercand sa mentina aprinsa flacara sperantei in refacerea statului.
Militarii lui der Goltz care, in fond, erau considerati un fel de noi cotropitori, au incercat sa se ascunda sub paravanul unor eliberatori, printr-un alt guvern papusa sau mai precis “capusa” al germanilor, condus de pastorul filoberlinez Andrevis Niedra. Rusii rosii au fost alungati de germani din Riga, impreuna cu
“capusile” bolsevice implementate acolo de Moscova si conduse de Stucka. Inaintarea germana spre Nord a fost oprita de armata estona a lui Laidoner, care a sarit in ajutorul vecinilor letoni. Laidoner a fost ajutat si de un corp de voluntari letoni -; militari de elita -; in numar de 2.000 condusi de colonelul J. Zemitans. Au urmat contraatacurile si luptele grele din 19-22 iunie 1919, care i-au alungat pe germani din Riga unde s-a reintors guvernul legal Ulmanis. Dar germanii nu s-au retras de tot din tara in speranta ca situatia se va schimba din nou in favoarea lor.
Constatand ca situatia era deosebit de complicata, Consiliul Suprem Aliat l- a numit pe generalul Hubert Gough sef al Misiunii Militare Aliate din tarile baltice iar acesta i-a ordonat lui Goltz sa se retraga imediat in Prusia Orientala. Contele a incercat pe loc sa triseze, s-a autoproclamat voluntar anticomunist, si pe multi soldati de-ai lui, germani get-beget, i-a proclamat un fel de “rusi albi”. Formal, Goltz a fost inlocuit cu un print caucazian aventurier, Bermondt Avalov. Acesta a reintrat cu trupele germane devenite peste noapte “ruse” albe in suburbiile sudice ale Rigai. Dar fenta “rusa “ nu a reusit, deoarece, in noiembrie 1919, armata nationala letona, sustinuta de artileria de pe vasele Antantei, i-au alungat pe germani din Riga, dupa care a sustinut o ofensiva pe uscat si a eliberat cea mai mare parte a teritoriului tarii. Insa, si acum, din regiunea Latgale, pandeau

bolsevicii rusi, vulturii rosii ce sperau ca se vor pravali din nou peste intreaga Letonie, o vor bolseviza si o vor incadra intr-o federatie socialista sub egida Moscovei. Balodis, devenit general, care, la inceputul anului 1919, a luptat alaturi de germani contra rusilor comunisti, fiind tactic indreptatit sa procedeze astfel si sa se alieze cu un rau mai mic contra unui rau mai mare, organizeaza acum si conduce o armata unita si cu adevarat nationala de 33.000 de soldati letoni. Acestia, impreuna cu 20.000 de soldati polonezi ai generalului Smigly Ridz si cu

6.000 de voluntari ai colonelului britanic H.R. Alexander, i-au alungat pe rusi pana

la 5 ianuarie 1920.
Dupa revolutia democratica si liberala rusa, din februarie 1917, Estonia autonoma si-a ales un Parlament care a numit guvernul condus de Constantin Pats. In noiembrie 1917 s-a inscenat o lovitura de stat bolsevica, dupa modelul de la Petrograd, dar ea a esuat in Estonia. In aceste conditii, Parlamentul a votat, la 28 noiembrie 1917, ruperea oricarei legaturi cu statul rus. Bolsevicii rusi nu se lasa si pun imediat in functie guvernul “capusa” al lui Jean Anvelt, invadeaza tara si-si instaleaza prietenul de ideologie si de clasa la Tallin. Parlamentul este nevoit in aceste conditii sa cheme in ajutor pe germani la 28 ianuarie 1918. Dar, inca inainte de a ajunge nemtii in capitala, comunistii rusi s-au retras din Tallin, la ordinul lui Lenin si Trotki, care tratau cu Berlinul incheierea pacii iar in oras a reintrat guvernul legal care a proclamat formal independenta statului. Insa trupele germane nu accepta nici ele un stat eston cu adevarat independent -; nici baronii baltici de aici nu-l doreau -;, ci doar un stat-marioneta al Berlinului, asa ca intra in capitala, il executa pe Iuri Vilmus, ii aresteaza pe Pats si alti lideri estoni iar cei ce au scapat s-au retras in exil. Dupa Brest-Litovsk, unii estoni s-au supus scenariului german, si-au trimis deputatii la un Landesrat in Riga unde, impreuna cu estonii, au cerut Kaiserului ca, in calitatea sa de Rege al Prusiei, sa-i ia sub scutul sau protector.

Insa, imediat dupa capitularea Germaniei, Pats si-a reasumat functia si responsabilitatea de prim-ministru si a reactivat si revitalizat independenta

statului. Bolsevicii rusi, neimpresionati de nimeni si de nimic, redeschid ostilitatile si reinvadeaza Estonia. Guvernul eston, curajos, desi reprezenta un popor mic, proclama rezistenta si mobilizarea generala antirusa si antibolsevica si este ajutat cu arme, munitii si voluntari de finlandezi si de englezi, care-si trimit un mic escadron in capitala pentru a incuraja moral poporul eston in lupta sa dreapta pentru independenta. Pe de alta parte, generalul britanic Sinclair ofera generalului eston Johann Laidoner concurs si asistenta maritima, astfel ca, la 24 februarie, tar este eliberata. Dar Laidoner, comandantul sef al Armatei, a fost nevoit sa respinga si dupa aceasta data contratacurile bolsevicie ruse si, in plus, sa-i ajute si pe letonii ce incercau sa reziste cand impotriva germanilor, cand impotriva rusilor. La 2 februarie 1920, Tratatul de Pace sovieto-eston, semnat la Tartu, a prevazut ca Rusia a renuntat “in mod voluntar si pentru totdeauna” la

“Drepturile sale suverane” asupra teritoriului si poporului din Estonia.
Scenarii mai mult sau mai putin asemanatoare au trait si au parcurs si lituanienii, in anii Primului Razboi Mondial. Cu permisiunea Centralilor, ei si-au ales un Congres National de 200 membri si un Consiliu Lituanian de 20 de membri, ce a functionat ca organ executiv. Congresul s-a decis pentru proclamarea unui stat independent etnic cu capitala la Vilnius. Dar, spre sfarsitul razboiului, polonezii cvasimajoritari in oras si in hinterlandul lui s-au opus si au propus reactivarea vechii uniuni pe baza egale. La 16 februarie 1918, Consiliul a proclamat independenta statului fata de oricare alt stat, chiar in prezenta armatelor Centralilor. Germania Imperiala a acceptat situatia, solicitand in schimb o alianta externa perpetua a Lituaniei cu Berlinul. Imediat dupa capitularea Germaniei, rusii ataca prompt si ocupa Vilnius, unde-si instaleaza un guvern marioneta condus de Mickevicius-Kapsukas si de unde fuge guvernul legal Voldemaras ce se refugiaza la Kaunas in ianuarie 1919. Bolsevicii il urmaresc insa si-l alunga si din acest oras. Tara a fost eliberata in timpul razboiului polono- rus de armatele lui Pilsudski. Acesta propune impreuna cu Antanta un stat lituanian etnic independent, fara Vilnius, sau unul cu Vilnius, dar in uniune

federala cu Polonia. Lituanienii au refuzat oferta, au respins orice legatura federala cu Varsovia si-au aparat independenta, insa, au ramas fara Vilnius care a fost ocupat de polonezii ce I-au alungat din oras cu acordul secret al lui Pilsudski si in pofida unor intelegeri prealabile si a instructiunilor Consiliului Suprem Aliat. Lituanienii frustrati vor cauta alianta diplomatica pana si cu U.R.S.S.-ul pentru recuperarea zonei Vilnius, fara sa realizeze ca, umbland dupa paleative de moment, isi pregatesc o zi de mare primejdie intr-un viitor ce s-a dovedit a fi -; din pacate pentru ei si alte popoare din Europa Centrala si Rasariteana -; nu prea indepartat.
Consiliul National din Finlanda, format din 6 social-democrati si 6 burghezo-democrati -; aceeasi structura o va avea si Consiliul National Roman Central de la Arad -; a convocat Parlamentul care, la 6 decembrie 1917 a proclamat, impreuna cu un Senat executiv, independenta tarii. Aceasta a fost recunoscuta de statele scandinave, de Franta si de alte state, inclusiv de Rusia rosie care a declarat ca independenta finlandeza a fost conforma cu politica ei. Numai ca bolsevicii moscoviti nu s-au abtinut nici in acest caz sa indrume “usor” aceasta independenta, s-o canalizeze spre un stat socialist cu o structura totalitara dupa chipul si asemanarea lor, astfel ca ei si-au trimis trupe de voluntari care sa-i sprijine pe comunistii finlandezi din interior, sa puna mana pe Helsinki si pe puterea de stat. Dezideratele, manevrele si scopurile Moscovei -; daca ar fi fost atinse -; ar fi dus, fara dubii, la distrugerea independentei nationale reale. Ea a fost insa aparata de armata nationala, condusa de bravul baron Carl Gustav Emil Mannerheim, ajutata si de militarii germani ai contelui Rudiger von der Goltz, care, in numai 4 luni, au alungat trupele ruse bolsevice si i-a reprimat pe comunistii din interior.
Prin Pacea de la Tartu (Dorpat), semnata de Rusia si de Finlanda, la 14 octombrie 1920, s-a reafirmat independenta tarii care a devenit -; ca si alte state din zona -; membra a Ligii Natiunilor. Iar in 1939-1940, Mannerheim si soldatii lui au facut minuni de vitejia contra trupelor staliniste, ucigand sute de mii de

invadatori. Rezistenta eroica a Micii Finlande n-a putut evita totusi cedarea unor teritorii sudice nesatioasei mari puteri rosii de la Moscova, vesnic flamanda in consumul de pamanturi si popoare sau ramuri de popoare straine. Atacarea Micii Finlande de catre si asa uriasa U.R.S.S. a constituit a doua crima contra pacii, dupa sinistrul Pact Ribentrop-Molotov din 23 august 1939, care a contribuit direct la izbucnirea celui de Al Doilea Razboi Mondial.
Se poate usor observa ca in perioada cuprinsa intre Pacea de la Brest- Litovsk si capitularea Germaniei (martie-noiembrie 1918), bolsevicii rusi s-au abtinut sa atace tarile baltice, oferite in avans Kaiserului ca pret al ajutorului consistent oferit lui Lenin pentru a accede la putere. In aceste luni, fericite pentru Puterile Centrale, statele din zona erau intr-un fel sau altul cuprinse in sistemul
“Puffersttaten”, conceput de geopolitica germana. Dar, dupa 11 noiembrie 1918, masina rosie rusa intra din nou in actiune si ataca multe state, incercand ca, sub lozinca revolutiei universale, a luptei de clasa ce se ascute pe zi ce trece, a internationalismului proletar, sa recupereze multe teritorii ce apartinusera imperiului tarist alb. De aceea, politica agresiva bolsevica a actionat contra procesului de democratizare a arhitecturii politice din Europa Centrala si Rasariteana in anii 1891-1920, dar, din fericire, aceasta politica nu a reusit atunci, atat gratie rezistentei statelor si natiunilor atacate, cat si datorita fortei si prestigiului Angliei, Frantei, S.U.A., marile puteri democratice invingatoare in razboi, care au aparat formula reala si adevarata a autodeterminarii si independentei nationale a popoarelor ce suferisera inainte de 1918 secole de suferinte si de umilinte impuse de asupritorii straini. In Europa Rasariteana, Moscova anexionista sau reanexionista n-a reusit sa recupereze decat Ukraina, insa Lenin si echipa lui si-au luat revansa in Caucaz si in alte zone asiatice, unde au reusit sa distruga independenta Armeniei, Georgiei, Azerbaidjanului si a altor state, cucerirea lor fiind insotita peste tot de teroare, de noi masacre de mase si de inducerea unei cumplite tiranii.

Sefii bolsevici s-au dovedit a fi mari maestrii ai disimularilor de tot felul si autori ai celor mai mari falsificari de principii si de declaratii, ce sunau bine si foarte bine pe planul propagandei generale sau miscau bine “din coada” pe hartie, in timp ce in practica evenimentele se derulau exact invers. Dupa ce au recunoscut, in declaratii pompoase si in decrete speciale, dreptul popoarelor la pace fara anexiuni, la autodeterminare si independenta, conducatorii de la Kremlin au atacat Romania, Polonia, Letonia, Estonia, Lituania, Azerbaidjanul, Georgia, Armenia, Finlanda, pentru a distruge statele nationale refacute sau unificate si completate in 1918. Daca ar fi putut distruge Polonia, Romania, Statele Baltice, Moscova rosie s-ar fi indreptat spre Berlin, pentru a-si ajuta noii prieteni germani -; Kaiserul fusese alungat -;, de data aceasta nu numai de hotie de teritorii, dar si de ideologie, comunistii din gruparea Spartacus din Berlin, condusa de Karl Leibknecht si Clara Zetkin. Faptele au dovedit ca enuntarea formala a principiului autodeterminarii nationale, aplicat si trecut prin filtrul mincinos al revolutiei socialiste si al internationalismului proletar, a insemnat desfiintarea lui in practica prin fixarea dinainte a statului cu care erai obligat sa te unesti sau in care trebuia sa te “autodetermini”.
Dupa ce a distrus independenta Georgiei, Armeniei etc., acestea ajunse pe mana comunistilor ce i-au masacrat pe social-democrati si pe alti democrati partizani si pastratori ai adevaratei independente statale, au fost incadrate in scurt timp intr-o asa-zisa Uniune rosie de republici “egal indreptatite”, dar tot pe hartia unei constitutii mincinoase, care, in practica, erau dirijate tiranic de un singur partid si mai apoi de un singur conducator sau “faraon” rosu si dintr-un singur loc, Moscova bolsevica. Ulterior, prin Comintern, sefii de la Kremlin au falsificat pe scara larga notiunea de autodeterminare reala, aplicabila de si la majoritatile etnice si au transferat-o la minoritati, pentru a distruge Sistemul de la Versailles si unele state nationale unitare recunoscute de acesta. Lenin a fost destul de cinic sa afirme la vremea lui ca Armata Rosie va opera afilierea Georgiei la Rusia bolsevica chiar daca va fi nevoita sa lupte pana la ultimul gruzin

si tatucul bolsevic de la Moscova impreuna cu alt tatuc, cel al turcilor, au invadat si au impartit Armenia, operatie ce a fost insotita de masacrarea a 400.000 de armeni de catre ostasii rusi. Iar Molotov si Stalin s-au autofelicitat la vremea lor cand, impreuna cu Hitler, au distrus “copilul monstruos” al Tratatului de la Versailles, care a fost Polonia, alta formula cinica si falsificatoare, care rastoarna cele mai mari si mai clare adevaruri cu fundul in sus si prezinta victimele ca asasini si hoti si invers, pe adevaratii criminali si banditi ca salvatori, pacificatori, recuperatori sau rectificatori “benefici” de frontiere.
Nu avem nici spatiu, nici timp, sa analizam sau sa explicam de ce statele anti-Versailles au reusit sa distruga Sistemul de la Versailles in 20 de ani. Ne rezumam doar sa subliniem ca pe langa factorii adiacenti, care au fost nerealismul, neglijentele, bajbaielile si slabiciunile bine cunoscutilor conciliatori englezi si francezi din anii 1936-1938, completate “armonios” de absenteismul americano-neutralist de pe continentul european, declansat de neratificarea de catre Senatul S.U.A. a Preambulului (Covenantul) Tratatelor de la Versailles si de neaderarea la Liga Natiunilor, aliantele scrise si nescrise dintre rusii rosii si germanii weimareni si mai apoi bruni au constituit de fapt factorii de putere decisiva care au distrus statu-quo-ul teritorial al anilor 1918-1920 din Europa Centrala si Rasariteana. Acest lucru a coincis cu distrugerea sau mutilarea unor state din aceasta zona in anii 1938-1940.
In perioada interbelica s-a inceput cu Tratatul de la Rapallo din 1922 pana s-a ajuns la Pactul Ribentrop-Molotov, prin care -; in 1939-1940 cel putin -; s-a operat alianta dintre cele mai dictatoriale si abominabile regimuri politice din istoria omenirii, cu scopul de a cuceri sau mai precis de a recuceri teritorii. Astfel s-a reactivat de fapt din punct de vedere geopolitic forta celor doua state anexioniste, redevenite poluri puternice vis-a-vis de marile puteri occidentale democratice, dar slabe si lase, care au dorit sa impuna o noua ordine europeana bazata pe suprematia Reichului sau sa intareasca si sa extinda in sferele estice regimul comunist. In acesti ani, Rusia Rosie si Germania bruna au colorat in

negru istoria majoritatii popoarelor din Europa Centrala si Rasariteana. Daca in
1919-1921 trupele lui Lenin sunt alungate din Basarabia, Polonia, Statele Baltice, cele ale lui Bela Kun din Transilvania si Slovacia, in 1939-1940, Stalin, la fel de vinovat ca Hitler in declansarea celui de Al Doilea Razboi Mondial, contribuie la a
4-a distrugere a Poloniei, la mutilarea Finlandei si a Romaniei si reincorporeaza Letonia, Estonia si Lituania. In aceste conditii, U.R.S.S. este exclusa din Liga Natiunilor inca din 1939, cand a fost recunoscuta si calificata ca stat agresat dupa atacarea Micii Finlande, Germania a inceput cu anexiunile inca din 1938, prin Anschluss-ul austriac, incorporarea regiunii sudete, apoi in 1939 a ceea ce mai ramasese din Cehia transformata in Protectoratul Boemiei si Moraviei, plus ocuparea celei mai mari parti din sangeranda Polonie iar micile state aliate si revizioniste, Ungaria si Bulgaria, s-au impartasit si ele in 1938-1941 cu teritorii din Cehoslovacia si Romania, Grecia, Iugoslavia iar Italia anexeaza in 1939, Albania, dupa ce inainte ocupase Abisinia in Africa.

De fapt, Lenin, pe cat de malefic pe atat de realist si inteligent, a intuit ca autodeteminarea nationala reala si aparitia sau completarea unor state mici si mijlocii in Europa Centrala si Rasariteana, ca si noua ordine general-europeana, stabilita la Verssailles, va nemultumi in scurt timp Germania, indiferent de regimul ei politic interior, si o va apropia in mod fatal de Rusia bolsevica, ambele puteri fiind una invinsa si alta exclusa de la Paris. Tot el a realizat ca intre S.U.A. si Antanta, care au sustinut fenomenul democratizarii si armonizarii geografiei politice europene si Germania si viitorii ei aliati, vor reizbucni conflictele vechi in forme noi, de care bolsevicii rusi vor putea beneficia pe diverse planuri. Dictatorii rosii s-au simtit in siguranta mai ales cand apele erau tulburi, cand puteau pescui mai usor o serie de avantaje in folosul lor. Lenin a fost convins ca existenta regimului instaurat sub directa lui conducere depinde, in primul rand, de perpetuarea unei sciziuni radicale in campul imperialistilor (citeste albi, deoarece el era rosu) si apoi de faptul ca victoria Antantei si Pacea de la Versailles nu vor fi acceptate de Germania, oricare ar fi regimul ei politic. Chiar daca guvernele

bugheze germane urau implacabil pe bolsevicii rusi, Lenin era convins ca interesele rezultate din situatia internationala le impingeau, inevitabil si in pofida propriilor lor vointe, sa se apropie de Rusia Sovietica.
Intr-adevar, previziunea sau intuitia lui Lenin a fost confirmata, spre sfarsitul vietii lui, prin Tratatul Sovieto-German de la Rapallo -; care l-a costat insa viata pe Walter Rathenau, ce a fost asasinat de germanii de dreapta -; si, mai apoi, in timpul celuilalt “tatuc”, Stalin, pe vastul teritoriu al U.R.S.S.-ului, nemtii si- au putut fabrica si testa tancuri si avioane in intreprinderi construite de ei sau sub supravegherea lor. Aceste practici nazisto-bolsevice s-au derulat in surdina sau la subteran, pe cand la suprafata lucrurilor si relatiilor diplomatice Moscova filtra cu puterile occidentale sau -; mai precis -; in ultima instanta s-a dovedit ca mai mult mima dorinta unei eventuale aliante cu ele contra Berlinului. Ministerele de Externe de la Londra si Paris au fost zadarnic prevenite prin rapoarte subtile si secrete, scrise de experti in spionaj international inca in 1938, sa nu se lase inselate de propunerile de alianta venite din partea lui Stalin si Molotov, deoarece ei doreau ca, impreuna cu Hitler, sa distruga Polonia si sa submineze Sistemul de la Versailles, cu scopul de a recupera teritoriile europene pierdute in 1918 ce au apartinut tarilor albi. Practic vorbind, tarii rosii nu doreau sa ramana cu nimic in urma tarilor albi in ceea ce privea intinderea teritoriala a unicului stat socialist care, in urma unor nefericite evenimente si alte bajbaieli internationale ale celor mari, n-a mai ramas unic, ci si-a intins tentaculele mortificatoare pe jumatate din Europa, dar si in unele state dinafara ei.
Probabil ca Moscova a incercat marea cu degetul si dorea sa afle daca nu cumva Anglia si Franta n-ar fi dispuse sa consimteasca la alipirea unor teritorii europene, in schimbul unei aliante sau neutralitati binevoitoare. Dar conciliatoristii englezi si francezi au consimtit doar la anexarea unor teritorii de catre Reich, sperand sa indrepte taiusul acestuia spre Est. Oricare ar fi fost alternativele si jocurile de interese, era greu de conceput ca Moscova sa obtina consimtamantul Londrei si Parisului pentru distrugerea Poloniei. O asemenea opera monsturoasa

s-a putut realiza numai de tandemul Berlin-Moscova iar cand fapta s-a produs totusi conciliatorii occidentali au declarat razboi Germaniei. Londra si Parisul au schitat unele incercari de a ajuta si Finlanda in lupta ei dreapta cu uriasa U.R.S.S., dar -; din pacate -; acestea n-au reusit din mai multe motive ce tineau nu numai de slabiciunile si moleseala occidentalilor, dar si de refuzul altor state din vest de a permite survolarea sau traversarea fortelor anglo-franceze pe teritoriul lor, in vederea inaintarii spre est si a efectuarii jonctiunii cu armatele eroice ale lui Mannerheim. Oricum, in masura in care occidentalii au sperat sincer sau au crezut ca Hitler va ataca U.R.S.S.-ul, ca pret al vechilor concesii, desi si ei tratau cu Moscova o alianta antigermana, probabil fiindca au realizat ca varianta nu era prea sigura, in aceeasi masura Stalin si Molotov le-au tras o cacialma geniala prin Tratatul sovieto-german, din 23 august 1939, care a conservat U.R.S.S.-ul -; pe moment cel putin -; in contra unui atac german si, asigurand spatele estic al Germaniei, i-a pregatit de fapt terenul sa atace Vestul. Daca lucrurile s-au derulat asa sau aproape asa, atunci occidentalilor concliatoristi li se poate aplica inteleapta zicala “cine sapa groapa altuia, pica insusi in ea”. Insa, si de data aceasta, primii sacrificati si loviti au fost, in acesti ani, natiunile mici si mijlocii din Europa Centrala si Rasariteana.
Inainte de 22 iunie 1941, cand Stalin isi pierde prietenul brun de la Berlin, devenit -; spre marea lui dezamagire si surprindere -; atacator, conducatorii de la Kremlin i-au privit si i-au tratat pe polonezi, in general, dar si pe cei din Ukraina si Bielorusia care traiau in regiunile autonome Iulian Marchewski si Feliks Dzerjinski si formau un fel de “Polonie sovietica”, ca pe niste membri ai unei natiuni dusmane. Toti polonezii, ce ocupau functii in N.K.V.D. sau cei ce formau elita conducatoare a Partidului Comunist Polonez, au fost declarati spioni ai Organizatiei Militare Poloneze, fondata de Pilsudski, arestati, deportati si, in buna parte, executati in regiunile amintite, care au fost lichidate dupa 1935. Necazul a fost ca n-au fost lichidati doar securistii polonezi si 46 membrii si 24 supleanti ai Comitetului Central -; a fost optiunea lor sa fie comunisti, protejati de Stalin si

dupa ce au umblat au si primit -;, ci si muncitori si tarani polonezi nevinovati (intre
50.000 si 67.000 de victime). In martie, s-a decis executarea ofiterilor, subofiterilor, jandarmilor polonezi prizonieri si hotararea a fost aplicata in aprilie- iunie 1940, dupa cum urmeaza: 4.404 la Katyn, 3.896 la Harkov, 6.287 la Kalinin (Tver), la care s-a mai adaugat un supliment de functionari, in numar de
7.305. In 1940, sovieticii au inceput deportarile din Basarabia, Statele Baltice, partile orientale ale Bielorusiei si Ucrainei spre Kazakhstan si Siberia, de unde unii nu s-au mai intors niciodata acasa. In afara de cei impuscati, unii au decedat in campurile concentrationare sau in timpul transporturilor din convoaiele feroviare.
Este bine cunoscut ca apelurile lui Woodrow Wilson, privind adoptarea Docrinei Monroe de catre toate statele lumii, repetate intrucatva si in cele 14 puncte, au fost de mare ecou si au trezit mari sperante. Presedintele a sperat ca, prin extinderea Doctrinei pe plan mondial, se va crea un climat general de colaborare si de siguranta, de coexistenta dirijata si controlata, in care nici o natiune sa nu incerce sa-si extinda politica sa asupra oricarui alt popor sau alta natiune si sa se evite, pentru totdeauna, posibilitatea si eventualitatea ca statele sa contracteze aliante complexe si puternice care sa le conduca sau sa le antreneze in competitii de putere ce duceau la razboaie si nenorociri. Desigur, ca intodeauna in istorie, principiile, cuvintele, notiunile pot fi minunate si frumoase in declaratii si acte solemne, dar masura valorii lor reale este data doar de rezultatele aplicarii lor in practica, de modul in care prind sau nu prind viata intr- un timp si spatiu bine determinate. Si in acest caz lucrurile au depins si de putinta, nu numai de vointa, generosului propunator, Presedintele S.U.A., de a-si vedea aplicate ideile pe scara larga, dar si de cunoasterea sau ignorarea unor situatii politice si concrete de pe anumite meridiane ale lumii, indepartate geografic de Casa Alba.
Am vazut ca in unele cazuri, ambasadorii S.U.A. din cateva state europene, mai mici sau mijlocii, cunosteau mai bine, mai la obiect si la concret,

situatiile zonale decat Secretarul de Stat sau Presedintele din Washington, chiar daca erau personalitati mai modeste (cazul Wopicka, ambasadorul S.U.A. la Bucuresti -; si nu numai -; care a realizat, de la inceput si, deci, nu dupa ezitari si bajbaieli sau escamotari, justetea desavarsirii unitatii de stat a romanilor). Pe de alta parte, constitutia S.U.A. prevedea clar ca, in materie de politica externa Presedintele depindea si de Senat si, in acest mare si puternic stat democratic, nu te puteai juca cu legile, nici nu era posibil sa nu respecti intocmai principiul separarii puterilor in stat, indiferent de functia ocupata in executiv, legislativ si aparatul judecatoresc, care, chiar daca erau separate, erau si respectate fiecare in parte si se conditionau sau discutau unele cu altele in asemenea maniera incat se armonizau de fapt intr-un tot unitar si asigurau forta si functionalitatea natiunii americane si a alesilor ei in interior si exterior. Cateodata reprezentantii executivului erau mai realisti si vedeau mai inainte decat deputatii si senatorii Congresului sau invers. De pilda, cand s-a cumparat Alaska de la rusi, diplomatii din executiv au insistat asupra necesitatii incheierii afacerii -; ce s-a dovedit deosebit de rentabila cu timpul -;, pe cand Congresul, mai reclacitrant, s-a opus la inceput, fiind convins cu greu sa cedeze si sa voteze pana la urma cumpararea teritoriului. Desi n-a fost, de asemenea, clar pentru Woodrow Wilson si Secretarul lui deStat, Robert Lansing, raportul dintre frumoasele 14 puncte si aplicarea lor concreeta in practica in toate locurile sau in viata tuturor natiunilor europene, situatia a fost depasita si rezolvata cu solutii juste si democratice. La inceput, Washingtonul a optat doar pentru formula acordarii unor drepturi nationale colective natiunilor nemaghiare si negermane din Austro-Ungaria, prin autonomizare si federalizare si abia dupa ce Anglia si Franta si-au spus ultimul cuvant in materie si si-au impus vointa, S.U.A. a acceptat destramarea Monarhiei si formarea unor state independente noi sau desavarsirea unitatii de stat acolo unde era cazul. Exceptie a facut Polonia, a carei reconstituire ca stat independent a fost proclamata de catre americani fara ezitari si de la bun inceput. Pe de alta parte, “expertii” americani de la Conferinta de Pace de la Paris, au propus

anumite solutii neadecvate, respinse de francezi si mai apoi si de englezi, ca, de pilda, ramanerea oraselor Arad, Oradea, Satu Mare, Carei la Ungaria, pe motiv ca aici ungurii erau etnicii majoritari. Numai ca fiecare oras nu se hranea de unul singur, avea hinterlandul sau rural unde romanii erau majoritari, ca si in restul Transilvaniei (exceptand secuimea situata la marginea ei rasariteana), asa ca americanii s-au lasat convinsi, au acceptat si in acest caz argumentele Parisului, Londrei si Bucurestiului.
S.U.A. a recunoscut deocamdata, la 4 iunie 1920, pe plan executiv, prin ambasadorul ei de la Paris, Hugh Campbell Wallace, Unirea Transilvaniei cu Romania, in frontierele stabilite la Trianon. Bekesul si Csanadul cu gurile Muresului au ramas Ungariei. Initial, la 9 decembrie 1919, tot pe plan executiv, S.U.A., prin Polk, adjunctul lui Lansing, Henry White si generalul Bliss, a recunoscut Unirea Bucovinei cu Romania prin Tratatul de la Saint-Germain, semnat cu Austria, dupa care imediat, suparati dintr-o serie de alte motive pe francezi si englezi, s-au indreptat spre Le Havre si s-au intors acasa, lasandu-l pe Hugh Campbell Wallace sa-i reprezinte la masa tratativelor Conferintei. Comisia americana (Inquiry) a esuat si in propunerea sa ca Romania, stat cobeligerant, apoi aliat si invingator, sa cedeze Bulgariei teritoriul primit in 1913.