Timpuri stravechi
Pe teritoriul Romaniei au fost descoperite vestigii de o rara frumusete
ale culturilor neolitice; in acest spatiu a inflorit civilizatia
geto-dacilor, un neam apartinand marii familii a tracilor. Geto-dacii
s-au impus in fata celorlalte neamuri in conditii de mare insemnatate
istorica ( in anul 335 i.e.n. ei au luptat impotriva celebrului
Alexandru cel Mare, iar in jurul anului 290 i.e.n. ei au luat ca
ostatic pe succesorul acestuia, regele Lisimac). Domniile elene au influentat
pozitiv cultura si civilizatia geto-dacilor, care au asimilat benefic aceasta
influenta. f7i3ib
Prin faptul ca a reusit sa-i sperie pe geto-daci, expansiunea Imperiului Roman
in Peninsula Balcanica a contribuit la intarirea unitatii lor. La
mijlocul secolului I al erei noastre, regele get Burebista reuseste sa intemeieze
un stat foarte puternic, unind triburile geto-dacice dintr-un spatiu vast, care
se intindea de la actualul teritoriu al Slovaciei pana in
Balcani; el a fortat toate orasele pontice, de la Olbia la Apolonia din Tracia,
sa se supuna stapanirii sale. Lupta dintre armatele conduse de Burebista
si cele conduse de Iuliu Cezar urma sa aiba loc in anul 44 i.e.n.;
tocmai atunci insa imparatul roman a fost asasinat; dupa putin timp,
Burebista a avut aceeasi soarta.
La inceputul erei noastre, Imperiul Roman, in expansiunea sa, s-a
apropiat tot mai mult de Dunare, geto-dacii neavand alta solutie decat
sa mentina relatii cu acesta, fie cordiale, fie ostile, sa asimileze elemente
ale civilizatiei romane si de tehnica militara. Acestia vor tine piept romanilor
din punct de vedere politic si militar vreme de aproape un secol, pana
in vremea imparatului roman Traian. In anul 106 e.n., dupa
lungi si teribile razboaie, acesta reuseste sa infranga rezistenta
eroica a dacilor, al caror rege, Decebal, intrat in legenda pentru curajul
sau, a preferat sa-si ia viata decat sa devina prizonierul romanilor.
Generatiile ce aveau sa urmeze au pastrat in constiinta lor, ca pe o fapta
glorioasa, rezistenta si infrangerea Daciei conduse de Decebal.
Monumentele care dainuie - Columna lui Traian, aflata la Roma, si Tropaeum Trajani
de la Adamclisi, Dobrogea - stau marturie, prin scenele pe care le reprezinta,
a curajului aratat de daci in apararea tinutului lor si a muntilor lor
ca o pavaza si plini de bogatii.
Cu toate suferintele indurate, includerea Daciei in Imperiul Roman
a avut si partile ei bune: prin stradania localnicilor si a colonistilor romani,
prin spiritul lor intreprinzator, Dacia atinge un inalt grad de
dezvoltare materiala si spirituala, si are loc un important proces de romanizare,
cu amprente durabile, ce pot fi regasite pana astazi in limba latina
a poporului roman, in numele sau in constiinta si cultura.
In etnogeneza poporului roman elementul etnic primordial este cel
geto-dacic, peste care se suprapune elementul etnic roman.
In anul 271 e.n., datorita crizei care macina Imperiul Roman, precum si
presiunii exercitate de popoarele barbare, Imparatul Aurelian s-a vazut
nevoit sa treaca la retragerea din Dacia a trupelor sale, a administratiei si
a unei parti din populatia oraselor, deplasandu-le la sud de Dunare. Cu
toate acestea, majoritatea populatiei, alcatuita din tarani romani si
daci romanizati, nu si-a parasit pamantul, ramanand strans
legata de lumea romana sud-dunareana. Daco-romanii, in contact cu popoarele
barbare, au adoptat forme de organizare impuse de nou createle conditii istorice.
Ei s-au organizat in ceea ce marele istoric roman Nicolae Iorga numea
"romanii populari" sau "romanii rurali", respectiv acele
teritorii unde autoritatea imperiala incetase si a caror populatie se
grupase in organisme populare. Aceasta era considerata drept romani prin
locuitori, care erau constienti ca apartin sau ca apartinusera Imperiului Roman.
CULTURA SI CIVILIZATIA GETO-DACILOR
Geto-dacii sunt considerati, pe buna dreptate, stramosii directi ai romanilor.
Asadar, a vorbi despre cultura si civilizatia romaneasca fara a o pune in evidenta
pe cea a geto-dacilor este ca si cum ai sterge din intelegerea omului matur
copilaria sa. Prea multe elemente din trecut s-au altoit in fizionomia poporului
roman (e adevarat, foarte greu de pus in evidenta) incat a intelege ceea ce
suntem presupune sa facem acest pas inapoi, peste timp. Dar cine erau geto-dacii?
Etno-lingvistic, geto-dacii erau indo-europeni, din grupul satem, constituind
ramura nordica a numeroaselor populatii tracice. Nu este locul aici, desigur,
al unei dezbateri asupra problemelor indo-europenisticii. Mentionam doar ca
astazi cei mai multi dintre specialisti sunt de acord ca patria de inceput a
indo-europenilor a fost undeva in teritoriul de dincolo de Donet, de la Caspica
la Urali. Arheologi eminenti cunoscatori ai problemei admit ca in epoca bronzului
(circa 2000-1200/1100 i.d.Hr.) tracii se desprind din populatiile indo-europene,
atestate in acest teritoriu in perioada de tranzitie de la eneolitic la epoca
bronzului (2500-2000 i.d.Hr.). In ceea ce priveste detasarea geto-dacilor din
blocul tracic, specialistii considera ca din secolul al VIII-lea i.d.Hr. ar
putea fi vorba de geto-daci, daca cultura Basarabi, a carei raspandire acopera
aproape toata aria raspandirii lor, le poate fi atribuita. Oricum, in prima
jumatate a mileniului I i.d.Hr. s-a desfasurat procesul de individualizare etnico-culturala
a geto-dacilor, pentru ca apoi, preluand si dand civilizatiilor neamurilor invecinate,
sa atinga, in secolele I i.d.Hr.-I d.Hr., apogeul dezvoltarii lor.
Relativ la limba geto-dacilor, lingvistii au avansat mai multe ipoteze, cea
mai consistenta apartinand lui I.I. Russu. I.I.Russu conchide, in urma unei
analize complexe a tuturor datelor problemei, ca ''pozitia limbii traco-dace
este urmatoarea: un idiom indo-european independent din grupa de rasarit satem''
.
Una din cele mai importante probleme ale istoriei geto-dacilor o constituie
delimitarea teritoriului locuit de geto-daci inainte de cucerirea romana. Descoperirile
arheologice de la noi din tara si din strainatate i-au indemnat pe cercetatorii
avizati ai chestiunii sa sustina ca expansiunea geto-dacilor a avut ca puncte
extreme Olbia (E), Bratislava (V), Cerepin (regiunea Lvov), la nord, Veliko
Tirnovo, la sud. Cat priveste raspandirea culturii ''clasice'' a geto-dacilor
(sec.II i.d.Hr.-sec I d.Hr.), se sustine ca ea cuprinde doua arii principale
concentrice: o arie centrala, in care aceasta cultura este reprezentata prin
asezari, descoperiri funerare, depozite, tezaure etc., in care principalele
componente isi gasesc antecedente locale, si o arie periferica, unde descoperirile
geto-dacice apar intr-un mediu care, chiar daca avusese initial un fond general
tracic, a facut parte apoi, in secolele IV-II i.d.Hr., din aria culturii Latène
celtice (in vest) sau a celei scitice (in est) si unde, deci, o origine locala
e greu de dovedit. Aceasta arie centrala poate fi cuprinsa intre Nistru, Tisa,
Carpatii Nordici si Balcani.
1.CIVILIZATIA GETO-DACILOR
Prin expresia ''civilizatia geto-dacilor'' desemnam ansamblul manifestarilor
de civilizatie ale geto-dacilor. Am facut aceasta precizare din capul locului
pentru a-l atentiona pe cititor asupra faptului ca: 1. in teritoriul geto-dacilor
existau manifestari de civilizatie apartinand altor etnii (grecesti, celtice,
scitice etc.), analiza lor ar fi presupus o scimbare de titlu (''civilizatii
din spatiul geto-dacic''), aspect ce nu corespunde obiectivelor demersului nostru;
2. civilizatia geto-dacilor cuprinde elemente de imprumut, preluate de la etniile
cu care a intrat in contact si care aveau ceva de ''dat'' (numai din aceasta
perspectiva vom aduce in discutie raporturile cu aceste etnii), iar pe de alta
parte civilizatia lor cuprinde elemente originale, rod al unor sinteze sau inovari
(din aceasta perspectiva se poate vorbi de civilizatia ''geto-dacica'', adica
a geto-dacilor, specifica lor); 3. adjectivul cel mai corect pentru a exprima
fapte ale geto-dacilor este ''geto-dacic'' sau ''daco-getic''
1.1. STATUL GETO-DACILOR
In secolul I i.d.Hr., incepand cu Burebista, lumea geto-dacica intra intr-o
alta etapa a evolutiei ei, in etapa statala. Acum se poate vorbi de prezenta
unui rege la daci, in intelesuri deosebite de cele date acestei functii pentru
perioada anterioara. Acum regele nu mai este atat un comandant de oaste, functie
ce se va mentine in masura deosebita, cat, din ce in ce mai mult, un legiuitor,
un om preocupat de probleme administrativ-civile. Regele nu mai este, ca pe
vremea lui Dromichaites, de exemplu, primus inter pares. Prezenta adunarii armate
langa rege, in vremea aceasta, nu mai inseamna ''democratie militara'', nu inseamna
transformarea regelui intr-un sef militar doar. Incepand cu Burebista, se poate
admite instituirea principiului prioritatii agnatilor la mostenirea tronului.
Dupa detronarea si moartea lui Burebista statul sau a fost impartit intre fiii
sau nepotii sau alte rude ale marelui rege. Este greu sa ne inchipuim ca Burebista
nu a cautat, inca din timpul domniei, sa-si asigure tronul cu mostenitori de
sange. Regele ajunge, in vremea statului dacic, un adevarat conducator, preocupat
de toate problemele societatii, de la purtarea razboaielor si pana la ridicarea
cetatilor, de la apararea clasei dominante si pana la reglementarea vietii moral-spirituale.
Pretuit de popor, glorificandu-l cand si-a aparat tara, cum s-a intamplat cu
Diurpaneus, supranumit Decebalus, regele nu era considerat zeu. Puterea regelui
geto-dacilor nu era despotica, ci marginita, chiar controlata de un consiliu
aristocratic, dar si de adunarea poporului, ca la vechii macedoneni. Un absolutism
intunecat, cumplit, sangeros, de rezonanta orientala, teocratic, nu fiinta la
geto-daci. Prezenta unui consiliu nobiliar, a adunarii armate, nu a impietat
asupra coerentei sistemului politic din statul geto-dacic. Nu cunoastem cu exactitate
ierarhia in cadrul conducerii statului geto-dacilor si, implicit, a consiliului
regal. Este sigur insa ca regele incerca un control al intregului stat printr-un
aparat administrativ compus, in partea sa superioara, din tarabostes.
In antichitate, pentru ca o tara sa fie considerata ca ar avea conditie de stat
era absolut necesara existenta unei armate permanente. Daca pentru timpul lui
Burebista nu avem date sigure (nimic nu ne opreste insa sa ne imaginam prezenta
unei numeroase garzi personale pentru preintampinarea eventualelor miscari interne,
pentru a domina si ridica tributul de la orasele grecesti supuse sau chiar pentru
o rapida interventie la hotare), pentru epoca lui Decebal insa, avem dovezi
certe despre existenta unei armate permanente. Astfel, in unul din discursurile
sale Dion Chrysostomos (XII, 19), care, trecand prin Dacia lui Decebal dupa
anul 87, adica intr-o vreme de liniste si pace din partea romanilor, spune ca
acolo el a vazut ''peste tot sabii, lanci, peste tot cai, peste tot arme, peste
tot oameni inarmati''. Tot din timpul acestui rege, stim de la Cassius Dio (LXV,
8, 5) ca una dintre conditiile pacii impuse lui Decebal de catre Traian in 102
prevedea ca regele dac ''sa predea armele, masinile de razboi impreuna cu constructorii
acestor masini''. Or, o asemenea clauza echivala cu desfiintarea unei armate
cu caracter permanent. Dar dovada cea mai puternica o constituie cea arheologica.
Este vorba de multitudinea cetatilor dacice care, in timp de pace, aveau fiecare
cate o garnizoana.
In ansamblul statului geto-dacilor un rol deosebit il juca sacerdotiul. Incepand
cu Burebista, cinul preotesc geto-dacic a devenit o institutie organizata si
cu functiuni social-politice foarte importante. Conducatorul sacerdotiului era
marele preot al cultului zeului cel mai cinstit de catre geto-daci. Nu avem
date cu privire la organizarea interna a sacerdotiului. Despre preoti putem
afirma ca se bucurau de mare cinste. Marele preot era un fel de capetenie spirituala
in societatea geto-dacica. Ei contribuiau, prin cultivarea si intretinerea unui
anumit cult legat de ''panteonul'' pan-dacic, la intarirea unitatii politice
a geto-dacilor, la pastrarea unei anume moralitati. Contributia sacerdotiului
la crearea valorilor spirituale in societatea geto-dacica a fost, la vremea
aceea, remarcabila intrucat el era depozitarul aproape al tuturor cunostintelor
''stiintifice''. Cu toate acestea, statul geto-dacilor nu era unul teocratic,
chiar daca unii regi au detinut si functia de mare preot sau, ca in timpul lui
Burebista, marele preot a avut o pozitie foarte importanta in stat.
Despre alte elemente, pe care le reclama fiinta de stat in lumea popoarelor
antice, si anume: emiterea si folosirea monedei ca mijloc de schimb, existenta
orasului, capitala etc. vom vorbi in paginile urmatoare.
Cu toate aspectele statalitatii geto-dacice mai sus prezentate, se poate spune
insa, in final, ca acest regnum al dacilor inca nu a atins nivelul unui stat
in adevaratul inteles clasic. Lipsesc multe din caracteristicile unui stat antic.
Scrisul, bunaoara, este rar intalnit si in nici un caz nu exista o administratie
(cu un aparat functionaresc, cu birouri, arhive) unde sa se redacteze actele
si dispozitiile, sa se codifice legile, sa se tina registre etc. Despre fruntarii
bine delimitate (sau constiinta acestora), despre o eventuala organizare administrativa
(daca a existat), nu vem nici un fel de indicii.
Concluzia care poate fi desprinsa este ca statul dacic - ca forma de conducere,
organizare, integritate etnica, centralizarea puterii, unitatea spirituala -
''se situeaza pe o treapta inferioara raportat la monarhia elenistica..., isi
gaseste locul la mijloc, intre monarhia elenistica si statuletele celtice''
.
1.2. STRUCTURA SI STAREA SOCIALA
Dispunem de relatari ale unor autori antici, greci sau romani, din care reiese
faptul ca societatea geto-dacica, in epoca sa clasica, era structurata din punct
de vedere social in mai multe stari sociale.
Numele clasei nobiliare geto-dacice il aflam in scrierile mai multor autori
antici. Asa, de exemplu, filosoful-calator in Dacia, Dion Chrysostomos, ne relateaza,
in ale sale Discursuri (LXXIII, 3), ca ''... aici, uneori, se pot vedea oameni
avand pe cap un fel de caciuli, asa cum poarta astazi unii traci, numiti geti
...'' . Aceeasi denumire ne-o transmite si Criton, care ii aminteste ''pe getii
purtatori de pileus (caciula)''. Cea mai importanta informatie legata de numele
clasei nobiliare apartine lui Iordanes ce ne transmite, de fapt, o stire raportata
de Dion Chrysostomos: ''El (Dios Chrysostomos) spune ca acei dintre ei (geti),
care erau de neam s-au numit la inceput tarabostes, iar apoi pileati...'' .
Acesti nobili detineau pozitii foarte importante in stat: in consiliul regal,
in conducerea armatei, in aparatul administrativ, dintre ei se alegea regele
etc. In plan economic acesti tarabostes dispuneau de importante bunuri mobile
(turme, cirezi, herghelii), erau interesati in negotul cu strainii, probabil
ca aveau sclavi. Nu stim nimic insa despre relatiile lor cu cealalta stare sociala
importanta -; capillati, si nu putem avansa date sigure despre faptul daca
tarabostes aveau mosii in proprietate privata sau le datorau regelui, iar daca
le aveau nu putem preciza daca erau situate in teritoriile obstilor sau in locuri
neocupate de ele.
In concluzie, acesti tarabostes constituiau o clasa nobiliara razboinica, puternica
si bogata, cu un rol social important. ''Se cuvine remarcat, totusi, ca tarabostes
nu se puteau manifesta despotic fata de popor, care avea inca solide drepturi
politice si in vremea statului dac''.
Despre cealalta stare sociala - capillati, izvoarele vechi ne spun putine, doar
Columna lui Traian fiind mai generoasa. Nu putem, din datele pastrate, sa stim
numele lor geto-dacic, ci doar cel greco-latin, cum nu putem sti nici care a
fost numele lor autentic de clasa. Numele lor, care nu are semnificatie sociala,
este legat doar de infatisarea lor exterioara. Despre numele lor (latin - capillati,
grecesc - comati), dictionarele uzuale dau insemnarea de ''pletosi'', ''cei
care poarta parul in plete'', insemnare ce corespunde reprezentarilor de pe
Columna lui Traian.
Majoritatea istoricilor sustin ca prin comati trebuie sa intelegem poporul de
rand. Ca atare, acestia detineau pozitia dominanta in economia dacica, acoperind
practic toate activitatile cunoscute, la vremea aceea, de economia Daciei libere.
Nu poate fi neglijata insa participarea lor la acea adunare armata generala,
cu rol politic si militar important.
Cat priveste categoria sociala formata din sclavi si captivi, se pot avansa
in momentul de fata, cateva idei. In vremea statului, Dacia nu mai era o furnizoare
de sclavi lumii greco-romane decat, in cea mai mare parte, sub forma captivilor
facuti de armatele romane expeditionare la Dunare. Societatea geto-dacica atinsese
un nivel al dezvoltarii sale economice si sociale, care sa-i permita valorificarea
locala a aparentului surplus de forta de munca, iar din punct de vedere spiritual
sa duca la inlaturarea practicii vanzarii ''conationalilor'' ca sclavi.
Prezenta sclavilor ca o categorie sociala integrata in economia Daciei este
o realitate atestata de bune izvoare istorice. Dintre acestia, captivii de razboi
constituiau o categorie aparte, cu un statut special. Ei erau siliti la cele
mai grele munci, iar viata le era mereu in primejdie. Acesti captivi nu se aflau
la dispozitia vreunui particular, ci in puterea regelui, a statului. Este foarte
probabil ca regii daci, angajati intr-un mare efort constructiv, acordau deosebita
atentie acestei componente a prazii de razboi.
Munca servila avea o anumita insemnatate in economie, dar era departe de a avea
pondere asupra muncii libere in vreun domeniu. O importanta mai mare, in raport
cu situatia din agricultura si mestesuguri, o aveau sclavii in constructiile
de interes public, indeosebi la cetati.
1.3. ECONOMIA GETO-DACILOR
Atunci cand cuprindem sub mantia civilizatiei economia geto-dacilor avem in
vedere acel mod al lor de luare in stapanire a unei parti din natura in vederea
sustinerii materiale a existentei lor, adica ocupatii, tehnici folosite, organizarea
si functionarea proprietatii, a productiei in general, comertul etc.
a. Una dintre problemele cele mai importante in ecuatia economiei geto-dacilor
o constituie cea a organizarii si functionarii proprietatii, a relatiilor de
proprietate. Iata insa ca tocmai in legatura cu acest aspect informatiile sunt
cele mai sarace, fapt pentru care istoriografia noastra ne ofera puncte de vedere
foarte diferite. Intr-o societate predominant pastoral-agrara ca cea geto-dacica,
proprietatea asupra pamantului constituie aspectul principal. Ceea ce se poate
afirma cu certitudine este ca forma dominanta de stapanire a pamantului era
cea comuna, insa nu arhaic-gentilica, ci sub forma obstilor ulterioare, capabile
sa ingaduie existenta unor contradictii sociale cu rezonante in organizarea
statala. Problema daca, in toata vremea statului dacic, obstea sateasca a existat
sau daca ea a intrat in disolutie, principiul proprietatii private asupra locului
de aratura luand locul celui al stapanirii comune, ramane inca un deziderat
al cercetarii istorice. b. Mult mai multe aspecte stim insa despre ocupatiile si tehnicile productive
ale geto-dacilor. Cele mai multe date despre acest extraordinar ''furnicar'',
pe care il reprezenta, in perioada sa clasica, si indeosebi in zona centrala
transilvaneana, societatea geto-dacica, le avem de pe urma descoperirilor arheologice.
Dupa opinia noastra ocupatia principala a geto-dacilor a fost cresterea animalelor
(vite, oi, capre, porci, cai, alte animale domestice). Mai multe aspecte ne
indeamna spre o astfel de concluzie. In primul rand, conditiile naturale erau
foarte favorabile pentru asa ceva, de la ses si pana in varful muntilor. Apoi,
cresterea acestor animale nu necesita un efort transformator deosebit asupra
naturii, nici in ceea ce priveste asigurarea hranei acestora, nici cresterea
animalelor in sine. Animalele de tot felul asigurau oamenilor nevoi de hrana
diverse si in permanenta, precum si cele necesare pentru confectionarea (prin
prelucrare simpla sau mai complexa) a imbracamintei. Unele dintre animale (vitele,
caii) constituiau mijlocul principal pentru desfasurarea altor activitati productive
(pentru tractiune sau deplasare), inclusiv in razboi. De cresterea animalelor
se puteau ocupa si acei membri ai familiei (copii, batrani, femei) care nu erau
cuprinsi in alte activitati (mestesuguri complicate, care necesitau forta fizica
deosebita sau parasirea comunitatii pentru un timp, razboaie, comert etc.).
Animalele puteau fi mult mai usor puse la adapost in fata actiunilor pradalnice
ale altora, iar produsele animaliere erau foarte cautate de negustorii straini.
Intr-o vreme in care hrana constituia o mare problema, vitala chiar, animalele
constituiau un element de siguranta si securitate pentru orice comunitate, o
bogatie deosebita, un simbol al starii si puterii sociale. In conditiile in
care pamantul se cultiva greu, productia era mica si la cheremul capriciilor
naturii, dusmanilor si animalelor de prada, ca sa nu mai vorbim de durata ciclului
productiei agricole, cresterea animalelor constituia cea mai buna iesire din
aceasta alternativa existentiala. Nu degeaba, cum vom vedea, geto-dacii au venerat
unele dintre animale.
Foarte aproape de ocupatia de mai sus se situeaza, ca aspect general si complementar,
pescuitul, apicultura si vanatoarea, ocupatii pentru care, de asemenea, conditiile
naturale erau foarte prielnice si pe care geto-dacii le puteau practica, unii
ca preocupare principala, daca nu cumva exclusiva, altii ca pe una secundara,
complementara, temporara sau chiar intamplatoare, ca simpli ''culegatori''.
O ocupatie foarte raspandita in lumea geto-dacica (am putea-o situa pe locul
al doilea) era agricultura, in intelesul antic al termenului - de lucrare a
pamantului pentru cultivarea plantelor in vederea asigurarii hranei pentru om,
dar si pentru animale, pentru realizarea unor elemente de imbracaminte.
Dacii cultivau si/sau foloseau graul, secara, meiul, dragaica, orzul, zazania,
mustarul, zamosita, lusca, orzoaica, bobul, lintea, rapita, macul, spanacul,
mohorul, ine, canepa etc., pentru hrana sau pentru produse textile, cel putin
asa ne arata semintele carbonizate descoperite in diverse sapaturi arheologice.
Nu cunoastem amploarea uneia sau alteia dintre aceste plante in ansamblul celor
cultivate si/sau folosite de catre geto-daci. Spunem ''cultivate si/sau folosite''
deoarece este evident faptul ca pentru hrana lor geto-dacii foloseau si foarte
multe produse ale unor plante (frunze, radacini, fructe etc.), fara ca aceste
plante sa fie cultivate efectiv, ele crescand de la sine. Date certe avem despre
modul in care geto-dacii pastrau boabele unor plante, ale cerealelor indeosebi,
cele mai cultivate dintre plantele pentru hrana in lumea geto-dacica. Aceste
cereale constituiau chiar produse strategice, ca sa folosim un termen mai modern.
Asa se explica faptul ca in zona Sarmzegetusei s-au descoperit cantitati impresionante
uneori, depozitate in mari hambare speciale, in gropi (in interiorul sau exteriorul
locuintei) sau in chiupuri (oale de lut foarte mari).
Despre tehnici de asolament practicate de geto-daci nu avem nici o stire certa,
informatia lui Horatius fiind comentata si tradusa in felurite moduri.
Cea mai elocventa dovada insa a practicarii pe scara larga a agriculturii de
catre geto-daci o constituie uneltele de fier cu o astfel de destinatie, descoperite
in locuinte si in depozite ingropate. Ceea ce se remarca la mai toate uneltele
este forma lor elocventa, superioara, identica adeseori cu cea a celor de azi
(coase, seceri, cosoare, sape etc.). Exceptie face brazdarul plugului cu tractiune
animala, care, spre deosebire de cel utilizat azi (asimetric, ce rastoarna brazdele),
era simetric, confectionat dintr-o bara masiva de fier aplatizata si indoita,
cu o nervura centrala la capatul ce intra in pamant si prevazuta, la partea
superioara, cu un carlig (cui) ce se fixa in grindeiul plugului. Aceasta forma
(intalnita astazi la prasitoarele cu tractiune animala sau mecanica) ducea la
desprinderea egala (favorizata si de cutitul ce-l premergea) a pamantului si
indepartarea spre ambele laturi, patrunzand doar in patura superioara a solului.
Acest gen de plug a fost preluat de daci din lumea sud-tracica unde este atestat
inca in secolul al IV-lea i.d.Hr.
Alaturi de agricultura, geto-dacii se ocupau cu pomicultura, despre care avem
mai multe stiri indirecte decat exprese, cu viticultura, insemnarile lui Strabon
fiind edificatoare in acest sens.
Necesara, dar anevoioasa, cultivarea plantelor constituia, dupa opinia noastra,
o ocupatie complementara, ca rosturi, structura si tip de activitate, celei
de crestere a animalelor.
Actiunea asupra naturii necesita omului tot felul de unelte. Primitive la inceput,
ele devin, pe masura intrebuintarii metalelor, din ce in ce mai diversificate
si eficiente. Din acest punct de vedere fierul a provocat o adevarata revolutionare.
Pornind de la prelucrarea fierului si in stransa legatura cu posibilitatile
oferite de uneltele din fier, in societatea geto-dacica s-a dezvoltat un ansamblu
diversificat de mestesuguri.
Desi cunoscut de mai multe veacuri, fierul a inceput sa fie intrebuintat pe
teritoriul Daciei masiv abia in a doua jumatate a secolului al II - i.e.n..
In aparitia si dezvoltarea metalurgiei fierului, a crearii si difuzarii unor
categorii de unelte, dacii au suferit influenta benefica a contactelor cu civilizatiile
celtica, greceasca si romana, asimilarea unor cunostinte evoluate impulsionand
activitatea in diverse ramuri. Dacii exploatau si reduceau in cuptoare proprii
minereul care se afla, din belsug, in zona Hunedoarei, apropiata capitalei,
activitati nu la indemana oricui si deloc simple. In urma operatiunii de reducere
a minereului se obtineau lupele de fier - materia prima pentru atelierele metalurgice.
Numai in capitala statului dac, de exemplu, au fost descoperite trei astfel
de ateliere si, judecand dupa prezenta uneltelor de faurarie si in celelalte
cetati si asezari din zona, se poate spune ca ocupatia aceasta era practicata
pe scara larga. Judecand dupa inventarul atelierelor aflate la Sarmizegetusa,
dupa cantitatea impresionanta de fier brut gasita aici, dupa multimea uneltelor
de faurarie si marea cantitate de produse finite si diversitatea lor, se poate
conchide ca in capitala Daciei au functionat cele mai mari ateliere de forja
cunoscute pana acum in zona sud-est europeana, in epoca Latène. Toate
produsele de fier dacice cunoscute pana astazi au fost lucrate exclusiv prin
martelare. Se cunosteau, de catre cei care lucrau in aceste ateliere - autohtoni
si straini, mai multe procedee de calire a produselor menite a le spori densitatea
si rezistenta, ajungandu-se pana la operatiuni de mare rafinament, cum ar fi
calirea diferentiata.
Unul dintre mestesugurile foarte raspandite era tamplaria-dulgheria. In ansamblul
elementelor descoperite in Muntii Orastiei, cele de tamplarie -dulgherie constituie
lotul cel mai numeros (topoare, barzi, tesle, fierastraie, dalti, sfredele,
cutitoaie, rindele, cuie si piroane, balamale si tatani, tinte etc.). Acest
lucru este normal, caci lemnul, considerat in antichitate materialul de constructie
prin excelenta, exista din abundenta in Dacia, iar grandioasele edificii din
piatra si nevoia de locuinte au impulsionat dezvoltarea acestor ocupatii.
O alta categorie de mestesugari, mai ales in zona capitalei, a constituit-o
cea a constructorilor (zidari si cei care fasonau piatra). Fasonarea pietrei
se facea in carierele de la Calan si Uroi, in zona de constructie practicandu-se
doar mici retusuri. Cantitatile impresionante de astfel de blocuri de piatra
(numai zidurile fortificatiei de baraj de la Cioclovina-Ponorici insumeaza aproximativ
120.000 m3 de piatra, de exemplu), aduse de la o distanta de 40-90 Km, somptuoasele
cetati dacice, dau dimensiunea extraordinara a acestui gen de activitate.
Un alt mestesug practicat in Dacia, certificat de existenta uneltelor si a produselor
respective, este cel legat de prelucrarea metalelor neferoase (aur, argint,
plumb), de obtinerea si prelucrarea bronzului. De asemenea, este atestata obtinerea
si prelucrarea sticlei, producerea mijloacelor de transport (mai multe tipuri
de carute), a tot felul de obiecte de uz cotidian (cutite, frigari, caldari,
cazane, crampoane pentru incaltaminte) si a podoabelor. Un loc aparte il constituiau
fauritorii de arme. Se confectionau scuturi (din lemn, de regula, doar cele
de parada fiind din metal), lanci, sulite, sageti (cu varful in forma de frunza
sau in trei-patru muchii, cu toc sau peduncul de inmanusare), sabii de tot felul,
romane, celtice, dar si tipul curb (falx), considerat, desi era raspandit in
toata lumea tracica, tipul de sabie specifica dacilor, apoi pumnale curbe (sicae),
cutite de lovit. Se confectionau, cu sprijinul mesterilor straini, masini de
lupta, din pacate nici una nu a fost descoperita pana acum.
Aceasta extraordinara activitate de prelucrare a fierului, care a nascut, precum
am vazut, ocupatii colaterale diverse si impresionante ca amploare si maiestrie,
ii determina pe foarte multi autori sa vorbeasca de o adevarata civilizatie
a fierului la geto-dacii din epoca clasica a statului lor. Daca foarte multe
aspecte ce tin de tehnica producerii si de produsul in sine nu sunt inventii
ale geto-dacilor, aceasta nu scade cu nimic valoarea deosebita si meritul istoric
al acestora. Ei s-au dovedit capabili sa asimileze si sa converteasca in fapte
de civilizatie unele dintre cele mai avansate tehnici si produse ale antichitatii.
Una dintre activitatile cele mai interesante ale geto-dacilor este cea legata
de ceramica. Prin ceramica - fapt de civilizatie - intelegem atat tehnica (priceperea
imbinarii si modelarii unui amestec plastic format din diverse argile si alti
ingredienti, a decorarii, eventual smaltuirii, uscarii si arderii), cat si gama
extrem de diversificata a produselor ceramice.
In ansamblul asezarilor dacice predomina, nu obiectele de metal - oricum destul
de rar, scump si pretios in prelucrare, ci cele de lut ars. Din lut se facea
o gama larga de obiecte, incepand cu greutatile de la razboaiele de tesut si
modestele fusaiole (acele garnituri de la fusele primitive servind la ingrosarea
tijei si la lestarea ei pentru a usura miscarea de rotatie) sau jetoane de joc,
continuand cu cateii de vatra (suportii folositi in vetrele deschise pentru
asezarea lemnelor de dimensiuni mari in asa fel incat sa se asigure tirajul
focului), calapoadele pentru confectionat ceramica, tiglele si caramizile, terminand
cu vasele de tot felul, asupra carora ne vom opri in continuare.
Geto-dacii au realizat doua categorii de vase din ceramica: vase lucrate cu
mana si cele realizate la roata olarului.
Ceramica lucrata cu mana este, in general, facuta dintr-o pasta groasa, cu multe
impuritati, constand, mai ales, din putine resturi vegetale si din nisip, folosit
ca degresant. In functie de felul arderii, oxidanta sau inoxidanta, culoarea
vaselor variaza de la castaniu pana la rosu aprins. Cuptoarele de ars vasele
aveau camera de combustie separata de cea superioara, in care se asezau oale
uscate pentru ars, printr-un gratar perforat, sprijinit de un picior median.
Foarte probabil, ceramica de uz comun era lucrata pe loc, in gospodariile de
rand, si nu in totalitate de mesteri olari. Asa se explica marea ei diversitate
de forme si ornamentatii in cadrul unui numar limitat de tipuri: ceasca dacica,
vasul-borcan, cana cu o toarta, vasul cu gura larga cu torti si oala cu o toarta.
Ceramica lucrata la roata, produsa in atelierele specializate, este reprezentata
de urmatoarele tipuri: fructiere cu picior inalt, strachina fara picior, strachina
cu picior scurt, ulciorul cu o toarta, cana cu o toarta, vasul cu doua torti
si ornamente lustruite, farfuria, vasul tronconic, capacul, vasul-clopot, oala,
vasul cu tub si chiupul. Acest gen de vase se caracterizeaza prin forme elegante
si precizia executiei. Inciziile de pe unele dintre aceste vase sunt, probabil,
marci de atelier. La aceste vase, de multe ori, fundul inelar era lipit ulterior,
cum tot ulterior se adaugau butonasii sau tortile. In cazul chiupurilor mari,
de zeci de litri, s-a constatat confectionarea lor pe bucati, ce erau ulterior
lipite. Marimea acestor vase ridica probleme deosebite in ceea ce priveste arderea.
Unele dintre vase, dintr-o pasta foarte fina si uniform arse, se acopereau,
prin scufundarea in intregime a vasului, cu un strat subtire de angoba (un fel
de glazura din argila foarte fina si opaca, dizolvata in apa) de culoare alba,
in general. Despre decorarea unor vase, putin mai incolo. Cat priveste roata
olarului, aceasta a fost preluata de catre geto-daci de la greci, cu multe secole
inainte, cum multe din tehnicile lucrarii ceramicii au fost, la randu-le, preluate.
Schimbul de produse nu putea sa lipseasca intr-o societate atat de prospera,
activa, deschisa spre exterior, avida de a face, a sti si a avea. Forma dominanta,
dupa opinia noastra, a schimbului intracomunitar si intre comunitatile apropiate,
ca si o parte a celui cu popoarele vecine, era cea bazata pe troc, aspect care
s-a pastrat in societatea romaneasca, mai ales in mediul rural, pana aproape
de zilele noastre. Societatea geto-dacica a folosit insa de timpuriu moneda
ca element al echivalentului produselor si al schimbului, dar si ca element
de tezaurizare si simbol al pozitiei sociale si bogatiei. Comertul intern dezvoltat
a facut ca tetradrahmele thasiene sa circule in lumea geto-dacica pana la inceputul
secolului I i.d.Hr., mult dupa ce emiterea lor incetase sau ca drahmele din
Dyrrhachium si Apollonia sa se afle in tezaure alaturi de ultimele emisiuni
romane republicane, desi primul dintre aceste orase nu mai bate moneda proprie
dupa anul 100 i.d.Hr. , iar drahmele celui de-al doilea inceteaza, in jurul
aceleiasi date, sa mai patrunda la nordul Dunarii. Moneda cea mai numeroasa
de pe ''piata'' dacica, in ultimele doua secole a existentei statului dacic,
a fost insa denarul roman republican si imperial.
Dacii au preferat sa imite ei insisi denarii romani. Analizele efectuate au
dovedit ca aceste imitatii nu se deosebesc de originale nici sub aspectul greutatii,
nici sub cel al finetii metalului. Aceste imitatii nu sunt ''ilegale'', cum
s-a crezut atata timp. Ele se realizau sub controlul direct al autoritatii statale,
uneori chiar in capitala statului. Dacii au continuat sa imite monede romane
mult timp dupa ce originalele incetasera de a mai fi batute. Copierea fidela
a monedei romane a avut un rol covarsitor in integrarea Daciei in vastul schimb
de valori ale antichitatii.
Daca in secolele anterioare grecii controlau cea mai mare parte a comertului
cu geto-dacii, incepand cu sfarsitul secolului al II-lea i.d.Hr. ponderea acestora
scade in favoarea negustorilor romani, pentru ca in perioada anterioara confruntarilor
cu romanii produsele romane sa domine in ansamblul celor aduse in Dacia. Erau
aduse in Dacia produse de buna calitate, in special marfuri de lux - vase de
bronz, obiecte de argint, vase de sticla, dar si obiecte din fier sau chiar
vase de ceramica. Adeseori aceste produse serveau drept model mesterilor locali
(autohtoni sau straini). Aveau trecere in Dacia vinul si untdelemnul, obiectele
de podoaba, tot felul de ''maruntisuri'' capabile sa satisfaca curiozitatea
si placerea dacilor bogati (oglinzi, cutite, etc.) si nevoile vietii cotidiene
sau profesionale ale grecilor si romanilor din Dacia.
Mult mai greu este de stabilit continutul ''exportului'' din Dacia spre lumea
greceasca si romana. E limpede ca nu poate fi vorba de produse mestesugaresti,
dar lemnul, mierea, ceara, blanurile, vitele, pestele, sarea erau articole cerute
de negustorii straini. Oricum, „exporturile" geto-dacilor trebuie
sa fi fost considerabile avandu-se in vedere marea cantitate de moneda romana
aflata in circulatie in Dacia.
1.4.VIATA COTIDIANA
Prin expresia ''viata cotidiana'' desemnam civilizatia in actu, adica acele
manifestari de civilizatie pe care le gasim in viata de toate zilele ale geto-dacilor,
precum si modul de convertire a unor fapte potentiale de civilizatie (tehnici
si obiecte, cunostinte de tot felul, norme sociale si morale) in fapte de civilizatie
efective. Pentru ca ce este civilizatia daca nu inserarea in viata de fiecare
zi a fiecaruia a bunurilor culturale si materiale, recunoasterea valorii si
acceptarea valorii lor sociale si individuale. Iar masura civilizatiei unui
popor nu este altceva decat viata cotidiana a indivizilor acelui popor, felul
lor de a se imbraca si locui, de a se hrani, de a se instrui, de a convietui
cu semenii, de a-si duce viata de familie, de a-si creste copii, de a munci
si a-si petrece timpul liber, raporturile lor cu natura etc. Dintre toate acestea
ne vom opri doar la cateva aspecte, acelea despre care putem spune ceva cu certitudine.
a. Cele mai multe date le avem despre habitatul geto-dacilor, inteles ca tipuri
de asezari si locuinte, dar si ca mod de locuire. Zona cea mai interesanta,
dar si cea mai studiata, este cea din Muntii ªureanu, zona asupra careia
ne vom opri cu preponderenta si o vom oferi ca model pentru habitatul geto-dacilor.
Asezarile civile geto-dacice, preponderent rurale, pot fi grupate in trei tipuri
distincte: rasfirate, caracteristice in general zonelor montane, chiar si in
epocile ulterioare, cvasicompacte si compacte. In asezarile rasfirate, gospodariile,
uneori grupate cate doua-trei, se aflau la sute de metri unele de altele si
erau dispuse pe terase partial amenajate in pantele domoale sau piezise ale
inaltimilor. Alteori, palcurile de case erau situate, in functie de formele
de relief existente, de asa maniera incat eforturile pentru amenajarea terenului
in vederea ridicarii constructiilor sa fie minime. In asezarile cvasicompacte
se intalneste aceeasi preocupare pentru dispunerea locuintelor si a anexelor
gospodaresti in functie de formele de relief, evitandu-se inghesuirea constructiilor
chiar daca terenul se preta la siruri (strazi) de constructii. In jurul locuintelor
din prima categorie se aflau, probabil, atat restransele terenuri arabile, cat
si pasunile. Langa acelea din a doua categorie se aflau doar curtile si gradinile
sau livezile, pamantul arabil si pasunile comune fiind in afara ariei ocupate
de asezare. Nu putem insa avansa date certe referitoare la intinderea asezarilor.
In zona amintita, compacte sunt doar asezarile de la Fata Cetei, Fetele Albe
si Sarmizegetusa, toate situate pe locuri improprii, fapt ce a necesitat terasari
pe versantele insorite ale inaltimilor. In cadrul acestor asezari toate categoriile
de constructii se afla numai pe terase si ele nu ocupau integral suprafata teraselor
antropogene, ramanand loc pentru curti. Din punct de vedere economic, asezarile
in discutie reprezentau, in primul rand, mari centre de productie mestesugareasca
si mari consumatoare de produse agro-alimentare. Prin functia lor economica,
ele reprezentau aglomerari protourbane, avand un caracter oppidan, cum sustine
H. Daicoviciu.
Cat priveste locuintele geto-dacilor, domeniu in care schimbarile survenite
in cursul dezvoltarii istorice in ceea ce priveste conceperea si amenajarea
sunt dintre cele mai lente, in zona Muntilor ªureanu domina locuintele
de suprafata, ridicate direct pe sol si in majoritate din lemn. Unele locuinte
sunt patrulatere, altele sunt rotunde, ovale sau poligonale. Ca acest tip de
locuinta a evoluat din acelea adancite sau semiadancite in pamant (prezente
in zonele mai joase ale Daciei), o demonstreaza, mai intai, perpetuarea unor
sisteme de constructie ''improprii'' noului tip de locuinta (ridicarea peretilor
pe un schelet de stalpi infipti in pamant) si, in al doilea rand, planul lor.
Numai ca acum nu mai avem de a face cu un schelet de stalpi uniti intre ei cu
impletitura de nuiele lipita apoi cu lut, ci din pereti din lut armat cu lemn,
deci fara pomenita impletitura de nuiele. In alte cazuri, la constructiile poligonale
cu incaperi concentrice, constatam aplicarea simultana a doua sisteme diferite
de ridicare a peretilor. Cel de acum cunoscut (lut armat cu lemn), pentru piesa
''centrala'' - patrulatera sau cu absida, si altul cu piatra la baza peretelui
sau a peretilor din lemn ai incaperii sau ai incaperilor exterioare, specific
locuintelor de suprafata. Pietrele de la baza peretilor, dispuse distantat sau
in sir continuu, nu constituiau temelia cladirii pentru ca se asezau direct
pe suprafata amenajata a solului. Atat la cladirile poligonale, cat si la cele
rotunde, invelitoarea (acoperisul) era din sindrila montata pe capriori, in
fatete triunghiulare. Lumina patrundea in locuinta prin spatiul dat de rostuirea
sindrilelor sau prin lucarnele practicate in acoperis.
La locuintele cu plan patrulater, peretii din lemn au fost ridicati totdeauna
pe o baza de piatra. Se constata existenta mai multor incaperi dispuse in sir
sau grupat, indicii pentru planul evoluat al acestora. Invelitoarea era in doua
ape si tot din sindrila. Patrunderea in locuinte se realiza prin usi de lemn,
iar in incaperi prin deschideri practicate in pereti, uneori acoperite cu produse
rezultate din prelucrarea unor organe interne ale animalelor. Peretii erau,
uneori, zugraviti, probabil in diverse culori. Infatisarea in ansamblu a locuintelor
trebuie sa fi fost infrumusetata si prin mestesugite cioplituri in lemn si prin
tinte ornamentale de fier. Podina incaperilor era din lut batatorit, uneori
inregistrandu-se deschiderea unor gropi in aceasta menite unor mici depozite
de provizii.
Iesita din comun este aparitia in zona capitalei dacice a locuintelor cu etaj,
construite cu aceiasi pereti din lut armat. Comunicarea intre parter si etaj
se facea, desigur, cu ajutorul unei scari interioare, confectionata din lemn.
Raportate la realitatile de atunci, acestea pot fi considerate palate.
La toate constructiile cu mai multe incaperi destinatia acestora era diferita.
La acelea cu incaperi concentrice, in cazul in care ele constau din trei piese,
prima, exterioara, era tarnatul, a doua magazia sau celarul, iar a treia incaperea
propriu-zisa de locuit, dupa cum demonstreaza amplasarea vetrei de foc si inventarul
acesteia.
Raportate la lumea ''barbara'' europeana, dar nu numai, de-a dreptul impresionante
sunt captarile de apa ale izvoarelor, conductele de teracota pentru apa potabila,
care, insumate, ajung la lungimi de kilometri, filtrele de plumb, cisternele
simple, captusite cu lemn sau construite dupa cea mai avansata tehnica a vremii,
canalele daltuite direct in stanca sau alcatuite din blocuri anume cioplite,
scarile monumentale din piatra fasonata, drumurile pavate, unele din lespezi
de calcar si protejate de acoperisuri. Toate acestea, chiar daca au avut drept
modele constructii similare din lumea greco-romana sau au fost realizate si
cu participarea unor mesteri straini, demonstreaza nivelul elevat de civilizatie
la care ajunse o parte a lumii geto-dacice. Atari pretentii de confort si bunastare,
cel putin in lumea capitalei si la nivelul starilor superioare ale locuitorilor,
se dovedesc net superioare celui al popoarelor vecine si sunt de comparat cu
realitatile din lumea greco-romana. b. Despre modul de hranire al geto-dacilor putem avansa, mai mult pe cai deductive
si pe baza materialului descoperit, cateva idei. La nivelul starilor instarite,
asa cum ne arata descoperirile arheologice, hrana era complexa, abundenta, completata
cu produse rafinate din import (untdelemn, vin), regulata si obtinuta, in marea
ei majoritate, prin prelucrarea alimentelor de baza. Nevoile acestora erau asigurate
printr-un comert activ cu celelalte regiuni ale Daciei. Dacii, ca si alte popoare,
cunosteau tot felul de metode de conservare indelungata a unor produse (uscare,
afumare, folosirea sarii, inghetarea etc.) si de pastrare a acestora (gropi
arse, chiupuri si hambare pentru tot felul de graunte, vase din lemn, ceramica
sau metal pentru alte produse). Fiecare locuinta, cum am vazut, avea amenajata
vatra pentru foc, folosit pentru gatit si incalzit. Multitudinea obiectelor
din fier (cutite, topoare etc.), dar cele mai multe din lemn si ceramica (linguri,
stachini, oale etc.), intregesc imaginea unei indeletniciri civilizate in acest
sens.
Starile mai nevoiase (oamenii de rand) erau mult mai dependente de natura din
acest punct de vedere, aspect pastrat pana spre zilele noastre. Procurarea hranei
era o problema, hrana in sine era dependenta de tipul de ocupatie al comunitatii
respective, de sezon, de zona geografica etc. Credem ca nu gresim daca afirmam
ca hrana acestora era predominant de provenienta animaliera, completata cu produse
vegetale foarte diverse (culese din natura indeosebi, dar si cultivate), ca
gradul de prelucrare era modest si ca obtinerea acesteia era ocupatia principala
a tuturor membrilor familiei, fiecare in felul sau. Nu de putine ori tentatia
civilizatiei greco-romane i-a impins, si din acest motiv, daca nu exclusiv din
acest motiv, pe geto-daci la actiuni de prada la sudul Dunarii. Evident, cel
mai greu, pentru omul de rand era perioada de iarna. c. Despre viata de familie a geto-dacilor stim putine lucruri. Familia lor,
ca si la alte popoare ale vremii, indeosebi din cele mai evoluate, era una patriarhala,
in care cultul stramosilor, rolul barbatului si un ansamblu de moravuri si norme
de viata (vom reveni) jucau un rol foarte important. In perioada la care ne
referim, asa cum am vazut, incetase practica mai veche a vinderii unor copii
ca sclavi. De asemenea, sustin cei mai multi specialisti ai perioadei, geto-dacii
din vremea statului erau monogami, fapt dovedit de doua pretioase documente
- Columna lui Traian si Trofeul de la Adamclisi, unde barbatii daco-geti sunt
infatisati cu cate o singura femeie. In moralitatea vietii de familie la geto-daci
un rol foarte important l-a avut sacerdotiul din timpul statului geto-dacic.
De cresterea copiilor mici se ocupau cu predilectie mamele. De la o anumita
varsta, de educarea acestora pentru viata se ocupau barbatii, in cazul baietilor,
si mamele, in cazul fetelor. Era acesta, in lipsa unuia organizat - scoala,
ca si in cazul grecilor sau romanilor, sistemul traditional, care s-a pastrat
in societatea noastra pana in vremile contemporane, in mediul rural inca cu
valente deosebit de importante. d. Imbracamintea geto-dacilor cu greu poate fi surprinsa in toate detaliile
si ipostazele sale. Columna lui Traian, monumentul de la Adamclisi si cateva
piese de argintarie (Surcea, Herastrau) ne permit sa desprindem doar cateva
aspecte din ceea ce se poate numi portul (costumul) geto-dacilor. Barbatii purtau
pantaloni lungi si largi, stransi pe glezna, doua tunici, una mai scurta cu
maneca lunga, care, probabil, se baga in pantaloni, alta mai lunga, despicata
in partile laterale si incheiata bord a bord pe piept, incinsa pe talie
cu o curea subtire si cu poalele cazand pana aproape de genunchi. Pe deasupra
purtau o mantie inchisa cu o fibula pe umarul drept, care, dupa franjurii mari
ce o marginesc, putea fi dintr-o tesatura mitoasa. In picioare purtau opinci.
Nobilii purtau pe cap o boneta moale, asemanatoare celei frigiene; oamenii de
rand umblau descoperiti, dar se pare ca mantiile erau prevazute cu gluga. Femeile
purtau o tunica lunga pana la pamant, incinsa pe talie si degajand gatul, peste
care puneau alta tunica mai scurta, inchisa, se pare, la fel ca si cea barbateasca.
Purtau si ele mantie, care insa se drapa liber. Parul il aveau lung, pieptanat
cu carare, in onduleuri mari, pe langa obraji si adunat intr-un coc amplu pe
ceafa. Nu purtau nimic pe cap. Cu anumite ocazii sau la anumite tipuri de imbracaminte,
cu siguranta insa la starile bogate, se purtau tot felul de podoabe (bratari
spiralate, fibule, colier-lant, centura-lant, bijuterii din metale nobile).
Dincolo de aceste aspecte generale, se poate deduce totusi caracterul sumar
si saracacios al imbracamintei celor cu stare sociala scazuta, dificultatea
producerii si asigurarii imbracamintei pentru toata familia in mod continuu.
Multe din elementele de imbracaminte textile erau inlocuite sau suplimentate,
pentru timpul rece, cu tot felul de blanuri si piei, mai mult sau mai putin
prelucrate. e. Cat priveste ingrijirea sanatatii, igiena zilnica, ritmul zilnic de viata,
nu putem spune aproape nimic cu certitudine, mai ales in ce-i priveste pe cei
multi, poporul de rand. La nivelul aristocratiei geto-dacice din zona capitalei
existau, cu certitudine, astfel de preocupari. Diversele obiecte (oglinzi, ''trusa
medicala'' etc.), conductele de apa, canalele si gropile de gunoi atestate prin
descoperirile arheologice ne indeamna spre concluzia existentei unor preocupari
de igiena si sanatate. Contactul cu lumea romana si greceasca a deprins aristocratia
geto-dacica si cu o anume viata mondena.
Incheiem, deocamdata, aici cele ce ne-am propus sa spunem despre civilizatia
geto-dacilor, convinsi ca multe altele au ramas pe afara si ca asupra multora
se pot oferi pareri contrare. Incheiem, pentru concluzii, cu ideile lui H. Daicoviciu
de acum aproape trei decenii: civilizatia geto-dacica ''ne apare ca o civilizatie
avansata de tip Latène tardiv, ca o civilizatie originala. Spunand aceasta,
nu dam termenului ''original'' un inteles ingust. Nu pretindem, si nimeni nu
pretinde, ca dacii nu au invatat nimic de la alte popoare. Dimpotriva, au facut-o
intotdeauna bucuros. Ei au luat de la greci si de la celti roata olarului, faurii
de la Sarmizegetusa au batut pe nicovala cutitoaie dupa modelul celei fabricate
de Herennius, olarii de la Popesti au imitat bolurile deliene, mesterii constructori
din Muntii Orastiei au sorbit din izvorul fecund al arhitecturii elenistice...
Dar aceste imprejurari incontestabile nu rapesc culturii materiale dacice caracterul
ei original. Caci original in civilizatie nu inseamna a refuza cu incapatanare
sa inveti de la altii, nu inseamna a face totul, a inventa totul singur. O civilizatie
originala nu se creaza respingand elementele straine, ci transformandu-le, adaptandu-le,
imbogatindu-le. E tocmai ceea ce au facut daco-getii. Populatie nepomenit de
veche a cestui pamant, ei au stiut sa-i asimileze pe navalitori (sciti, celti),
adoptand de la dansii elementele avansate de cultura materiala. Ei au stiu sa
invete de la vecini, in primul rand de la greci si de la traci. Dar ei au stiut
mai cu seama sa topeasca impreuna elementele civilizatiilor straine, sa le toarne
in tipare noi, specifice numai lor, sa si le insuseasca. Nu e greu de gasit
originea unor vase dacice in ceramica greceasca si totusi, de la prima privire,
se vede ca aceste vase sunt dacice , nu grecesti. In tehnica de constructie,
dacii au invatat multe de la greci, dar cetatile din Muntii Orastiei nu sunt
grecesti, ci dacice. In Grecia au existat cetati mai puternice, mai frumoase,
mai mari, dar nu asa, nu ca ale dacilor; in felul sau, complexul din Muntii
Orastiei e unic in lume.
Invatand, muncind, adoptand elemente straine in mod creator si creand ei insisi,
au faurit daco-getii infloritoarea civilizatie oppidana care caracterizeaza
perioada statului dac'' .
2. CULTURA GETO -DACILOR
Cultura geto-dacilor constituie un fenomen foarte complex prin radacinile sale
istorice, prin varietatea formelor si prin teritoriul in care s-a manifestat.
Reconstituirea sa este un proces anevoios, pe de o parte datorita complexitatii
fenomenului, imposibil de cuprins in toate amanuntele sale, iar pe de alta parte
datorita saraciei izvoarelor scrise si marturiilor arheologice. Iata de ce in
randurile noastre ne vom opri asupra acelor aspecte despre care se poate spune
ceva cu o oarecare certitudine, plecand si de la ideea ca cultura atunci, ca
si acum, constituie elementul cel mai insemnat pentru felul de a fi al unui
popor, in ultima instanta cultura fiind cea care individualizeaza popoarele,
le face sa fie sau sa nu fie in istorie.
2.1. Religia geto-dacilor
Religia geto-dacilor, ca a tuturor popoarelor din antichitate, constituie
unul dintre subiectele cele mai pasionante, atat prin fascinatia subiectului
in sine, cat mai ales prin aura creata in jurul lui de catre o literatura de
tot felul. Desi istoriografia noastra (dar nu numai) a reusit achizitii notabile,
ea este totusi destul de departe de a avea si a ne oferi o imagine a religiei
geto-dacice cat mai completa si general acceptata.
Intre problemele de baza ale religiei geto-dacice se inscrie caracterul acesteia.
Dupa o lunga disputa intre specialisti, ipoteza care sustine caracterul politeist
al religiei geto-dacilor tinde sa se impuna. Il atentionam pe cititorul mai
putin avizat ca superioritatea (mai degraba farmecul, profunzimea si bogatia)
unei religii nu este data de caracterul sau, o religie monoteista nu este mai
evoluata decat una politeista, si, ca atare, nu trebuie sa manifeste nici un
fel de retineri subiective in a accepta caracterul politeist al religiei geto-dacilor.
Mult mai dificila este situatia atunci cand trebuie sa se arate natura zeitatilor
adorate de geto-daci, atributele sau elementele legate de ierarhizarea intr-un
''panteon'', ori date despre perioada cand au fost la apogeul adorarii lor.
Zeul cel mai frecvent mentionat la autorii vechi este Zalmoxis (specialistii
nu au ajuns la un consens asupra formei numelui: Salmoxis - Zalmoxis - Zamolxis).
Cat priveste natura si atributele sale, unii sustin ca este o divinitate chtoniana,
altii ca este uraniana. Mai vechea teorie potrivit careia Zalmoxis ar fi fost
fiinta pamanteana s-a dovedit a fi fantezista. In vremea lui Burebista si al
lui Decebal , se pare ca Zalmoxis nu mai era insa adorat ca zeitate suprema,
fiind destul de probabila chiar prezenta sa in ''panteonul'' geto-dacic. O astfel
de ipoteza se sprijina pe faptul ca la autorii greci de dupa Herodot, Zalmoxis
este amintit ca o divinitate veche, iar unii autori latini (Vergilius, in Eneida,
Ovidius, in Pontice si Tristele) si greci (Dion Chrysostomos) arata adorarea
lui Marte de catre geto-daci de o maniera neobisnuita in perioada Burebista-Decebal.
Acestui zeu, ne spune Iordanes, ''i se jertfeau primele prazi, lui i se atarnau
pe trunchiurile arborilor prazile de razboi cele dintai si exista un simtamant
religios adanc in comparatie cu ceilalti zei, deoarece se parea ca invocatia
spiritului sau era ca aceea adresata unui parinte''.
In ceea ce priveste alte zeitati adorate de geto-daci, documentele literar arheologice
vorbesc despre divinitatile feminine Hestia si Bendis, prima considerata drept
protectoare a focului din camin si a caminului, in general, a doua - zeita a
padurii, a lunii, a farmecelor si protectoare a femeii.
Desi nu sunt suficient de explicite, izvoarele vechi lasa totusi sa se inteleaga
ca Zalmoxis, Gebeleizis, Marte, Hestia, Bendis, ca zeitati, erau adorate nu
de un trib anume, ci de catre geto-daci in totalitatea lor. Asadar, se poate
vorbi de prezenta unui ''panteon'' la geto-daci (in sprijinul acestei afirmatii
situandu-se gruparea marilor sanctuare de la Sarmizegetusa si a altora asemanatoare
in alte locuri ale Daciei), de unitatea lor spirituala si de existenta constiintei
comunitatii etno-lingvistice.
Un alt element al religiei geto-dacice il constituie asa-zisa credinta in nemurire.
''Nemurirea'' a fost considerata adeseori ca un element specific conceptiei
religioase a geto-dacilor, care i-ar fi deosebit intre toate popoarele antichitatii.
S-a considerat a fi o filosofie, o doctrina promovata de Zalmoxis a carei esenta
ar fi credinta in nemurirea sufletului. Impartasim ideea potrivit careia ''nemurirea''
geto-dacica este o credinta obisnuita, ca ''dincolo'' vor continua viata pamanteana
in mare desfatare. Aceasta credinta nu are nimic fenomenal, exceptional, in
sensul unei spiritualizari sublime, cum s-a prezentat adeseori in tot felul
de carti.
Viata religioasa a geto-dacilor se afla sub controlul si conducerea sacerdotiului
despre care am vorbit mai inainte. Este posibil ca in vremea lui Burebista,
marele preot Deceneu sa fi savarsit o adevarata reforma religioasa, constient
de autoritatea castei preotesti pe care o conducea si de rolul major al religiei
ca element de unitate politica a geto-dacilor. Aceasta reforma nu a fost violenta,
si este foarte probabil ca geto-dacii adorau in acest Marte nu numai pe zeul
razboiului, el avand si atributii care, poate, apartineau altor divinitati,
cum ar fi cazul lui Zalmoxis, de pilda.
Strans legata de viata lor religioasa, daca nu cumva chiar parte a acesteia,
sunt miturile si riturile geto-dacilor.
Mitul cel mai cunoscut este cel al lui Zalmoxis, daca nu este cumva si singurul
despre care stim ceva. Faptul ca din tezaurul de mituri geto-dacice, pe care
efervescenta culturala afirmata de acest popor ne da dreptul sa-l presupunem
ca ar fi fost deosebit de bogat, s-a pastrat si a ajuns pana la noi in primul
rand acest mit (mai degraba ''mitul'' mitului lui Zalmoxis) se datoreaza consemnarilor
scrise ale unor autori straini. Curiozitatea starnita de oamenii indepartatelor
taramuri carpato-danubioano-pontice, ecoul actiunilor geto-dacilor si formatiunilor
lor politice, dar si o recunoastere a calitatilor intrinseci ale mitologiei
lor au determinat aceasta aplecare a scriitorilor antici asupra spiritualitatii
geto-dacilor. Mitul lui Zalmoxis a reprezentat, probabil, cel mai important
si cel mai reprezentativ mit al geto-dacilor. Acest mit si insusi personajul
sau central s-au cristalizat devreme in lumea geto-dacica, ca rezultat al unor
fenomene de sincretism desfasurate pe diferite planuri cultural-istorice. In
epoca clasica a statului geto-dacic, cultul Zalmoxian scade ca intensitate,
pentru ca mai tarziu urmele sale sa dispara, din diverse motive, din spiritualitatea
daco-romanilor si din folclorul romanesc.
Despre riturile geto-dacilor, foarte bogate, ca la oricare popor antic, de altfel,
putem avansa cateva idei doar in legatura cu cateva dintre acestea. Herodot,
Valerius Maximus si Pomponius Mela ne vorbesc de intristarea ce-i cuprindea
pe Traci (subliniem traci) la nasterea unui copil, stare manifestata prin plansul
rudelor apropiate, care nu vedeau in viata pamanteasca decat prilej de suferinte
si greutati.
Cat priveste ritul de inmormantare, in epoca clasica a civilizatiei lor geto-dacii
practicau cu preponderenta incineratia; inhumatia se intalneste mai rar. Mormantul
de incineratie plan reprezinta tipul cel mai des intalnit la geto-daci. De cele
mai multe ori resturile funerare sunt pur si simplu asezate intr-o groapa, in
putine cazuri fiind depuse in prealabil intr-o urna. Mormintele plane cu caseta
din piatra sunt extrem de rare. Cu prilejul inmormantarii se faceau anumite
jertfe, se asezau in groapa obiectele de care mortul ar putea avea nevoie in
viata de apoi, precum si vase cu mancare si bautura. La moartea celor bogati
se faceau si ospete funerare cu spargerea rituala deasupra mormantului a vaselor
folosite.
La geto-daci intalnim, in ansamblul riturilor de sacrificiu, atat jertfele umane
(constatate, dealtfel, si la alte popoare), cat si sacrificarea de animale si
ofrande, acestea doua din urma devenind, probabil, destul de timpuriu preponderente.
2.2. ''CUNOSTINTE STIINTIFICE. SCRISUL LA GETO-DACI
Multa vreme geto-dacii nu au cunoscut si nu au folosit scrisul, cel putin
asa ne spun specialistii, avandu-se in vedere ca pana la prima parte a epocii
Latène nu avem nici un indiciu, deocamdata, care sa probeze contrariul.
Pentru vremea respectiva insa analfabetismul nu era ''semnul infailibil al unei
subdezvoltari'', cum sublinia H. Daicoviviu, si nici una din cauzele acesteia.
Se putea ajunge la un grad suficient de inalt de dezvoltare fara a simti nevoia
scrisului, societatea geto-dacica fiind o dovada elocventa a acestui lucru.
Numai ca de la un anumit moment a fi in istorie si a face istorie inseamna nevoia
scrisului. Acest moment este resimtit si de lumea geto-dacica. Contactele cu
lumea greaca si romana, cu statele din ''noua confederatie daca'', stadiul dezvoltarii
sociale, economice si culturale, angrenarea in marile evenimente politice ale
antichitatii europene de la Dunarea de Jos, au impus cunoasterea si folosirea
scrierii in societatea dacica. Daca in vremea lui Burebista si imediat dupa
el preponderenta era folosirea scrierii grecesti, in secolul I d.Hr. preponderent,
in scrierea geto-dacilor, era alfabetul latin. Chiar daca in lumea dacica se
cunostea scrierea, fireste, ea nu a fost niciodata la indemana oricui. Exemplele
de folosire a scrierii sunt rare, cele pomenite in izvoarele literare se refera
la conducatori, iar descoperirile arheologice in acest domeniu sunt aproape
in totalitate la Sarmizegetusa. Scrierea a ramas, la geto-daci, un apanaj al
curtii regale si al preotimii inalte.
Cat priveste asa-zisele cunostinte stiintifice ale geto-dacilor (din societatea
geto-dacica, mai precis), majoritatea istoricilor, unii dintre ei cu mai putin
discernamant, invoca vestitul pasaj din Geticele lui Iordanes. Acesta, entuziasmat
de cele aflate despre activitatea lui Deceneu, pe care il considera stramosul
sau, scria: ''... Observand dispozitia lor (a dacilor) de a-l asculta in toate
si ca ei sunt din fire inteligenti, i-a instruit in aproape toate ramurile filozofiei,
caci el era in aceasta un maestru priceput. El i-a invatat morala, dezbarandu-i
de moravurile lor cele barbare; i-a instruit in stiintele fizicii, facandu-i
sa traiasca potrivit legilor naturii ...; i-a invatat logica, facandu-i cu mintea
superiori celorlalte popoare; aratandu-le practica, i-a indemnat sa petreaca
in fapte bune; demonstrandu-le teoria celor douasprezece semne ale zodiacului,
le-a aratat mersul planetelor si toate secretele astronomice si cum creste si
scade orbita lunii si cum globul de foc al soarelui intrece m
