e1s8si
Viata si opera iui Fronto
Corifeul, adevaratul „leader" al curentului literar care tinde sa se impuna pe primul plan al vietii culturale romane, sub Hadrian si mai ales in timpul urmasilor lui, a fost Fronto. Am semnalat, in primul capitol al acestui volum, marcile definitorii ale acestui aticism arhaizant, in cele din urma convertit intr-un anumit manierism formalist. Totodata, Fronto inaugureaza cu certitudine galeria scriitorilor proveniti din Africa de Nord romana, care succede intelectualilor de obarsie hispanica, prevalenti in secolul I e.n.
Marcus Comelius Fronto s-a nascut la Cirta, in Numidia, in jurul anilor 100-l06 e.n. Si-a facut studiile la Alexandria, unde a beneficiat de lectiile unor profesori elenofoni reputati si l-a cunoscut pe scriitorul grec Appian, de care l-a legat o profunda afectiune. S-a stabilit ulterior la Roma, unde, dupa ce a studiat cu asiduitate vechii autori latini, a ajuns avocat celebru si iscusit profesor de retorica. El a devenit repede unul dintre principalii animatori ai vietii culturale a vremii, incat imparatul Antoninus Pius i-a incredintat instruirea fiilor sai adoptivi, viitorii imparati Marcus Aurelius si Lucius Verus. A devenit senator si chiar consul in anul 143 d.C. A numarat printre relatiile sale privilegiate nu numai pe imparatii Antoninus Pius, Marcus Aurelius si Lucius Verus, ci si pe vestitul retor sofist Herodes Atticus. A murit la aproximativ saptezeci de ani, deci in jurul anilor 169-l75 e.n.
Fronto a alcatuit o opera destul de ampla, desi centrata mai ales pe preocupari teoretice. Din aceasta opera, numai fragmentar conservata, a facut parte in primul rand o bogata corespondenta. De altfel, editia lucrarilor frontoniene conservate, publicata initial la Leipzig in 1867, de S.A.Naber, grupeaza intreaga opera sub titlul de „Scrisori", Epistulae
Cuvantarile lui Fronto, care au fost foarte apreciate in secolul al ll-lea d.C, s-au pierdut aproape integral. S-au conservat partial anumite discursuri de aparat, mai jos mentionate. S-au pastrat insa scrisorile propriu-zise si chiar unele raspunsuri primite de Fronto de la corespondentii lui: zece carti de epistule adresate imparatului Marcus Aurelius, doua carti catre Lucius Verus si inca alte doua carti destinate lui Antoninus Pius si prietenilor autorilor, precum si cateva scrisori redactate in limba greaca, care erau adresate lui Appian, Herodes Atticus etc. S-a considerat ca echivalau cu alte epistule diverse opuscule, discursuri si tratate. Astfel, s-a conservat un fragment introductiv din discursul sofistic „Laudele fumului si pulberii", Laudes lumi etpulueris, si discursul „Laudele neglijentei", Laudes neglegentiae. De asemenea, Fronto a alcatuit opusculele epistulare „Despre elocinta", De eloquentia, si „Despre discursuri", De orationibus, conservate in stare corupta, cu lacune considerabile, ca si foarte importantul tratat „Principiile istoriei", Principia historiae, pastrat fragmentar. Fronto a elogiat campania intreprinsa in 162-l65 d.C. impotriva partilor de imparatul Lucius Verus, in „Despre razboiul partie", De bello Parthico, si a alcatuit si alte lucrari cvasiepistulare, mai putin semnificative*.
Majoritatea scrisorilor propriu-zise au un caracter privat, incat unele dintre ele constituie simple bilete, care transmit informatii ocazionale. Dar ele atesta mai ales complexitatea relatiilor literare si politice ale lui Fronto, constituind si un document pretios asupra societatii si culturii secolului al ll-lea d.C. Se evidentiaza aria larga de preocupari ale autorului, stima si chiar afectiunea pe care i le harazeau imparatii vremii, ca si vanitatea lui Fronto, un orgolios ce pontifica pe un ton solemn, ca un adevarat extravertit, mandru de succesele sale in societate, de faptul ca avea acces la viata intima a familiei imperiale. Marcus Aurelius ii adresa epistule tandre si respectuoase, ii vorbea de viata sa de familie, il consulta in privinta cuvantarilor oficiale pe care urma sa le rosteasca2. Este regretabila pierderea textelor care ilustrau performantele oratorice ale lui Fronto.
Ideile si arta lui Fronto

Principia historiae constituie una dintre foarte rarele lucrari din istoria literaturii latine consacrate exclusiv, cel putin in principiu, scrierii istoriei, poeticii si conceptiilor istoriografice. Ca si alti autori, care au meditat asupra istoriografiei (in opere ce in principal aveau alta menire), Fronto se rosteste pentru veridicitatea istoriei APrinc. hist, 4). El indeamna pe istoriografi sa-l ia pe Cato cel Batran ca model in toate privintele, inclusiv din punct de vedere stilistic: fusese cel mai demn de laude pentru felul lui de a vorbi si de a actiona (Princ. hist, 3). Totusi, Fronto depasea preocuparile sale de poetica a istoriei cand se referea in mod concret la statul partie si cand ii admira pe Traian si pe Lucius Verus. Caci aprecia ca prea timida politica militara urmata de Hadrian. Fronto furnizeaza, de asemenea, unele sfaturi relative la comportarea comandantilor militari in timp de razboi3.
Scrierile teoretice consacrate artei elocintei si alte texte frontoniene reliefeaza optiuni estetice similare. in evidenta relatie cu cea de a doua sofistica elenica, Fronto se crede investit cu misiunea resuscitarii gloriei literare romane,intr-o maniera similara celei precumpanitoare in lumea greceasca. El admite ca oratorul sa-si delecteze auditoriul, dar numai daca recurge la o elocinta corecta (adica la o oraiio recta). Fronto pledeaza cu ardoare pentru practicarea artei oratorice, indispensabila atat oamenilor de cultura, cat si carmuitorilor politici. in schimb,
" Ca un mic tratat impotriva pederastiei, un text consacrat legendei lui Arion si a delfinului (Arion), o consolajie despre pierderea unui nepot, un text harazit serbarilor de la Alsium (De feriis Alsiensibus) etc. el detesta filosofia si o considera primejdioasa pentru dezvoltarea elocintei, incat regreta ca Marcus Aurelius se harazea artelor intelepciunii si ca neglija virtutile oratoriei. Numai ca Fronto nu pledeaza pentru orice fel de arta declamatorie. Preocupat in chip manifest de aspectele formale ale discursului, de alegerea cuvintelor, cauta noutatea in vechimea vocabularului. Resimte, asadar, necesitatea innoirii structurilor literare si perimarea clasicismului, insa isi plaseaza solutia in trecutul cel mai indepartat, adica in arealele culturii arhaice, pentru care invedereaza un cult pasionat. De aceea, se opune cu violenta noii retorici si stilului nou. il critica vehement pe Seneca, mult mai aspru decat Quintilian, si elaboreaza un adevarat rechizitoriu impotriva lui si a stilului nou4. in schimb, admira nu numai oratoria fui Cato cel Batran, idolul sau privilegiat, dar si operele lui Naevius si Lucretiu. in ultima instanta, reforma propusa de Fronto, in vederea „ameliorarii" elocintei, se reduce la modelarea lexicului, dupa exemplul experientelor stilistice arhaice. Si, desigur, la o pledoarie pentru construirea unei retorici manieriste, de sorginte aticist-arhaizanta. Astfel, se constituie o „exprimare noua" sau „tanara", elocutio nouella, care va hrani poezia nouellaa neotericilor. Fronto pretuieste virtuozitatea oratorica a lui Cicero, considerat capul si izvorul elocventei romane. ii reproseaza insa ca nu s-ar fi preocupat suficient de proprietatea termenilor utilizati, mai ales ca nu ar fi apelat la cuvintele nesperate si neasteptate pe care ar fi putut sa le descopere la autorii arhaici. De asemenea, il admira fervent pe Salustiu. Fronto se pronunta asadar pentru evitarea nu numai a neologismelor, ci si a cuvintelor obisnuite, chiar daca ar fi corecte si reclama uzitarea termenilor rari si arhaici. Purismul si aticismul arhaizant debuseaza prin urmare intr-un formalism destul de rigid, intr-un manierism desuet, care a aflat insa destui adepti.
Fronto s-a straduit sa puna in practica estetica sa teoretica. Fetisizarea verbului, expresiei exterioare, arhaismului lexical i-a condus propriul discurs, mai ales teoretic, spre o scriitura bizara, funciarmente livresca, artificiala, vetusta. S-a ajuns la o retorica de scoala, vida, mult prea artificioasa. Elocvente sunt, in acest sens, mai cu seama lucrarile sale de tinerete, elogiile vane inaltate fumului, pulberii, neglijentei. Fronto insusi le va considera ulterior „nimicuri", nugalia. in operele istoriografice, Fronto se reliefeaza ca un salustian convins, adica inclinat spre rafinarea formalista a experientelor lui Salustiu. Portretul imparatului Lucius Verus este inspirat de modele salustiene. Lexicul textelor istorice acuza, de asemenea, o limpede coloratura salustiana5. Un metaforism straniu emerge uneori din textul frontonian.
Cercetatorii vremii noastre se releva in general ca foarte severi fata de Fronto. Dar se uita un anumit fapt. Daca este adevarat ca Fronto apare ca un scriitor artificios, rigid, prea arid, prea putin performant si ca ideile sale nu puteau da roade pe termen lung, indiferent de succesul lor momentan, corifeul aticismului arhaizant manifesta un respect aproape religios fata de traditia culturala, fata de o forma specifica de humanitas, inchipuita de el ca o structura vie. Pe baza filologiei si gramaticii, chiar unei anumite retorici, Fronto schiteaza un umanism sincer, chiar daca limitat, in ultima instanta caduc si intors spre trecutul indepartat.
Miscarea frontoniana
Vanitos, plin de incredere in statutul sau social, in pozitia sa politica, Fronto s-a erijat in teoreticianul si in conducatorul spiritual al aticismului arhaizant, care incepuse sa se consolideze inca din vremea lui Hadrian. Nu numai sprijinul autoritatilor imperiale, ci si un orizont de asteptare favorabil acestui aticism arhaizant, relativ remodelat, au inlesnit eforturile intreprinse de Fronto. Totodata, o anumita reactie impotriva elenismului destul de arid, care fusese implantat in cultura romana, faciliteaza de asemenea recursul la traditiile arhaice, italice, chiar populare, de vocatie expresionista, ce se impun in cadrul aticismului arhaizant si omologului lui pe plan liric, adica neoterismului epocii. Am semnalat filiatiile cu cea de a doua sofistica, instalata in cultura greaca, insa, pe cand sofistica a doua isi propunea sa recupereze valorile cele mai stralucite ale culturii grecesti din secolele Vl-V i.C, aticismul arhaizant se orienteaza cu precadere spre stangacia frusta a literaturii arhaice. inclinarea spre o eleganta subtila, desi vetusta, incearca totusi sa estompeze neindemanarea lesne de reperat in venerabilele modele arhaice. Astfel, sub conducerea lui Fronto aticismul arhaizant se constituie intr-o destul de ampla miscare, pe care am numi-o deci frontoniana. Am aratat, in capitolul introductiv al acestui volum, care erau trasaturile ei cardinale (arhaism, purism, pretiozitate laborioasa, cultul preclasicilor, venerarea formei in general). Sub indrumarea formalismului frontonian, se dezvolta o scoala de eruditi, retori si gramatici, atrasi de studierea vechilor scriitori. Datoram comentariilor si excerptelor realizate de gramaticii frontonieni principalele ori chiar singurele informatii despre anumiti scriitori si unele opere literare ale autorilor latini anteriori6.
Dintre gramaticii care au precedat si pregatit miscarea frontoniana sau care au ilustrat-o sunt de mentionat Lucius Caesselius Vindex, care a studiat cu pasiune vechea limba latina, pe urmele lui Varro, si a alcatuit un tratat de ortografie, dar si Quintus Terentianus Scaurus. Acest ultim erudit a fost consilierul de gramatica al lui Hadrian. A redactat de altfel o „Arta gramatica", Ars grammatica, si a comentat autori ca Plaut, Horatiu si Vergiliu. Ne-a parvenit din opera sa un tratat mutilat de ortografie, unde Terentianus Scaurus pledeaza pentru cercetarea istorica a limbii, a etimologiei si a analogiei, in vederea realizarii unei scrieri corecte. Tot de ortografie s-a preocupat si Velius Longus, de asemenea fervent al analogismului arhaizant. Mai important s-a vadit a fi Gaius Sulpicius Apollinaris, profesor al lui Aulus Gellius. El a comentat pe Terentiu si pe Vergiliu si s-a preocupat de sensul anumitor cuvinte, parand a admite un anumit anomalism si a se detasa partial de principiile scolii de obedienta frontoniana. Sub egida miscarii frontoniene, au intocmit comentarii la operele lui Terentiu, Salustiu, Vergiliu si Horatiu, gramatici precum Aemilius Aper, Helenius Acro si Pomponius Porphyrio, in vreme ce Flavius Caper si Statilius Maximus s-au preocupat de ortografie si lexic. Retorul Antonius lulianus a fost si el un profesor al lui Aulus Gellius, in vreme ce dintre discipolii directi ai lui Fronto trebuie amintiti mai ales retorii lulius Aquilinus si lulius Titianus.
Fara indoiala, insa, ca cel mai important promotor al miscarii frontoniene a fost Aulus Gellius. Sau, mai scurt, Gellius.
Viata lui Aulus Gellius
Studiile de eruditie minutioasa si de exegeza ale secolului al ll-lea, ca si orientarile cardinale ale formalismului frontonian si-au gasit implinirea in discursul doct al lui Gellius.
Informatiile despre viata acestui scriitor sunt putine si provin chiar din opera lui. Nu-i cunoastem nici numele in intregime, caci nu stim care era cognomenul lui Aulus Gellius, pe care de altfel Evul Mediu il numea Agellius. Nu-i cunoastem nici familia si nici locul nasterii. Trebuie sa se fi nascut candva intre 107 si 130 d.C, probabil in deceniul al treilea al secolului al ll-lea d.C. A fost educat la Roma si apoi in Grecia, mai ales la Atena. in afara de profesorii mentionati in subcapitolul anterior si de Fronto, principalul maestru al sau, Gellius - cum marturiseste el insusi - a fost format de retorul T.Castricius, de Favorinus din Arelate, retor si filosof de limba greaca, si de multi altii, audiati mai ales la Atena, ca Herodes Atticus si Calvisius Taurus, scolarhul, adica seful Academiei din vremea tineretii sale. Erudit curios, pedant, timid si deosebit de aplicat, Gellius trebuie sa fi fost inzestrat cu un supraeu exigent, care sa-i fi impus o existenta austera si umbratila. Fantasmele acestui carturar au fost canalizate pe terenul studiilor erudite. Dupa terminarea studiilor in Grecia, s-a intors la Roma, unde si-a intemeiat o familie. A activat in „aparatul judiciar" al Capitalei, insa nu s-a lasat atras de o intensa viata publica. Nu a dobandit niciodata faima oficiala si statutul social privilegiat pe care le obtinuse Fronto. Nu cunoastem data mortii acestui sarguincios si modest erudit7.
Noptile atice
Se pare ca Gellius nu a alcatuit decat o singura opera, „Noptile atice", Noctes Atticae, candva dupa 146 d.C, intrucat el consemneaza ca defunct pe Erucius Clarus (13, 18, 1); a scris-o poate intre 158 si 180 d.C.
Noptile atice sunt dedicate fiilor autorului, ca sa le slujeasca drept recreatie intelectuala, cum declara insusi Gellius. Tot el dezvaluie semnificatia acestui titlu: „eu insa, dupa cum am inceput, mi-am intitulat opera fara pretentii, fara o cautare deosebita, aproape rustic: Nopti atice, de la locul si timpul vegherilor de iarna in care am lucrat-o, cedand tuturor celorlalti gloria unui titlu ales, la fel cum am cedat si in ce priveste grija si maestria stilului" Apraef., 10, trad. de David Popescu). Gellius pretinde asadar ca ar fi inceput redactarea operei sale la Atena si in timpul veghilor nocturne austere, asupra carora staruie si in alte pasaje Apraef., 4; 14; 19), harazite ostenelii intelectuale. Totodata, el configureaza un program stilistic, asupra caruia vom reveni. Noptile atice au fost concepute in douazeci de carti, precedate de o prefata generala. Textul acestei opere nu a fost conservat integral. Astfel, s-au pierdut cartea a opta, inceputul prefetei si sfarsitul cartii a douazecea.
Este greu de identificat un plan de ansamblu in structura discursului elaborat de Aulus Gellius. Aceasta structura rezida intr-un amalgam de referinte, bazate pe fisarea lecturilor realizate in bibliotecile mai multor orase si pe amintirile lasate de prelegerile profesorilor audiati la Roma sau la Atena. Curiozitatea febrila, dezordonata, si nu sistematizarea coerenta, guverneaza consemnarea amintirilor scriitorului. Gellius insusi isi reliefeaza metodologia (praef., 2)8. Scenele petrecute in Grecia, in Italia si la Roma se succed cu totul incidental. Dar informatiile oferite si dezbaterile teoretice interfereaza cu secvente in care eruditul evoca anecdote sau amintiri strict personale, cu o anumita agilitate. Practicand constant strategia sa dezordonata, parca inspirata din exemplul saturei, Aulus Gellius ataca diverse probleme. in speta, sunt abordate elemente de filologie si lingvistica, de istorie si critica literara, de filosofie si istorie politica, de institutii, antichitati si religie, de stiintele naturale, medicina, drept etc. Noptile atice constituie o adevarata enciclopedie, in buna traditie a literaturii didascalice romane, dezvoltate pe urmele lui Varro.
Gellius nareaza fapte din viata marilor personalitati literare, citeaza pasaje din operele lor, dezbate problemele autenticitatii unor lucrari atribuite anumitor autori, se refera, cand este cazul, la detalii filologice marunte, la accent, etimologie, flexiune. Materialul documentar utilizat in acest scop este imens. Totusi, multi dintre autorii citati de erudit au fost consultati indirect, intrucat marturiile lor erau inregistrate de alti scriitori, efectiv cititi de Gellius. Oricum, eruditul a recurs la un mare numar de texte, pe care le cunoscuse direct. Printre izvoarele sale privilegiate se numarau Favorinus, Taurus si Herodes Atticus - pentru filosofie -, Verrius Flaccus, Nigidius Figulus, Probus, Cornutus, Hyginus, Sulpicius Apollinaris - pentru gramatica si filologie -, Varro
- pentru antichitati si tot pentru gramatica -, Ateius Capito, Antistius Labeo si Masurius Sabinus
- pentru drept. Fronto a fost insa diriguitorul spiritual al eruditului, iar Favorinus, Varro si Probus par a fi constituit autorii cei mai indragiti de el. Desigur, insa, ca Gellius cunostea in profunzime operele marilor scriitori greci si romani.
indeobste Gellius nu adanceste problemele tratate si nici nu-si expune prea des optiunile. Se intampla cateodata sa asume un punct de vedere original, insa, de regula, strange mult material si infatiseaza o multitudine de curiozitati pitoresti, voit interesante. Manifesta un interes pregnant pentru vechea literatura latina si se straduieste sa evite banalitatile de scoala. Astfel consemneaza numeroase explicatii etimologice. Universul gellian nu apare populat de ganditori, ci numai de colectionari ai curiozitatilor si antichitatilor, ca si de amanunte insolite. Gellius evita sa judece si prefera sa constate, sa adnoteze, chiar sa compileze, incat el este mult mai savant decat Fronto, a carui retorica tinde s-o depaseasca, in pofida admiratiei pe care i-o poarta9. Adesea critica gramaticala se 'substituie criticii literare. in materie de filosofie, eruditul se vadeste inca mai putin original, intrucat promoveaza un eclectism am spune programatic. Privilegiaza morala practica si se straduieste mai ales sa ofere o buna cunoastere a diferitelor scoli filosofice.
Nu se poate degaja insa nici o orientare fundamentala in acest enciclopedism, nici o pledoarie pentru o anumita optica estetico-filologica? Am evidentiat deja optiunea categoric frontoniana a lui Gellius, in pofida refuzului retoricii practicate de maestrul lui. Pe de alta parte, Gellius releva un foarte evident efort pentru realizarea convergentei intre aticismul arhaizant latin - candva ostil eruditiei elenizante, dar acum convertit spre alte directii - si aticismul grec al celei de a doua sofistici10. Desigur, insa, ca admiratia lui Gellius se indreapta clar spre scriitorii arhaici romani. il venereaza pe Ennius si ofera lungi citate din opera lui. Pentru istoria romana, Gellius utilizeaza nu monumentalul discurs livian, ci analistii preclasici, pe care ii admira sincer, ca si pe Cato cel Batran. Exponent totusi al unui anumit umanism, chiar daca arhaizant, Gellius se refera si la autorii clasici. ii elogiaza pe Cicero, Salustiu si Vergiliu. in schimb, Gellius condamna cu inversunare stilul nou si experientele lui Seneca. incat estetica gelliana pledeaza fervent pentru optiunea frontoniana si in favoarea aticismului arhaizant. Criteriile primordiale ale criticii si istoriei literare gelliene se centreaza pe stil, pe pledoaria pentru puritate si eleganta. Dar pur echivaleaza cu ceea ce este arhaic.
Nu constituie oare Aulus Gellius un „scriitant", mai degraba decat un scriitor? Eruditul insusi pare a fi de alta parere, caci arata ca opera sa prilejuieste recreatii copiilor sai, ,£and celelalte ocupatii le vor ingadui ragaz de odihna si destindere sufleteasca" Apraef., 1, trad. de David Popescu). Si intr-adevar Gellius sau personajele evocate de el se destind cu prilejul Saturnalelor, cercetand cunostintele lor de filologie, drept, istorie si antichitati. Dar Gallius este un fanatic al filologiei si al enciclopedismului, care prefera sa se imbolnaveasca si sa moara printre scrieri erudite decat sa se distreze in chip mai uman. Pe de alta parte, desi pare a avea nazuinte literare, Gellius afirma, intr-un citat mai sus mentionat, ca lasa altora grija pentru stil. Totusi Gellius imbina naratia cu dialogul, fiindca apeleaza la discutii imaginare intre el si Sidonius Apollinaris, Favorinus si Fronto. Cu toate acestea, dezordinea, compozitia dezlanata a discursului sau nu sunt doar efectul acumularii nediferentiate de fise. Cum am semnalat in treacat, Gellius
incearca sa transfere in proza si intr-un domeniu variat, care reclama un discurs variat, tiparele saturei. De altfel, s-a constatat tendinta gelliana spre .puneri in scena", spre scenarii, este adevarat destui de naiv alcatuite. Nu lipsesc nici portretele sarjate de gramatici ignoranti sau de tineri vanitosi. De asemenea, emerg destul de frecvent anecdote celebre si chiar naratii romanesti.
in pofida modestiei afirmate in privinta talentului stilistic - si, desigur, Geliius n-a fost un artist! - scriitura gelliana evidentiaza anumite stradanii de exprimare convingatoare. Frazele sunt scurte si clare, in fidela traditie aticista. Cand faureste termeni noi, Geliius valorifica tipare preclasice si, in consecinta, creeaza anumite cuvinte compuse11.
Receptarea lui Gellius si concluzii
Geliius raspundea, pe masura puterilor sale si in functie de patima sa de erudit, orizontului de asteptare al „saloanelor" epocii, al cercurilor cultural-politice, avide de cultura universalizanta, enciclopedica si filologizanta.
Iata pentru ce, desi rar citata, opera gelliana a fost intens utilizata la sfarsitul antichitatii, cand a imprimat o directionare precisa literaturii didascalice. Daca Servius si Augustin au citat-o pe ton elogios, Macrobius a inclus capitole intregi din Noptile atice in Satumalele sale, iar Nonius Marcellus a recurs abundent la materialul oferit de eruditul Antoninilor. Acesta din urma a fost citat si utilizat de autori medievali si renascentisti, ca loannes din Salisbury, Roger Bacon, Petrarca si Bocaccio. Savantul italian Ettore Paratore atrage atentia asupra faptului ca discursul gellian a patruns de timpuriu in spatiul cultural francez, cand nu se obisnuia doar francizarea unuia singur dintre cele trei nume ale scriitorilor romani12. De aceea, daca francezii spun Cicaron, in schimb ei scriu Aulu-Gelle. Singura traducere romaneasca integrala a fost publicata de David Popescu, in 1965. Amplul studiu introductiv si notele se datoreaza iui I. Fischer.
Interesul fundamental al Noptilor atice rezida in valoarea lor documentara, in tezaurul de informatii oferite, in special asupra vechilor texte latine si asupra institutiilor romane. Acest compilator constiincios, care a fost Aulus Geliius, face cititorilor servicii echivalente celor furnizate de un solid dictionar enciclopedic.