z6g9gz
Poporul roman, greu si des incercat de-a lungul istoriei sale, si-a faurit o bogata experienta de lupta si a acumulat un valoros fond de idei teoretice si practice privind apararea pamantului stramosesc. Cand imprejurari potrivnice s-au ivit, el s-a ridicat intotdeauna la lupta cu arma in mana pentru apararea dreptului sacru la o viata libera si independenta. Inca inainte de unirea Moldovei cu Tara. Romaneasca, se propunea adoptarea unui sistem unitar ,care sa ingaduie „ca tot romanul sa f ie dator a servi armata" si in care, pe langa armata permanenta, sa poata fi mobilizate, in momente critice, o armata de ,rezerva" si „gloatele", ceea ce insemna de fapt grosul populatiei tarii.
Continuitatea unor asemenea idei s-a remarcat prin opiniile exprimate, ca si prin unele masuri ce au fost puse in practica la putin timp dupa constituirea statului roman modern. „Revista Carpatilor sublinia in 1861, intr-un articol intitulat: „Instruirea nationala", necesitatea „organizarii rezervelor nationale" si a „introducerii imediate a unei instructiuni militare in toate clasele sociale". In cazul unei agresiuni, toti cetatenii erau datori sa se ridice in apararea tarii, deoarece, dupa opinia autorului, armata permanenta nu putea sa reprezinte decat avangarda fortei de rezistenta, adevarata putere armata a tarii urmand sa o constituie „masa poporului". Cezar Bolliac, largind conceptul apararii patriei prin inarmarea poporului, scria in ziarul „Romania" ca imperativul acelor vremi impunea „armarea generala a tarii, prin armia regulata si permanenta, prin militie si prin armarea satelor".
Adept al principiului natiunii armate, domnitorul A. I. Cuza a facut eforturi pentru a se da curs nenumaratelor initiative menit, pe de o parte, sa duca la crearea unei armate regulate puternice, iar, pe de alta parte, a unui sistem militar care sa permita participarea poporului la lupta. La 7 februarie 1864 Adunarea Legislativa a votat Legea pentru organizarea puterii armate a Romaniei. Conform prevederilor articolului 1 al acestei legi, alaturi de armata permanenta, de unitatile nepermanente de dorobanti si graniceri -; deja existente -; urmau sa ia fiinta si alte formatiuni: garda oraseneasca, militia reactiva (organizata pe trei categorii de varsta) si gloatele. Ultimele doua categorii erau considerate ca o forta puternica pe langa armata permanenta si trupele de graniceri si dorobanti, forta care sa poata fi instruita, „in manuirea armelor la un timp dat si organizata asa incat chemarea lor sub arme sa poata fi o realitate practica". Privita in mare, aceasta structura a armatei ar fi asigurat, dupa cum se exprima istoricul A. D. Xenopol, „o pregatire armata a poporului din crestet pana in talpi". Proiectul de lege nu a fost insa sanctionat de Cuza, retinerea domnitorului fiind justificata de protestul Austriei si mai ales al Portii otomane, nemultumite de o legislatie orientata spre intarirea sistemului militar romanesc. In al doilea rand, intentiilor lui A. I. Cuza de a aproba proiectul de lege li s-au opus cu vehementa elementele conservatoare din Adunarea legislativa, care vedeau in inarmarea maselor un pericol direct la adresa marii proprietati.

Cu toate acestea, in toamna aceluiasi an, a fost promulgata o noua lege care stipula, printre altele, ca „fortelor neregulate de militii" trebuia sa li se alature -; in cazul unei agresiuni din afara -; gloatele, denumire prin care „Regulamentul pentru chemarea si instruirea gloatelor", elaborat la 28 decembrie 1865 subintelegea pe toti cei apti sa poarte o ar ma. Toti cetatenii, intre 17 si 50 de ani, care nu faceau parte din armata permanenta si nici din unitatile de graniceri si dorobanti, erau obligati sa faca pregatire militara. In regulamentul amintit se arata: „Locuitorii comunelor, in varsta de 17 la 50 de ani, se vor aduce pentru a se deprinde Ia arme in toate Duminicele. Aceasta deprindere va fi de 3 ore, din care una se va consacra tragerii la semn". Pentru instruirea gloatelor, la fiecare judet a fost detasat cate un locotenent sau sublocotenent de infanterie, un caporal si un soldat. In comune, instructorii erau recrutati dintre cei care isi satisfacusera stagiul militar in armata permanenta sau in trupele de graniceri si dorobanti. Cetatenii care aveau varsta intre 26 si 32 de ani urmau sa fie concentrati de doua ori pe an pentru exercitii si manevre.
Asadar, prin sistemul militar preconizat in timpul domniei lui A. I. Cuza, se asigura pregatirea militara a intregii populatii, in special a taranimii, poporului incredintandu-i-se misiunea de aparare a tarii, de cucerire a independentei nationale.
Si dupa inlaturarea Iui A. I. Cuza interesul pentru introducerea unor structuri si forme care sa favorizeze pregatirea unor mase cit mai largi ale populatiei in vederea apararii tarii s-a pastrat. Existenta, alaturi de armata permanenta -; elementul constitutiv fundamental al sistemului militar -; si de armata teritoriala, a unor formatiuni de tip popular -; militiile, gloatele, garda oraseneasca -, asa cum prevedea legea pentru organizarea armatei din 1868, sporea capacitatea de aparare a tarii in cazul in care ar fi devenit victima unei agresiuni.
In timpul scurtei domnii a lui Alexandru Ioan Cuza, armata romana a facut progrese evidente atat in ce priveste pregatirea, cit si inzestrarea cu armament, devenind un organism bine structurat, capabil sa indeplineasca misiunea sacra ce-i revenea -; apararea pamantului stramosesc. Eforturile facute de domnitor in acest domeniu au avut la baza constiinta clara ca armata, sprijinita de intregul popor, este pavaza autonomiei si demnitatii tarii, mijlocul esential capabil sa apere integritatea ei teritoriala, sa realizeze inaltul ideal al generatiei revolutionare de 1a 1848 -; cucerirea independentei depline si faurirea statului national unitar roman. Organismul militar creat de A. I. Cuza, cu perfectionarile intervenite in deceniul care a urmat domniei lui, isi va dovedi intreaga putere si vitejie in marea confruntare din 1877-1878 pe campurile de batalie.