Revolutia franceza a desfiintat privilegiile care divizau societatea pe verticala in grupuri inchise si a instaurarii egalitatii in fata legii. A fost astfel fundamentata o alta realitate- s-a creat un sentiment de solidaritate intre cetateni care s-a manifestat constant si puternic. Era o solidaritate generata de constiinta drepturilor obtinute care trebuie garantate si aparate si, totodata de constiinta indatoririlor de indeplinit fata de stat, devenit garant al libertatilor castigate si pentru toti cetatenii. Revolutia franceza a creat astfel un nou tip de comunitate sociala, caracterizata printr-o stransa coeziune constienta a membrilor sai. Acest nou tip de comunitate se numeste natiune. c5z22zf
In conceptia teoretica si practica a Revolutiei franceze, factorul principal al formarii natiunii era vointa liber exprimata a unei colectivitati de a trai sub aceeasi legislatie care asigura drepturile si libertatile proclamate si statuate pentru sine de catre ea insasi. Aceasta este o conceptie constitutional-juridica, pentru care natiunea era produsul aderarii indivizilor la un sistem politic. In consecinta, originea, trecutul istoric, limba comuna erau elemente de plan secundar. Revolutionarul, patriotul francez traieste intens prezentul si este cu fata si gangul indreptate catre viitorul natiunii. Trecutul nu este inclus in trairile sale, ba chiar il repudiaza. De aceea, pentru a-i insufleti pe cetateni, nici conducerea revolutiei, nici Napoleon, in numeroasele si vestitele sale proclamatii, n-au facut apel la eroismul inaintasilor, ci totdeauna la apararea idealurilor Revolutiei si ale patriei. Se poate spune asadar ca natiunea franceza care s-a faurit atunci in deplinatatea trasaturilor sale traia „in anul zeero al lummi noi”.

Pe de alta parte, Revolutia franceza a extins asupra popoarelor doctrina drepturilor naturale. In 1790 si 1795 unii fruntasi ai Revolutiei au propus adoptatarea in Adunarea, si apoi in Conventia Nationala, a unor declaratii de principii in care se afirma ca popoarele, ca si fiecare individ, au dreptul natural de a trai in libertate, potrivit cu libera lor alegere. Aceste acte proclamau un fapt: principiul autodeterminarii popoarelor, care va face o cariera stralucita pe arena internationala in secolul XIX si, mai ales, la inceputul secolului XX.
Revolutia franceza a determinat, prin ideile politice profesate, trezirea si potentarea sentimentului national la alte popoare, pe de o parte prin influenta si imitatie, pe de alta parte ca reactie legitima impotriva hegemonismului politic si agresivitatii militare practicata de Franta napoleoniana. Salutati initial ca eliberatori, francezii au ajuns sa fie priviti in scurt timp ca invadatori. Germanii, italienii se razvratesc impotriva lor si isi revendica dreptul propriu la independenta si unitate.
In acest fel, lupta popoarelor pentru libertate pe plan economic si social se va identifica cu lupta pentru independenta politica. In Europa se deschide astfel „era nationalitatilor”, a luptelor nationale avand ca obiectiv final statul national.