E un paradox aparent acela prin care se afirma ca impartirea timpului in milenii, secole, decenii nu are decat o valoare conventionala, care nu corespunde realitatii organice a proceselor istorice. Durata si unitatea interna a acestora nu se suprapun decat aproximativ peste cate o unitate cronologica uzuala. b5o14ot
Pentru a revela unitatea reala a anumitor procese si etape istorice, trebuie sa se opereze cu durate de lungime variabila, altele decat cele ale calendarului. Dupa o parere bine acreditata, secolul al XIX-lea, ca unitate relativa de procese economico-sociale si cultural-politice conexe nu incepe decat la 1815 si se sfarseste la 1914. Acest ultim an a marcat finele structurii si a stabilitatii politice a Europei care, in pofida catorva elemente de criza si a unor schimbari partiale, se mentinusera in genere in formele de o parte anticipate generos de revolutia franceza si dezvoltate in siajul ei ideologic, iar de alta parte instituite arbitrar la Congresul de la Viena din 1815 de catre puterile victorioase impotriva Frantei revolutionare si napoleoniene.
Sub anumite aspecte economice, secolul al XIX-lea, s-a incheiat in anii 1900: fenomenele aparute in tehnica si in organizarea industriala sau conectat, inca de pe la 1880-1890, celor din secolul al XX-lea.
Iar in privinta culturii s-ar putea considera ca un suflu de „modernitate” si de antitraditionalism, din care se vor distila continutul si formele agresiv novatoare ale spiritualitatii secolului al XX-lea, se contureaza distinct in intervalul 1900-1914 si coincide astfel cu debutul cronologic al secolului.

Punerea in cauza a secolului al XIX-lea nu se epuizeaza insa printr-o simpla discutie de cronologie.
In istoriografia interbelica a fost privit ca o epoca de echilibru si de progres, dominata de un sentiment de securitate, datorat cresterii economice constante si faptului ca intre 1815-1914 n-a bantuit nici un razboi de proportii.
Recent insa, optica asupra acestui secol s-a modificat: e considerat mai asemenea unei perioade de tranzitie spre marile metamorfoze din secolul al XX-lea. Se afirma ca stabilitatea sa n-a fost decat aparenta, ea bazandu-se, in fapt, pe antinomia dintre calmul de suprafata si tensiunile de adancime.
In particular, aceasta noua optica vizeaza subperioada 1871-1914, ea fiind cea care a reunit, in mare parte caracteristici antinomice. A cunoscut o stabilitate care a alimentat speranta intr-o pace, durabila, daca nu de- a dreptul vesnica („iluzia cea mare”), dar a marcat, in acelasi timp, inceputul celei mai aprige curse a inarmarilor cunoscuta pana atunci. Tratatele incheiate intre state isi propuneau deopotriva sa mentina echilibrul european si sa creeze conditiile rasturnarii lui prin forta. S-au desfasurat paralel, ori s-au confruntat, manifestari nationaliste, ideologii si organizatii internationaliste. O concurenta economica acerba a coexistat cu noile forme de organizare supranationala a industriei si a finantelor, care aveau tendinta de a „disciplina” libera-concurenta, - fetisul capitalismului clasic. Din jurul lui 1880 „idila liberei concurente” pe piata internationala a luat sfarsit: majoritatea statelor revin la protectionismul vamal, gandirea, literatura si arta sunt asediate de curente contestatare, oferind tabloul unei lupte intre rationalism si irationalism. Aceasta eflorescenta de idei diverse, chiar contradictorii, a fost considerata candva ca expresie a plenitudinii capacitatilor creatoare, pe cand in prezent ea apare mai degraba ca emanatia unei spiritualitati labile, in criza, in tranzitie spre „un altceva”, pentru moment insuficient conturat.
In ultimii ani ai acestei subperioade Europa a atins punctul culminant al suprematiei sale economice si politice in lumea intreaga. Era creditoarea acesteia si vehicula cea mai mare parte a comertului mondial. Din suprafata de 149 milioane de kilometri patrati a uscatului, Europa nu ocupa decat 10 milioane, dar statele sale
(inclusiv Rusia, intre Urali si Pacific) posedau in afara continentului 75,6 milioane de kilometri patrati, avand aproape 600 milioane de locuitori.
Precum odinioara pentru Imperiul Roman secolul al II-lea p. Chr., acest „summum” al puterii a fost pentru Europa sfarsitului de secol XIX mediul germinativ al declinului. Fiindca el a insemnat „mondializarea” intereselor si a politicii europene. O data devenite mondiale, acestea, de la un anumit moment, n-au mai putut fi controlate. In locul echilibrului si al stabilitatii, ele au imprimat evenimentelor o alura dezordonata si s-au intors impotriva creatoarei si beneficiarei lor, impingand-o spre o prima catastrofa. Tentativei de a extrapola principiul echilibrului politic pe scara mondiala ii lipsea, deocamdata, experienta. Harta lumii era un esichier prea vast, cu prea multe figuri, cu un prea mare numar de combinatii posibile de joc, ceea ce reducea posibilitatile de previziune a miscarilor, atat ale partenerului cat si ale adversarului.
Transplantata la scara mondiala, politica europeana constata caderea in desuetitudine a categoriilor ideologice care influentasera inainte vreme luarea deciziilor sale. Se vorbeste acum, ostentativ, de o
„dezideologizare” a politicii. Interesele economice devin preponderente. Politicienii, dirijorii destinelor marilor puteri devin pe nesimtite contabilii acestor interese, care le limiteaza libertatea de decizie. Ei nu mai dirijeaza, ci sunt tot mai mult dirijati de evenimente.

Friedrich Schiller presimtise aceasta situatie, in versuri memorabile:
„Ingusta-i lumea, larg hotarul mintii, Usor traiesc in el, alaturi, gandurile,

Dar aprig se infrunta, in afara-i, faptele.”

(Moartea lui Wallenstein, actul 2, scena a 2-a)
Amplificarea fenomenului de opinie publica a actionat, dupa 1871, in acelasi sens destabilizator. Parlamentele, partidele politice, organizatiile si miscarile de masa imprima adesea factorilor politici decizionali atitudini ezitante, dupa cum opinia publica este divizata, oscilanta, fie din cauza confruntarii in cadrul ei a partidelor traditionale cu altele, noi si mai radicale, fie din cauza labilitatii sale, sub impactul presei si al aductiunii pe scena politica -; prin largirea dreptului de vot -; de elemente sociale insuficient orientate in problemele vietii interne si internationale.
O ipoteca greu apasatoare asupra Europei si a lumii dupa 1871 a fost militarismul. Este fenomenul care atesta cel mai evident fragilitatea echilibrului perioadei. „Mondializarea” intereselor marilor puteri si conturarea acestor interese cu precadere pe terenul economic, al bilantului de profit si pierderi de care factorul politic e obligat sa tina seama in permanenta, au determinat, la nivel decizional, conceperea relatiilor internationale in termeni de forta. Sunt termenii care, de-a lungul intregii istorii, au fost, cu cateva exceptii, „ultimul argument al politicului”. In ajunul secolului al XX-lea apelul la forta armata era insa susceptibil de provocarea unor consecinte de o gravitate necunoscuta inainte -; pe care, de altfel, le-a chiar provocat …
Revenind la ideea ca limitele unui ciclu de dezvoltare istorica reala, organizata, nu coincid cu cele ale cronologiei uzuale, am putea afirma si ca secolul al XIX-lea nu s-a sfarsit la 1914, ci secolul al XX-lea a inceput pe la 1870. Fiindca in matricea anilor urmatori acestuia au germinat tragediile din plin traite de Europa in secolul al XX-lea: razboaie mondiale, dictaturi sangeroase, violarea drepturilor omului si ale popoarelor, o stare endemica de insecuritate a statelor care se pandesc reciproc.
Din nefericire, „modernitatea” nu se recunoaste numai in creatiile pozitive si generoase ale istoriei, ci si in aberatiile sale.

Inspirat de afinitatea cu spiritualitatea elenica si sub impresia transfigurarii unuia din momentele acesteia in celebra poezie a lui Goethe,1 Tudor Vianu scria ca idealul culturii moderne este mitul lui Prometeu -;
„superb imn al mandriei creatoare a omului”,2 avand ca tema insubordonarea individului fata de autoritate, afirmarea propriilor sale legi si asumarea propriului destin. Ca urmare, cultura moderna, mai ales cu incepere din secolul al XVIII-lea, era definita ca o cultura de opozitie, ca o cultura contestatara.
Aceasta caracteristica esentiala e completata prin nerabdarea de a cunoaste, pentru care Oswald Spengler convoca un alt mit -; cel al lui Faust. „Spiritul faustic”, dupa cum e numit, impinge fara preget cultura noastra moderna „sa descopere ceea ce nu se vede, sa aduca acel ceva la lumina interioara a privirii, spre a-l putea lua in posesie; din totdeauna, aceasta a fost pasiunea lui cea mai tenace.”3
Individualism, nonconformism, pasiunea de a cunoaste -; sunt elemente suficiente pentru a explica de ce cultura moderna se acomodeaza tot mai putin si pentru durata tot mai scurte unor curente dominante, care sa-i fi determinat pentru mai multe generatii o unitate de conceptie si stil.
Tendinta sa progresiva, vadita mai ales in secolul al XX-lea, este de a se pulveriza intr-o pluralitate de idei, greu reductibile la un numitor comun, fapt ce reflecta tocmai starea perpetua de insubordonare, de cautare frenetica a depasirii limitelor in toate directiile. Aceste tendinte si caracteristici nu semnifica, totusi, un spirit analitic. Societatea si cultura moderna poseda un simt bine definit al organizarii si al coordonarii eforturilor intelectuale si artistice. Pragmatismul lor, la acest nivel de baza, e pus in evidenta, printre altele, de preocuparea intensa pentru invatamant. Rezultatele acestuia au democratizat cultura, au creat „cultura de masa”, avand efecte imense asupra vietii sociale si a conditiei umane in general.
Invatamantul modern a echilibrat studiul stiintelor cu acela al disciplinelor umaniste, avand tendinta de a inclina balanta in avantajul primelor. Utilitatea sociala a stiintelor exacte s-a impus de o maniera categorica intr- un secol care, fascinat de dezvoltarea lor fara precedent, a mers pana la afirmarea „scientismului”, deci pana la a postula caracterul absolut al rolului stiintelor in sistemul culturii. E adevarat ca in secolul al XIX-lea si al XX-lea s-au produs descoperiri stiintifice mai numeroase si mai importante atat sub aspect fundamental cat si practic, decat in toata istoria anterioara a omenirii. Realizand vocatia demoniaca „faustica” a umanitatii, cautarea continua „a ceea ce e ascuns”, rezultatele lor au condus aceasta vocatie pana la pragul confruntarii dramatice cu un alt bine cunoscut simbol, cel al „ucenicului vrajitor”, care nu mai poate stapani fortele puse de el in miscare cu nesabuinta. Pe baza dezvoltarii fortelor stiintei si ale tehnicii, benefice si primejdioase deopotriva, s-a creat

„iluzia cea mare” a generatiei de la 1900, credinta in viitorul sigur al progresului.

Pare ca mitul ucenicului vrajitor, insotit de increderea in capacitatea si dreptul nelimitat de exercitare a fortei creatoare din partea eroului sau a inceput a tenta si alte domenii ale culturii.
De pe la finele secolului al XIX-lea si pe parcursul celui de-al XX-lea creatia artistica, in literatura, arta, muzica, se caracterizeaza prin tendinta de emancipare de servitutea realitatii exterioare. Ea se indeparteaza de traditia misiunii de a reflecta realitatea -; obiectiva sau subiectiva (lumea sau eul) -; in cel mai rau caz prin transfigurarea ei. Cam de-acum un secol, literatura si artele isi propun sa creeze o realitate proprie, ignorand-o pe cea exterioara. Un estetician german a emis o definitie devenita celebra, ca revelatoare a acestei conceptii moderne: „Opera de arta este un organism particular al naturii, de aceeasi categorie, dar in esenta neavand nici o relatie cu ea.”4
In cadrul acestei conceptii realitatea este „reformulata” dupa dimensiuni si raporturi dictate de intelect. Este o arta cerebrala nu sensoriala.
Impinsa la extrem, ea rupe total legatura cu realitatea si creeaza, plastic, un univers independent, care e o proiectie exterioara a imaginatiei pure sau a unei constructii intelectuale abstracte. Un tablou-manifest al acestei scoli a fost „Patrat negru pe fond alb”. Alte compozitii se numesc „Elasticitate”, „Planuri verticale albastre si rosii”, „Viziune inconfortabila”, „Rosu abstract”, „Verde vertical”, „Spatiul doarme” etc.
Secolul al XX-lea a adus si in muzica o ruptura cu traditia, la fel de radicala ca aceea din artele plastice, a picturii abstracte, opuse celei anterioare, figurative. Principiile sale sunt: semnificatia autonoma atribuita notei, sunetului, si a contextului in care ea apare; muzica „atonala” sau „dodecafonica” abandoneaza structura clasica a gamei de 7 sunete (5 tonuri + 2 semitonuri) in favoarea gamei cromatice de 12 semitonuri; ea generalizeaza disonanta, fara nici o discriminare in raport cu acordul armonic. Rezultatul a fost o extrema libertate de organizare a materialului muzical. Ca si pictura abstracta, aceasta muzica este cerebrala. Ea creeaza combinatii de sunete considerate inainte ca imposibile sau cel putin inadmisibile: este un nou limbaj al sunetelor.
O privire asupra culturii europene a secolelor XIX-XX ne conduce spre o concluzie cam pesimista in privinta „fenomenului european”, conceput din perspectiva anumitor semnificatii pe care le cumuleaza.
Atata vreme -; ceea ce inseamna milenii -; cat societatea a fost divizata intre o masa de analfabeti si o infima minoritate de stiutori de carte, cultura a fost inaccesibila marii majoritati. Treptat, si mai ales dupa raspandirea tiparului, acest abis intelectual va deveni tot mai putin adanc. Natural, generalizarea invatamantului in timpul secolului al XIX-lea n-a putut sterge complet diferenta dintre un licentiat si un absolvent de scoala elementara. Cu toate acestea, cultura n-a mai constituit pentru nimeni un univers inabordabil. Realizarile cele mai subtile ale stiintelor (cu exceptia matematicilor superioare), artelor, ale literaturii si muzicii -; mesajul si formele de expresie ale ultimei -; puteau fi intelese de cetateanul de pregatire mijlocie. Cu putine exceptii, ele erau
„gustate” de marele public -; in maniera variabila, desigur, si cu preferinte diversificate, in functie de nivelurile diferitelor straturi sociale si intelectuale. Chiar rezultatele stiintifice erau accesibile -; daca nu in detalii, cel putin in sensurile lor fundamentale -; formarii si intelectului omului mijlociu. Nimeni nu ramanea iremediabil perplex in fata legii gravitatiei universale, a conservarii materiei si energiei, a structurii moleculare si atomice a materiei, a legilor evolutiei si ale ereditatii etc. Secolul al XIX-lea a realizat, asadar, mai mult decat oricand in istorie, o
„stare de comunicabilitate” intre actul de cultura si oficiantii sai -; elitele -; de o parte, si o masa numeroasa de beneficiari potentiali (dar si reali) al aceluiasi, de partea opusa.
Aceasta idila a fost intrerupta in secolul al XX-lea. Explorarea tot mai profunda a misterelor lumii de catre savanti a condus la rezultate in fata carora omul „de cultura generala” ramane complet blocat, avand nevoie, spre a le intelege, de o serioasa formare de specialitate. E un fapt ce nu comporta discutie si de care nimeni nu poate fi facut vinovat. Totusi, cazul filosofilor, al scriitorilor si al artistilor nu poate fi considerat cu aceeasi detasare.

Incepand cu perioada interbelica, anumiti filosofi au tinut sa-si creeze un limbaj personal, deliberat obscur, care nu mai constituie o punte, ci un ecran intre ideile lor si iubitorii de filosofie. Arta abstracta nu are decat o slaba rezonanta in gustul public si, in majoritatea cazurilor, aceasta rezonanta nu e cea scontata. La fel se petrec lucrurile cu noul stil muzical. Literatura a dezvoltat forme si formule care au nevoie de o „cheie” spre a reusi sa descifreze (fapt deloc sigur …) ceea ce autorii au voit sa spuna. Ea nu mai este „un produs care se consuma, ci un vesmant care se poarta”. Cu o complicitate de origine romana (Ionescu), absurdul a devenit de bon ton in creatia dramatica.
Toate acestea nu sunt o sentinta, ci pur si simplu o constatare (si un avertisment) ca secolul al XX-lea a reinstaurat clivajul intre cultura si capacitatea comuna de comprehensiune; a revenit la o cultura pentru initiati, la o cultura esoterica. La nivel social superior, faptul incurajeaza snobismul, avand ca efect o alterare a selectiei valorilor, comparabila prin nocivitatea ei cu cenzura unui regim totalitar. La nivel inferior -; caderea gustului public in subcultura propagata de o anume cinematografie si televiziune, si de catre publicatiile bulevardiere, oferind o satisfactie ieftina si imediata milioanelor de fiinte umane carora cultura absconsa le intarzie intrarea in labirintul ei, plin de mistere intretinute in chip deliberat.
Aparitia si persistenta in cadrul unei societati a unor linii de falie nu este -; si n-a fost niciodata -; un semn de bun augur…
Falia cea mai profunda si mai greu de trecut s-a instaurat in Europa la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial. In timpul conferintelor de la Ialta (4-12 februarie 1945) si Potsdam (17 iulie-2 august 1945) ale conducatorilor statelor invingatoare, fosta URSS a impus, prin presiuni sau stratageme perfide, - iar puterile occidentale au consimtit cu imprudenta si naivitate, - impartirea continentului in doua zone. Diferentele de organizare economica, de structuri sociale, de sisteme si organizatii politice si militare, mentalitati si cultura intre estul si vestul continentului, separatia lor cvasitotala, cel putin in primii 10-15ani, precum si piedicile puse circulatiei persoanelor, bunurilor, ideilor, supun atentiei istoricului intrebarea: „Europa a mai existat in acest interval de timp?”

Evident, intre 1945-1989 Europa -; ca entitate politica si culturala -; n-a mai fost ceea ce fusese pana in
1939. Europa de Est nu mai aducea aminte de matricea sa -; geniul grec -, de umanismul crestin, de Renastere, de rationalism si de Luminism.
Adevarata Europa a fost redusa la spatiul de la vest de Elba, Muntii Sudeti si Alpii Orientali. Mai mult decat oricand, ea se infatisa ca „un mic cap al continentului asiatic” (Paul Valéry). Libertatea sa de decizie era de asemenea limitata. Europa de Est era ocupata de armata sovietica; cea de Vest isi datora securitatea prezentei armatei americane, nu la fel de numeroasa, dar dotata cu mijloace tehnice capabile sa descurajeze agresiunea. Din punct de vedere militar Europa era, in cazul izbucnirii unui conflict, intaiul si cel mai expus teren de confruntare, fiind traversata de linia care marca echilibrul fragil intre cele doua superputeri: Statele Unite si URSS. Era echilibrul „teroarei reciproce” in fata perspectivelor catastrofale ale unui razboi nuclear, element care si-a avut partea de contributie la pastrarea unei paci precare.

In aceasta Europa sectionata in doua parti, terorizata de spectrul agresiunii sovietice si indatorata, pentru aparare, fortei unui stat noneuropean, se pot nota cel putin doua procese istorice fundamentale pentru destinul lumii contemporane. Europa (occidentala) isi recastiga ascendentul spiritual asupra restului lumii, chiar daca, acum, el nu este la fel de important ca inainte de primul si al doilea razboi mondial; in ciuda previziunilor sumbre, declinul ei, de care se vorbise mult, a fost franat pe la mijlocul anilor ’60. Continentul a inceput a manifesta o vigoare economica si un dinamism al conceptiilor si practicilor de organizare internationala, care par a-l apropia grabit de o formula inedita a existentei sale si, in orice caz, de recuperarea unei pozitii solide in concertul puterilor lumii.
„Acest continent care se indoia de viitorul sau, aceasta Europa care se intreaba cu privire la sansele sale, si-a redobandit increderea in destinul si in capacitatea sa. Ea si-a alungat angoasele si a incetat a se mai teme de o invazie, de a mai crede intr-o subversiune. Eliberata de cosmaruri, a devenit activa, pornita sa construiasca, sa inoveze, sa investeasca.”5
Intre 1939-1989 Europa a traversat cea mai lunga si mai profunda criza din ultimul deceniu. Niciodata ea n-a fost mai aproape de anihilarea spiritualitatii, sau chiar a existentei sale. Faptul de a fi supravietuit este una din marile izbanzi ale istoriei.
Dupa ce a depasit „veacurile intunecate” care au urmat disolutiei Imperiului Roman de Apus, Europa a fost urmarita in permanenta de ideea unei reconcilieri interne, care sa aiba drept efect suprimarea conflictelor, armonizarea intereselor statelor si -; suprem ideal -; integrarea lor intr-un sistem international acceptat si legiferat in unanimitate. Evident, erau ideile catorva vizionari. Dar, ca atare, ele nu sunt mai putin pretioase. Incepand cu secolul al XVII-lea s-a preconizat mereu asezarea relatiilor pacifice intre state pe planuri bine articulate de institutionalizare, intarite prin arbitraj si prin sanctiuni comune impotriva transgresiunilor de la norme de convietuire prestabilite.
Nationalismele si imperialismele secolului al XX-lea au fost temperate de organisme ca Societatea Natiunilor si Organizatia Natiunilor Unite. Scopurile celei din urma au fost dezvoltate, cu incepere din 1949, prin numeroase acorduri care au pregatit terenul pentru o formula inedita de organizare a continentului, imbratisata cu un entuziasm de toate nuantele -; euforic, naiv, prudent sau chiar cinic.
Integrarea si unitatea europeana nu se vor realiza insa numai prin reglementari, conferinte, acorduri si institutii. Acestea nu vor deveni solide si durabile decat din momentul in care vor fi acompaniate de un consens bazat pe o comunitate de convingeri si de sentimente sincere6. O astfel de „pedagogie” a integrarii, care sa acorde fiecaruia ceea ce-i apartine si sa incurajeze fara discriminare pe toata lumea, este inca deficitara.
Europa a fost si ramane creatia tuturor popoarelor ei. Ea nu s-a supus nici cuceririlor unilaterale, nici impartirii prin artificiile intereselor egoiste si de forta. Ea nu poate fi divizata in „buni” si „rai”. Europa de Est, nefericita, mizera, dispretuita si aservita, a cunoscut in drama ei un proces de purificare prin suferinta, prin care cei in restriste sunt capabili sa conserve valori morale, uitate de cei suprasaturati cu toate binefacerile vietii.
Europa se gaseste la o cumpana a istoriei, unde se confrunta in primul rand cu ea insasi, cu tot ce a acumulat de-a lungul secolelor, ca intelepciune etalata ostentativ si ca nebunie ascunsa. E o sansa a existentei sale, al carei succes sau esec vor fi responsabile de faptul daca viitorul acestei existente, va sta sub semnul crepusculului sau al resurectiei.