q5y23yj
„Ca sa va puteti da seama, preaputernice Seniore, de marimea, de ciudatenia si de minunatia lucrurilor acestui mare oras Temixtitlan, de domeniile si personalul de serviciu ale acestui mare Motezuma 2... de ritualurile si obiceiurile acestor oameni, de ordinea care domneste in guvernare ca si in oras... v-ar trebui mult timp si nenumarati cronicari priceputi..."
In felul acesta Cortez, in cea de a doua scrisoare a sa catre Carol Quintul, isi marturisea incurcatura, incurcatura pe care o simtim si astazi cind incercam sa ne inchipuim splendorile de altadata ale unui oras pe care infrin-gerea zeului Huitzilopochtli 1-a condamnat sa fie ras. complet de pe suprafata pamintului. Nici centrul Mexicului colonial, nici imensa capitala moderna n-au pastrat vestigiile luxosului Tenochtitlan. Din fericire, dispunem insa de numeroase si foarte „pricepute" marturii ale cronicarilor pentru a incerca sa facem dreptate unui oras a carui arhitectura si urbanistica erau mult avansate fata de cele ale Europei din acea epoca. Trebuie, in adevar, ca spectacolul sa fi fost cu totul extraordinar pentru ca toti cuceritorii care nu puteau fi suspectati de o binevoitoare partinire, sa fi fost unanimi: „un oras demn de cartea lui Amadis", „o piata de trei ori mai mare decit aceea a orasului Salamanca", „un oras mai frumos decit Granada sau Venetia". Comparatia cu Venetia este semnificativa: ca si cetatea dogilor, Mexico este construit pe apa si intreaga sa istorie si urbanismul sau nu sint altceva decit o serie de lupte si de aliante cu apa. (Faptul acesta este atit de adevarat incit in vechiul Mexic, glifa „oras" se scria altepetl, „apa-munte").
Am vazut ca Huitzilopochtli a condus migratia poporului sau pina la aceasta insulita pierduta in mijlocul mlastinilor unde a fost vazut vulturul devorind sarpele. Acolo a fost construit primul sanctuar al zeului, o simpla coliba din trestii. Pe masura ce tribul a fost acceptat de vecinii sai, devenind apoi trib conducator, coliba a fost marita si infrumusetata, pina la ultima sa renovare sub domnia lui Ahuizotl (1487). Acest templu era dupa cit se pare situat in apropiere de amplasamentul actualei catedrale. In jurul sanctuarului se intindea orasul sacru si palatele pe care si le construiau suveranii, astfel incit, spre faima coloniei, Zocalo actual trebuie sa evoce intrucitva dispunerea marii piete aztece.

In mijlocul unei depresiuni incercuita de munti se afla un ansamblu de lacuri si lagune: Zumpango, Xaltocan, Tepexpan la nord; - Chalco si Xochimilco la sud; Mexico in centru, in momentul sosirii sale, micul trib fusese cantonat in mijlocul acestui imens complex de lagune cu apa sarata (Aceste lagune sint astazi aproape total secate, cu exceptia unei parti a lagunelor Zumpango si Texcoco).
Primul templu a fost probabil construit pe o stinca ce se inalta din laguna. Apoi, treptat, a fost creat un intreg sistem pentru a cistiga teren si a construi un oras. in acest scop, aztecii au folosit sistemul chinampas despre care am vorbit mai inainte.
Orasul Mexico-Tenochtitlan a fost deci creat plecind de la mici insule plutitoare care, treptat, au fost fixate in laguna in jurul citorva stinci ce ieseau din apa. Mexico, prizonier intre cele doua extreme — seceta si inundatiile — trebuia sa lupte cu apa si totodata sa si-o faca prietena. Suveranii au poruncit mari lucrari pentru izolarea lagunei si regularizarea regimului apelor.
Conchistadorul Anonim descrie strazile „jumatate pamint, jumatate apa". Mergeai in barca pina la palatul lui Motecuzoma. Un mare numar de poduri, cea mai mare parte mobile, taiau aceste strazi si permiteau lupta impotriva apei (cum va fi cazul in ultimii ani ai domniei lui Motecuzoma, cu prilejul celei de a cincea preziceri, cind laguna va incepe sa fiarba) si totodata impotriva dusmanilor (asa cum vor constata spaniolii ou prilejul asa-.numitelor Noche triste — Nopti triste). Dar apele lagunei sint salcii, asa incat trebuia sa fie adusa pina in centrul capitalei apa unui izvor captat la Chapultepee. Apeductul, din care sint inca vizibile unele parti, a fost considerat ca exemplar tot timpul cit a durat Colonia. Era format din doua canale in asa fel incit in timp ce se curata unul era folosit cel de al doilea.
Astfel, in momentul intrarii cuceritorilor in Mexico, orasul avea o infatisare foarte complexa, in centru, orasul sacru; in jur, palatele demnitarilor cu o arhitectura in etaje si cu gradini inflorite. Cartierele, calpulli, erau grupate in patru sectiuni dupa cele patru directiuni ale universului (Cuecopan, Teopan, Moyotlan, Aztacalco), fiecare avind centrul sau religios, un complex de temple. Alaturi — orasul geaman, devenit satelit -— Tlatelolco. Acest oras, intemeiat de o fractiune a tribului aztec, mult timp rivalul lui Tenochtitlan, apoi infeduat acestuia, avea o vocatie razboinica, dar si una comerciala: acolo se tinea giganticul tirg „unde se puteau stringe 25.000 sau 30.000 de persoane". Mai departe, sate pe pa-mintul ferm, cucerite in cursul anilor, figurau ca mahalale. Trei sosele care serveau si ca diguri legau cetatea de tarmuri. Prima pleca de la Tlatelolco si ajungeau la Tepeyac; a doua ajungea la Tlacopan; cea de a treia, la sud se despartea in doua ramuri — una spre Coyoacan, cealalta spre Itzapalapan.
Documentele pe care le posedam cu privire la arhitectura civila a aztecilor sint fragmentare, intr-atit distrugerea oraselor lor a fost de sistematica. Rarele constructii pastrate apartin in general categoriei edificiilor religioase. Cit despre traseul pe sol al palatelor sau al manastirilor ca la Malinalco, acesta nu ne permite sa ne imaginam cum a aratat capitala in apogeul sau. Trebuie, asadar, sa ne adresam cronicarilor pentru a obtine o imagine. Acestia sint unanimi. Dupa Conchistadorul Anonim „exista in acest oras multe case ale seniorilor frumoase, bune si mari, cu atit de multe camere si apartamente si gradini, sus si jos, incit era o minunatie sa le vezi; eu am intrat de mai mult de patru sute de ori intr-una din casele suveranului, numai ca sa o vizitez, si de fiecare data am mers atita, incit am obosit fara sa o fi putut vizita toata". Cit despre Diaz de1! Castillo: „...aceste palate in care am fost instalati, mari, construite din piatra buna si din lemn de cedru... cu curti si camere tapetate cu stofe din bumbac..."; sau, din nou, severul Cortez: „...exista in acest mare oras case foarte bune si foarte mari..." Nu stim, din nefericire, nimic despre pregatirea si despre uneltele arhitectilor care trebuie ca posedau totusi cunostinte stiintifice destul de precise. Nobilii si notabilii aveau palate cu cite doua etaje, de multe ori construite in jurul unor gradini interioare, gradini care ornau citeodata terasele. „Motivul pentru care exista atitea case importante este ca toti seniorii posesori de pamint, vasalii lui Motezuma, isi au casele in acest oras si locuiesc aici cea mai mare parte a anului". (Aceasta reflectie a lui Cortez evoca Versailles al lui Ludovic al XlV-lea si raporturile sale cu seniorii feudali).
Pe masura ce te indepartai de centru si de palate, casele erau din ce in ce mai modeste, devenind foarte asemanatoare cu huacal-ul indienilor Nahua de astazi: o casuta din adobe (caramida uscata la soare) sau din trestie, un acoperis de paie, o mica bucatarie exterioara sub un fel de streasina, baia de aburi (temazcal), alaturi de casa si o curte unde ciugulesc curcanii...
Este ciudat si, totodata, logic faptul ca persistenta modurilor de viata sint mai vizibile in viata cotidiana a taranilor decit in alta parte. In adevar, furia calugarilor, puterea coroanei, s-au exercitat in primul rind asupra a ceea ce pentru unii evoca idolatria, iar pentru ceilalti supravietuirea unei puteri indigene. Daca a mai ramas ceva din modul de viata aztec, in ceea ce avea el esential — zeii si viziunea sa asupra lumii — este de cele mai multe ori greu sa descoperi azi formele idolilor decazuti si ale simbolurilor deghizate. Fara indoiala ca este oarecum o naivitate sa vrei sa faci din taranul mexican mostenitorul direct al strabunului sau aztec. Dar, ca si in alte parti, valorile perene se afla in apropierea pamintului. Dupa cum taranul din timpurile Teotihuacanului si a Tulei a suferit mai putin decit printii de pe urma cuceririlor succesive ale chichimecilor, la fel, macehualli, omul din popor si-a vazut universul mai putin bulversat decit nobilii oare au suferit impactul Conquistei.
Asadar, ni se pare ca numai in viata cotidiana a taranului de azi mai putem gasi cea mai mare parte a supravietuirilor trecutului, chiar daca cele mai multe din ele nu sint semnificative.
Casa taranului era putin diferita de coliba descrisa de noi, cu deosebirea ca centrul sau , era ocupat atunci de cele trei pietre ale vetrei oare il reprezentau pe Huehueteotl — zeul focului.
Mobilierul comporta, ca si astazi, rogojini — petatl — care tineau loc de scaune sau de paturi, citeva paturi, o ceramica de casa de cele mai multe ori confectionata in sate, jumatati de tigve — xicalli — ca recipiente, petlocalli, un fel de cufere de paie de diferite marimi in care familia isi pastra bunurile (cufere care se mai gasesc si acum in pietele in care materialul plastic nu si-a facut inca aparitia).
Casa nobililor avea de asemenea, dupa toate marturiile, un mobilier foarte simplu, in pofida luxului materialelor folosite. Tapiseriile luxoase, lemnul parfumat, metalele pretioase, atestau nobletea ocupantilor. Numai marii demnitari aveau dreptul la icpalli, scaunul cu spatar care inlocuia pentru ei simpla rogojina a omului simplu. Descrierea ospetelor imparatului, facuta de cronicari, lasa sa se presupuna existenta paravanelor, destinate sa-l ascunda dupa dorinta, si a meselor scunde pe care ii erau prezentate mincarurile.
Fara indoiala ca deosebirea cea mai evidenta dintre popor si suveranul sau se afla in domeniul hranei. Obisnuiti sa obtina tot ce se poate din alimentele cele mai umile pe oare le mincau intotdeauna fierte sau fripte, aztecii pusesera la punct, pentru masa suveranului lor si a demnitarilor pe care acesta binevoia sa-i onoreze o bucatarie extrem de bogata si complexa, incit o simpla enumerare ne uluieste: „I se preparau zilnic gaini, cocosi de India, fazani, potirnichi, prepelite, rate salbatice si domestice, caprioara, porc mistret, boboci de rata, porumbei, iepuri de cimp si de casa, tot felul de pasari si tot felul de alimente din produsele locale, atit de multe incit n-as termina niciodata cu insiruirea lor". (Diaz del Castillo). Unele din aceste minca-ruri constituiau o mostenire a epocilor de austeritate; este cazul cu agava din timpurile migratiei si cu produsele acvatice din vremurile dificile ale instalarii in laguna: broaste, mormoloci, muste de apa, tocaturi facute din ouale mustelor de apa. (in prezent la tirgul duminical de la Texcoco mai pot fi gasite inca unele din aceste mincaruri despre care cei din cartierele „marelui Tenoehtitlan" nu mai stiu nimic). Alte mancaruri, tocana de vinat sau de pasari salbatice, un amestec subtil de ierburi, carnuri si condimente, ne-au parvenit datorita bucatariei „creole" pregatita prin manastiri sau in unele familii. Bogatia lor depaseste cu mult ceea ce cunosc turistii. Uneori, legendele vechi si bucataria moderna isi dau intilnire; una din mincarurile favorite ale vechilor mexicani era molii, tocana de carne, cel mai adesea de curcan. Se povesteste ca un inger invesmintat in stralucire a aparut odata calugaritelor din minastirea de la Puebla in primii ani ai Conchistei ca sa le dea reteta actualului molie, una din mincarurile cele mai obisnuite in marile orase si ospat sarbatoresc la tara.
Rafinamentul meselor guvernamentale era atit de mare incit se ajunge la organizarea unor veritabile relee de aprovizionare intre tarmul Pacificului si al Atlanticului. Dar hrana omului din popor era departe de a cunoaste un asemenea belsug si frugalitatea mexicana era o realitate, atunci ca si in zilele noastre. Fasole, dovleac, ardei si porumb cu citeva plante pentru completare ca, de exemplu, salvia si stirul, constituiau si constituie inca elementele de baza ale bucatariei populare. Porumbul — a carui aparitie a marcat fara indoiala marea cotitura a sedentarizarii in Mezoamerica — a evoluat in cursul mileniilor si al secolelor ajungind departe de micuta, planta prea putin nutritiva a primilor agricultori de pe podisurile inalte. El era consumat sub numeroase forme dintre care multe s-au pastrat: ca placinte („tortillas"), ca pateuri umplute cu carne si fierte in aburi („tamales"), in fiertura („atole"), etc. inainte de a fi fiert, porumbul era macinat pe o piatra de moara asezata pe pamint (in azteca: metatl, in mexicana moderna: „metate") cu ajutorul unui ciocan cilindric (metlapilli: „copilul lui metate"). Batindu-l intre palme, femeia transforma un cocolos de coca intr-un piscot fin pe care-l cocea pe comal, un disc de argila. Aceasta bataie din palme da si astazi ritmul orelor si al activitatilor.
Carnea de macelarie lipsea aproape cu desavirsire in vechiul Mexic, cu exceptia curcanului (huexolotl, „guajolote") si a ciinelui apartinind unei rase grase, fara par si fara glas, care era crescut numai pentru consum. Culesul, vinatoarea si pescuitul, amintire a vechilor timpuri, furniza de asemenea o hrana suplimentara. Vinatoarea si pescuitul se practicau pe laguna si in imprejurimi cu arme, din care unele foarte vechi. Pentru vinatoare, existau propulsorul de suliti (atlatl), arcul cu sageti, maciuca de piatra, sarbacanele, prastiile si, de asemenea, bumerangul pentru iepuri. Pentru pescuit, harpoanele si diverse plase. Prinderea animalelor mai marunte era supusa unui ritual. Vinatoarea, inchinata lui Mixcoatl-Camaxtli, nu putea fi intreprinsa fara avertismentul ghicitorilor si fara un anumit numar de acte religioase. Cu toate ca textele sint oarecum imprecise, se pare ca vinatorul, dupa oe platise tributul suveranului, putea sa consume o parte din prada si restul sa o vinda. Vinatoarea animalelor mari constituia pentru nobili un fel de joc, de distractie, un mijloc poate de canalizare a energiilor cind razboiul nu era de ajuns.
Totusi aceste activitati nu erau decit accesorii pentru marea masa a poporului de rind. Cea mai mare parte a aztecilor, toti cei care nu erau prinsi de grijile guvernarii, de unele meserii artistice, sau care nu se aflau in serviciul exclusiv al zeilor sau al razboiului, se ocupau cu agricultura, lucrarea cotidiana a pamintului, sub protectia zeilor apelor si ai recoltelor.
Si aici, in lucrarile agricole, Mexicul actual a pastrat in regiunile cele mai traditionale amprenta acestei epoci: sistemul milpas (cultura pe terenuri lasate in pirloaga si apoi incendiate) este si astazi practicata. in unele locuri s-a perpetuat intrebuintarea batului pentru scormonit pamintul. in jurul casei, sau pe terenul comunal, taranii practica si astazi aceleasi culturi ca si stramosii lor. Se mai foloseste inca cuezomatl, hambarul din caramida arsa la soare, cu o forma caracteristica.
In ceea ce priveste costumul, acesta pastreaza reminiscentele trecutului. La femei, unde persistenta este sporita, fusta (cueitl) strinsa cu un cordon in jurul taliei, camasa cu rascroiala gitului brodata (huipil) si chiar pelerina triunghiulara (quexquemitl) imprumutata de locuitorii podisurilor inalte de la cei de pe coasta atlantica s-au modificat foarte putin si sint si astazi tesute de femei pe razboaie de tip precolumbian, fara pedala. Costumul barbatesc a fost mai repede dat uitarii: blue-jeansii si tee-shirt-urile nu mai amintesc costumul antic compus in general dintr-un cache-sexe (maxtlatl), dintr-o mantie (tilmatl), o bucata de stofa patrata, de cele mai multe ori din fibre de agave tesute (pentru bogati din bumbac) innodata pe umar. Mai tirziu, li s-a poruncit indienilor sa-si ascunda „partile rusinoase" cu un pantalon.
Imbracamintea celor de la curte nu se deosebea de aceea a poporului decit prin somptuozitate. Nobilii purtau mai multe tilmatl, una mai luxoasa decit cealalta din bumbac sau din par de iepure si cache-sexe-uri brodate. Erau incaltati cu cactli, sandale cu bride, din piele de cervidee sau din fibre de agave, mostenite de „huaraches" actuali. (Se mentioneaza de mai multe ori sandale de obsidiana in descrierea tezaurului lui Quetzalcoatl pe care Motecuzoma le-a oferit lui Car ol Quintul). Deoarece nimic nu este aici lipsit de semnificatie, vesmintul este semnul puterii sau al: gradului obtinut, de cele mai multe ori in razboi. Unele codexuri, ca Magliabecciano, descriu luxul si frumusetea incomparabila a mantalelor purtate de cei mari. Aceste tilmatl erau dealtfel considerate atit de pretioase incit serveau ca unitate monetara si figurau mai intotdeauna in tributurile platite imparatului de catre popoarele supuse. Fiecare din aceste mantale aveau o semnificatie particulara, semn al puterii sau al valorii. Numai imparatul avea dreptul sa poarte mantaua verde, culoarea simbol a pietrei pretioase si a singelui. Dupa el razboinicii care se distinsesera in lupta, nobilii care adusesera servicii statului aveau dreptul sa poarte mai multe mantale cu motive simbolice. Acelasi simbolism se reflecta si in bijuterii, foarte somptuoase si foarte variate: ornamente pentru urechi si nari, coliere, bratari, etc, toate foarte pretioase, uneori lucrate de mesteri veniti din regiunea mixteca. Purtarea lor era tot atit de codificata ca si pentru decoratiile noastre de azi (se vorbeste despre pedeapsa cu moartea aplicata unui nobil vinovat de purtarea nepermisa a unor ornamente). Locuitorii de pe coasta atlantica suspectati de frivolitate de catre azteci mergeau pe jumatate goi dar aveau picturi corporale sau faciale si tatuaje. Moda aceasta ajunge treptat pina pe platourile inalte, dar ea constituia apanajul „femeilor pierdute" sau al oamenilor care aveau sa fie, foarte curind, considerati ca „neseriosi".
In adevar, si acest aparent paradox este coerent in sinul societatii mexicane — in timp ce femeilor li se recomanda o tinuta modesta si de bun gust, aceea a barbatilor, mai ales a razboinicilor, stirnea atentia. Astfel, purtarea penelor si a ornamentelor, a obiectelor luxoase cu caracter ostentativ constituia apanajul razboinicilor Soarelui. in fapt, tot ceea ce nu apartinea lumii razboinicilor constituia oarecum un fel de societati paralele: femeile in raport cu barbatii, preotii in raport cu razboinicii, negustorii in raport cu nobilii. Aceste societati, prin insasi logica tribului lui Huitzilopochtli, erau destinate unei forme de modestie.
Comuna tuturor — nobili sau oameni simpli — era curatenia personala care, ca in unele civilizatii din bazinul mediteranean, tinea totodata de higiena corporala si de curatenia morala. Fiecare casa avea temazcal-ul sau, un fel de coliba mica, in apropierea locuintei in care aburul produs de apa aruncata pe pietre fierbinti alunga murdaria corpului si totodata a sufletului. Aceste colibe mai pot fi intilnite inca in mare numar in apropierea locuintelor, in regiunile nohua ale statului Mexico sau Tlaxcala. Sint niste colibe din adobe (caramida uscata la soare) in care se intra de-a busilea. Numeroasele reprezentari ale acestor temazca in codexurile precorteziene dovedesc ca ele sint identice cu cele din zilele noastre. Pe atunci ele erau consacrate lui Tezcatlipoca, zeul care vede totul si lui Tlazolteotl, zeita amorului carnal si a pacatelor omenesti precum si, intr-un chip poate mai traditional, lui Teteoinnan, mama zeilor care este, dupa Sahagun, „zeita medicinii si a plantelor medicinale. Zeita era adorata de chirurgi, de medici, de cei care luau singe ca si de moase, de cei care folosesc plantele pentru avorturi, de ghicitori... precum si de toti cei care au in locuintele lor bai sau temazcal".
Pare incontestabil ca baia de aburi era asociata fiecarui act important de viata, fiecarui eveniment care comporta o „retragere", o purificare. Cu acest titlu, ea era in mod special legata de nasterea unui copil, inainte si dupa venirea sa pe lume. Discursul pe care il adreseaza moasa parintilor, inainte de a-i parasi, sta marturie: „Voi, (parintii), sinteti obositi si nelinistiti... din pricina pietrei voastre pretioase, a penei bogate ... care este o bucata din trupul vostru ... pentru care s-o chemati pe a mama zeilor (Teteoinnan) care se numeste Yoaltieitl („Medicul nocturn") care are autoritate si putere peste temazcal... unde aceasta zeita vede lucrurile tainice si aranjeaza lucrurile care se afla in neorinduiala in trupurile oamenilor, intareste partile delicate si moi..."
Temazcal-ului i se atribuiau numeroase virtuti terapeutice si in legatura cu aceasta ii datoram lui Sahagun o descriere detaliata: „in acest tinut ei foloseau baile pentru o multime de lucruri si, ca sa fie de folos bolnavilor, baia trebuia sa fie bine incalzita, cu un lemn bun care sa nu scoata fum. Asta prieste in primul rind convalescentilor... si femeilor insarcinate, gata sa nasca ... de asemenea celor care nasc, pentru ingrijirea lor si ca sa le purifice faptele. Toti bolnavii pot beneficia de aceste bai, in special cei oare au nervii innodati si cei care se purifica, cei care cad ori au fost loviti sau maltratati, si riiosii si bu-bosii sint spalati acolo si apoi li se dau doctoriile potrivite bolii lor".
In adevar, medicina si farmacopeea erau foarte dezvoltate in Noua Spanie si foarte inaintate fata de epoca. Folosirea sudatiei in tratamentul multor boli era si ea practicata. Primele rapoarte care au sosit in Spania asupra acestui subiect il uimisera intr-atita pe Filip al II-lea, incit, in 1571, 1-a trimis pe medicul sau personal Francisco Hernandez, sa intocmeasca un raport cu privire la plantele carora indienii le cunosteau intrebuintarea. Acesta a numarat peste 1200 de plante din care unele sint intrebuintate si in zilele noastre. Este de la sine inteles ca intr-o tara si intr-un timp in care zeii erau mereu prezenti, originea bolilor era in general atribuita miniei vreunei divinitati. Medicul, ticitl, avea in primul rind puterea (si datoria) sa determine pricina raului: ofensa adusa vreunui zeu, tratamentul rau aplicat de un dusman, violarea vreunei interdictii, etc. in general, oricare ar fi fost simptoamele unei boli, trebuia sa te asiguri ca principiul vital, tonnalli, „sufletul" nu fusese retras. (Aceasta definitie pentru tonnalli se intilneste cu aceea a medicinii moderne care vorbeste de „dragostea de viata" a unui bolnav). Cura incepea de cele mai multe ori prin localizarea si extragerea unui corp strain. Arta medicului este deci indisolubil legata de aceea a prezicatorului: prezicerea cu ajutorul cureluselor, a boabelor de fasole, prin folosirea plantelor halucinogene. Rolul halucinogenelor, ieri ca si astazi, este extrem de important cu toate ca aici nu putem decit sa-l evocam. Peyotl (Lophohora Williamsii Lem.) pe care o consuma si popoarele din nord, Cora sau Huichol, teonanacatl „ciuperca divina" din valea Oaxaca, Ololiuhqui (Ipomoea Sidaefolia chois) insala foamea in caz de foamete sau in timpul marilor pelerinaje, da viziuni colorate (carora ar merita sa li se aplice o veritabila psihanaliza) si ingaduie patrunderea tainelor divine.
Astfel medicina azteca asocia credintele cele mai fervente asupra cauzei bolilor cu practicile terapeutice cele mai evoluate. Este incontestabil ca indienii stiau de minune sa traga cel mai bun folos din aceste plante medicinale (din care multe, ca de exemplu peyotl, figureaza in codexurile medicale actuale), ca stiau sa aplice atelele, sa practice lasarea de singe si de asemenea un anumit numar de operatii, tot ceea ce o stiinta pragmatica si o buna cunoastere a mediului ii invatase. Chiar practicarea sacrificiilor omenesti (pe care spaniolii secolului al XVI-lea le considerau ca o interventie directa a necuratului) le-a permis fara indoiala o mai buna cunoastere a corpului omenesc si a anatomiei sale.
Octli, sucul fermentat de agava reprezinta un caz particular. El intervine in posologie cel mai adesea, mai ales, sub forma de miere nefermentata. Ca porumbul si ca alte plante esentiale pentru hrana, agava este zei-fioata (intr-un mod fara indoiala tardiv si mai mult sau mai putin artificial): Mayahuel cu sinii sai numerosi s-a inaltat in Pantheon. De fapt, ea nu este atit zeita lui Octli pe cit aceea a plantei hranitoare in sensul propriu, din care se putea scoate: „otet, vin, miere, sirop; si din ea se fac vesminte pentru barbati si femei, incaltaminte, fringhii, lemn pentru construirea caselor, tigle pentru a le acoperi, ace pentru cusut si pentru a coase ranile". (Conchistadorul Anonim). Si astazi inca in unele din regiunile de semi-desert, ca valea Mezquital, se scoate din agave cea mai mare parte a materialelor si a alimentelor.
Daca virtutile plantei hranitoare erau recunoscute si chiar zeificate, numarul si severitatea legilor impotriva folosirii lui octli (astazi numit „pulque") par sa indice un mecanism de autoaparare a societatii impotriva pericolului pe care alcoolismul il reprezenta pentru ea: pedepse severe — pedeapsa cu moartea pentru nobili — erau aplicate celor gasiti in stare de ebrietate. Societatea azteca nu putea tolera, fara indoiala, aceasta stare care provoca un delir individual, deci incontrolabil, contrar peyotlului sau ciupercii care te eliberau de fantasmele sociale — in care cei din tribul Huichol vad marele cerb, „Fratele mai mare", intemeietorul tribului... Dealtfel, un proverb nahuatl glasuieste in legatura cu betia: „fiecaruia iepurele sau" ceea ce vrea sa insemne ca in acest domeniu fiecare caz este un caz particular.
Totusi, zeii betiei, Centzon Totochtin, „Cei patru sute de iepuri" erau obiectul unui cult. Consumarea licorii care imbata era permisa, in anumite cazuri, in anumite momente, mai ales pentru anumite persoane, acelea pe care virsta le scosese in afara vietii „utile", batrinii care nu riscau sa risipeasca fortele vii ale tribului printr-o betie anarhica...
Fara indoiala ca tocmai in acest domeniu, marturiile cuceritorilor apar ca fiind cele mai sterse, cele mai patate de partinire, caci tot ceea ce stim despre severitatea legilor ne interzice sa credem ca aztecii „beau excesiv, intr-atita incit nu incetau sa bea pina cadeau beti pe jos, pina isi pierdeau mintile si ca ei considerau o onoare de a bea fara socoteala si de a se imbata" (Conchistadorul Anonim). Surplusul de energie al acestei societati putea fi el oare mai bine cheltuit decit in sarbatori si jocuri ? Sarbatorile puncteaza calendarul religios si sint numai rituale. Capitolul pe care il consacra Sahagun „distractiilor si modului de recreatie al seniorilor" nu se deosebeste de descrierea distractiilor seniorilor europeni din aceeasi epoca: „Uneori, ca sa se distreze, seniorul cinta ... alteori juca pelota sau patolli care este un fel de joc de dame; de asemenea obisnuia sa traga cu arcul sau cu sarbaeana... sau sa prinda pasarile in lat... de asemenea el planta livezi si gradini ... de asemenea avea paji si pitici si cocosati si alti oameni monstruosi si animale salbatice, vulturi si jaguari, ursi si pisici salbatice, si pasari de tot felul..." Este vorba fara indoiala de descrierea timpului liber al celor mai mari seniori, tlatoani3 din Mexico si cel din Texcoco. Nu este mare diferenta fata de curtile suveranilor europeni in ceea ce priveste activitatile ludice in care se cheltuia energia feudalilor azteci: unii cu meditatia, altii cu razboiul, impins plina la paroxism. Existau totusi jocuri care n-au supravietuit, caci calugarii au fost foarte repede si pe drept motiv constienti de substanta lor divina. Ele erau inchinate lui Xochipilli, tanarul zeu al bucuriei, al florilor, al poeziei, al dansului si pareau sa fie toate, daca nu procedee divinatorii, cel putin mijloace de interogare a destinului.
Printre jocurile cele mai celebre figureaza tlachtli, jocul cu mingea care are o veche traditie caci este mostenit fara indoiala de la olmeci. Acest joc cu reguli complicate, care difera dupa timp si regiune, a fost practicat pe tot teritoriul mezoamerican, la Tuia, la zapoteci sau la maya. Jocul se desfasura pe un teren de forma unui I majuscul si consta in a face ca mingea confectionata din cauciuc intarit sa treaca dintr-o tabara in alta, uneori printr-un inel de piatra. Jucatorii nu trebuiau sa se ajute nici cu miinile nici cu picioarele si purtau un echipament facut fara indoiala din piele si montat pe o structura de lemn. Echipamentul era destinat sa protejeze articulatiile. Simbolismul jocului trebuie ca a variat si el. Este foarte probabil ca miscarea mingii simboliza pe aceea a soarelui si ca victoria unei tabere terminata cu uciderea unuia dintre capitani reprezenta victoria zilei asupra puterilor nocturne. La Tuia, Quetzalcoatl fusese invins intr-un joc cu mingea de Tez-catlipoca, zeul noptii si al puterilor raufacatoare. In orice caz, chiar daca jocul era practicat din vremea olmecilor, asa cum atesta terenurile din La Venta, in epoca azteca era jucat cu o veritabila frenezie. Seniorii si imparatul il jucau cu pasiune. Ei isi pariau averea si chiar libertatea pe o partida. Sfirsitul putea fi dramatic. Xihuitlemoc, seniorul din Xochimilco, „Capitan foarte valoros si foarte indeminatec in jocul de pelota, din care i s-a tras nenorocirea..." ajutase pe suveranul din Mexico Axayacatl impotriva celor din Tlate-lolco. Axayacatl organiza sarbatori in cinstea aliatilor sai si pierdu la jocul cu mingea impotriva lui Xihuitlemoc. Furios el asasina pe principe si aceasta a fost una din cauzele razboiului cu Xochimilco.
Potolii, un fel de jocul gistei, care se juca cu boabe de fasole, era un joc popular spre deosebire de tlachtli, rezervat nobililor. El dadea nastere totusi aceluiasi entuziasm. Si aici, cu toate ca regulile exacte si numarul caselor (cincizeci si doua, ca numarul anilor dintr-un secol aztec ?) nu au ajuns pina la noi, se pare ca acest joc era jucat cu destinul, un mijloc de a ridica un colt al valului vointei divine.
„Voladorul" care se practica si se mai practica si azi de totonacii de pe litoralul atlantic avea cu siguranta o semnificatie solara. Patru dansatori legati cu picioarele de un catarg foarte inalt se lansau in gol, iar un al cincilea, capetenia dansului, cinta in virful catargului.
Astfel, nici unul din aceste jocuri nu era lipsit de semnificatie religioasa, chiar daca, si mai ales daca, intensitatea cu care erau practicate marturisea un alt fel de frenezie.
in Mexicul contemporan care a suportat reprimarea brutala a sarbatorilor sale, este greu sa mai disting semnificatia „pagina" de ceea ce a impus ulterior crestinismul. Voladorul, de exemplu, devenit un spectacol pentru turisti in capitala sau la Acapulco, ba chiar executat pe un catarg de metal in fata piramidei totonace de la El Tajin, nu se mai practica la totonaci deeit cu ocazia unor anumite sarbatori, ca Sfintul Francisc, si numai dupa ce a fost respectat tot ritualul. Astfel, in groapa in care va fi implantat catargul, este ingropat un pui viu (probabil un substitut al curcanului). Dansatorul neinde-minatec care n-a reusit sa faca o descindere vertiginoasa se intoarce acoperit de dispret in satul sau.
Satelor nahuatl din Mexicul central le-au fost consacrate numeroase monografii. Toate mentioneaza ceea ce apartine fiecarei traditii. Aici, nu putem semnala decit esentialul acestei mosteniri din trecutul aztec, felul de viata, atitudinile in fata anumitor fapte sau anumite raporturi sociale. in primul rind necesitatea de a excela, de a-ti arata curajul, de a nu-ti pierde cumpatul, de a fi cel mai bun, asa ca cel mai bun razboinic de altadata. in aceasta consta importanta confreriilor (poate de origine spaniola) al caror majordom, ales pe un an, se va ruina complet pentru a reusi tot atit de bine, daca nu mai bine, decit predecesorul sau. (Unele ceremonii, ca nasterea sau casatoria, pretindeau pe timpul aztecilor o asemenea cheltuiala de timp, de alimente si de cadouri, incit saracii trebuiau sa astepte pentru a se casatori oficial, pina puteau sa economiseasca necesarul pentru sarbatoarea conceputa intotdeauna ca fiind un fapt social). Formalismul extraordinar al raporturilor sociale, de asemenea o mostenire a trecutului, care in capitala se traduce prin „politetea mexicana", dar care pe masura ce treci in mediul provincial, apoi rural, se apropie de ceea ce Sahagun spune despre moravurile aztece: fiecare prilej, fiecare moment al vietii este pretextul unui discurs foarte lung, delicat formulat, in care fiecare cuvint are greutatea si importanta sa. Este acel „cuvint inflorit" al celor vechi, retorica, „vorbirea frumoasa" care, in manuscrisele pictografice se traduce printr-o voluta inflorita.
Unele atitudini, unele credinte se situeaza in afara comunitatilor pur indiene: Cihuacoatl isi plingea copilul mort la rascrucea drumurilor, azi llorona plinge in fata unui leagan gol,_iar femeile insarcinate se ascund... Moartea, felul cum este considerata, sarbatorile care marcheaza data de 1 noiembrie, ar merita un studiu care n-a fost inca facut. Ce este spaniol si ce este indian in acest delir de schelete, de cranii, de paiate macabre, de dulciuri funebre ?
Si aici, raspunsul poate fi fara indoiala gasit la sate, chiar foarte aproape de capitala, unde oamenii merg sa duca ofrandele de alimente la mormintul celor disparuti pentru a le fi de folos in calatoria lor pe lumea cealalta.