E momentul sa facem o pauza in insirarea eveni¬mentelor, pentru a evoca pe scurt unele aspecte ale vietii culturale. s6e17ez
E clar ca la noi exista de la inceputuri doua culturi, cu anumite interpenetrari, insa deosebite: o arta populara cu radacini stravechi si, in paralel, o cultura mai recenta, de origine bizantina, transmisa — nu intotdeauna, dar de cele mai multe ori — prin intermedieri slave, bulgaresti sau sarbesti.
In tezaurul popular (costum, tesaturi, scoarte, habitat, melodii, legende, poeme), le e foarte greu specialistilor sa stabileasca originile, influentele, inovatiile locale... Ce ne vine din mostenirea autohtona, preromana (s-a observat de pilda ca croiala iilor este aceeasi pe care ne-o arata Columna Traiana la femeile dace!), ce vine de la aportul mediteranean al colonistilor romani (e surprinzator cazul acelui descantec romanesc identic cuvant cu cuvant cu un descantec citat de un autor galo-roman tardiv), ce ne-au adus slavii si ce le-am dat noi lor — caci in muzica si port popular, de pilda, ce a dat si ce a primit fiecare e adesea foarte greu de deosebit.
Alaturi de acest „stoc" local, ne vin deodata (aparent nu inainte de secolul XIII) modele bizantino-slave in arhi¬tectura, pictura religioasa, literatura, care, in manifestarile culte, ne fac sa apartinem civilizatiei bizantine in formele ei tardive. Noi le vom imprima curand diferentieri carac¬teristice, fie prin creatie pura, fie prin influenta apuseana gotica, fie prin trecatoare influente turco-arabe (manastirea Curtea de Arges) sau armene (biserica Trei Ierarhi din Iasi), in Muntenia, fidelitatea fata de modelul clasic bizantin e mai evidenta, model aparut deja pe vremea imparatului Justinian cu monumentala biserica Sfanta Sofia, prefacuta in moschee, azi muzeu — stil aflat in ruptura totala cu arta greaca antica, al carui tip nemuritor a ramas Parthenonul de la Atena. Noua arta crestina isi avea radacinile in Siria si in Iran.

In schimb, in Moldova apare influenta gotica, admi¬rabil imbinata cu modelul bizantin sud-dunarean. Si mai marcata e pecetea gotica la bisericutele de lemn din Mara¬mures, care-si inalta indraznetele turle de sindrila spre cer.
in literatura, poezia si legendele autohtone raman doar orale pana la sfarsitul veacului al XVI-lea, literatura scrisa fiind exclusiv slavona, fenomen care, in interpretarea mea, are si implicatii sociale. Dar iata ca apare ceva nou o data cu tiparul si cu primele traduceri religioase in limba romana. Tiparul fusese prima oara introdus in Muntenia de un ilustru refugiat muntenegrean. Dar adevaratul ini¬tiator al tipariturilor romanesti va fi diaconul Coresi. Cei precum Coresi si alti editori dupa el sunt constienti, si o spun, ca scriu pentru toata suflarea romaneasca, pentru toti cei ce vorbesc romaneste, din Banat si pana la Nistru. E una din primele dovezi ca muntenii, ardelenii si moldovenii, deoarece vorbesc aceeasi limba, se simt un singur neam care „de la Ram" se trage.
Notati acest aspect, fiindca nu e subliniat indeajuns: suntem singura tara mare din Europa a carei unitate e exclusiv intemeiata pe limba (de altfel, pe vremuri chiar cuvantul limba era sinonim cu neam sau popor). Mai toate celelalte state europene s-au constituit pe baza unei istorii comune, de cele mai multe ori cu populatii de limbi sau dialecte diferite (ca Franta, Spania, Italia, Elvetia, Anglia etc.).
incetul cu incetul vor aparea scrieri in limba romana, religioase mai intai, istorice mai apoi, opera cronicareasca, prin Grigore Ureche, Miron si Nicolae Costin, Ion Neculce, fiind mai bogata si mai de calitate in Moldova decat in Muntenia, in Muntenia a ramas de cele mai multe ori anonima, cunoscuta numai prin titlul lucrarii (Letopisetul cantacuzinesc, Istoria Tarii Romanesti etc.) — se retin abia cateva nume, la inceput Goran din Olanesti, spre sfarsit un Radu Popescu, fratii Greceanu, care sunt si tra¬ducatori, la indemnul lui Serban Cantacuzino, ai Evan¬gheliilor.

Renasterea, miscare spirituala si artistica aparuta in mai multe tari apusene, dar mai intai concomitent in Italia (mai precis in Toscana) si in Tarile de Jos in veacurile XIV-XV, apare tardiv si la noi. Imboldul initial venise de la redescoperirea, entuziasta, a culturii grecesti si romane, redescoperire la care au participat in veacul al XV-lea si numerosii invatati greci fugiti catre Apus dupa caderea Constantinopolului.
La noi, influenta renascentista a patruns prin Ungaria lui Matei Corvin, prin Polonia, adusa de Movilesti si de tinerii boieri care apucau sa studieze la universitatile poloneze. O oarecare influenta italiana ne parvine si prin grecii din insule, de veacuri in legatura cu Italia, sau chiar prin cei de la Constantinopol, de unde o anumita elita indrazneste sa-si trimita odraslele la invatatura la Uni¬versitatea de la Padova, posesiune venetiana, reputata pentru liberalismul invatamantului, care atragea si protes¬tanti si ortodocsi (acolo studiase Alexandru Mavrocordat, viitorul Mare Dragoman). Acolo se va afla, pentru scurta vreme, si viitorul mare stolnic Constantin Cantacuzino, fratele lui Serban Voda Cantacuzino.
Un periplu care il duce si mai departe, atat in Occident cat si in Orient, va face Nicolae Spatarul (caruia ii zicem Milescu dupa numele luat de fratele lui si urmasii aces¬tuia, iar „Spatarul" si-a zis fiindca fusese scurt timp mare spatar in Muntenia). Banuit de ambitii domnesti, fusese insemnat la nas (i s-a zis „Cirnul"), caci traditia voia ca un om cu grava cicatrice sa nu poata accede la domnie. Nicolae Spatarul se va retrage in Rusia, unde poliglotul nostru va face o cariera neasteptata la scoala slavo-greco-latina infiintata de Petru Movila, si va inspira atata incredere tarului Mihail incat il va trimite in ambasada in China, cu un intreg alai. Ani de zile va tine aceasta expe¬ditie. Spatarul se va intoarce fara a-l fi putut vedea pe imparatul Chinei, fiindca n-a acceptat, nici in ruptul capu¬lui, ceremonia pe care voia sa i-o impuna protocolul imperial chinez: ar fi trebuit — el, reprezentantul unui suveran ce se considera egal cu imparatul Chinei — sa se ploconeasca cu capul pana la pamant in fata acestuia.

S-a intors insa cu o relatare asupra drumului parcurs prin Siberia si Mongolia si asupra moravurilor chinezesti, care mai e si astazi unul dintre cele mai pretioase documente asupra Chinei acelor vremuri, in istoriografia rusa e cunoscut doar cu numele de „Nikolai Spatar" — nicaieri nu e mentionat ca era roman. Onestitatea intelectuala ne sileste sa spunem ca si el, ca si Constantin Cantacuzino, era, cel putin dinspre tata, de origine greaca.
Efectele Renasterii in Muntenia si Moldova au ramas putin vizibile: cateva elemente de ornamentatie arhitec¬turala, mai nimic in pictura bisericeasca (pictura de sevalet, pictura „civila" nici nu se practica), probabil o mai profunda influenta in orchestrarea muzicala (la noi, ca si la rusi). Influenta in literatura nu prea se putea de atunci exercita, atata vreme cat scrierile in romaneste se limitau inca la scrieri bisericesti sau traduceri de legende venite din Orient, ca Alexandria sau Varlaam si Iosafat Dar raspandirea scrisului isi croieste incetul cu incetul calea, provocand la domnii Munteniei si Moldovei dorinta de a crea centre de invatamant, de unde vor iesi, la sfarsitul secolului XVII la Bucuresti si la inceputul secolului XVIII la Iasi, vestitele Scoli Domnesti — despre care vom mai vorbi.

Influentele renascentiste, mai cu seama in forma finala a artei baroce, vor fi, bineinteles, mult mai vizibile in Transilvania, atat in arhitectura religioasa cat si in arhitec¬tura civila, si nu numai in mediile sasesti si unguresti, ceea ce era firesc datorita legaturilor cu Occidentul ale bi¬sericilor catolice si protestante, ci si — cu vremea — la romani, in special la noile biserici greco-catolice.
A mai intervenit si alt obstacol in patrunderea ideilor si artelor apusene la sud si rasarit de arcul carpatic: o interventie din ce in ce mai apasatoare a Portii Otomane in viata cotidiana a romanilor, pe masura ce primejdia inaintarii austriecilor era mai evidenta. Prezenta unor occidentali la Curtea voievozilor nostri era prost vazuta, iar plecarea coconilor (fiilor) domnului sau a tinerilor boieri la studii in strainatate, practic interzisa. Antonio del Chiaro, secretar italian al lui Constantin Brancoveanu, va povesti ca, indata dupa sosirea la Curtea de la Bucuresti a vreunui strain angajat, acesta primea in dar cativa stanjeni de postav ca sa-si croiasca straie ca pamantenii, sa nu fie vazut umbland afara „imbracat nemteste".

Iar cand, la initiativa unui boier Coltea, care fusese ofiter in arma¬ta lui Carol al XII-lea al Suediei, s-a cladit un foisor de foc in centrul Bucurestilor (langa actuala Piata a Universitatii si in fata spitalului care mai poarta numele de Coltea), turcii au cerut sa fie sterse frescele exterioare in care apareau uniforme suedeze! in mod paradoxal, portul si moravurile in Principate au fost mai strans legate de Constantinopol, de la sfarsitul secolului XVII incolo, decat in Evul Mediu.