In ziua in care boierii ii trimiteau lui A. Pini -; consulul Rusiei la Bucuresti -; scrisoarea ce exprima protestul lor impotriva zvonurilor si in care se declarau false semnaturile ce ar figura pe unele documente legate de evenimentele care se pregateau, Tudor pleaca insotit de 20 de arnauti si de Dimitrie Macedonski, din Bucuresti cu destinatia Oltenia. Drumul pana la Targu Jiu -; 300 km -; a fost strabatut cu mare rapiditate, in numai trei zile. La Tismana, unde ajunge o zi mai tarziu, la 23 ianuarie/4 februarie 1821, dupa ce a trimis emisari in satele plaiului pentru a aduna plaiesii si pandurii, carora le erau fagaduite “lefi si slobozie”, Tudor a lansat celebra sa proclamatie. Cunoscuta sub numele de Proclamatia de la Pades (localitatea unde s-au adunat rasculatii), documentul exprima, intr-o maniera concentrata, obiectivele generale ale miscarii. Justificand ridicarea la arme prin invocarea dreptului natural, chemarea era adresata tuturor locuitorilor tarii, fara deosebire de nationalitate: u4l23lc
“Frati lacuitori ai Tarii Romanesti, veri de ce neam veti fi!
Nici o pravila nu opreste pre om de a intampina raul cu rau. Sarpele cand iti iese inainte, dai cu ciomagul de-l lovesti ca sa-ti aperi viata, care mai de multe ori ni sa primejduieste din muscarea lui.
Dar pre balaurii care ne inghit de vii, capeteniile noastre, zic, atat cele bisaricesti cat si cele politicesti, pana cand sa-i suferim a ne suge sangele din noi? Pana cand sa le fim robi? Veniti dar, fratilor, cu totii, cu rau sa pierdem pe cei rai, ca sa ne fie noua bine! Si sa se aleaga din capeteniile noastre cei care pot fi buni.
Nu va leneviti, ci siliti da veniti in graba cu totii; care veti avea arme, cu arme, iar care nu veti avea arme, cu furci de fier si lanci; sa va faceti de graba si sa veniti unde veti auzi ca se afla adunarea cea oranduita pentru binele si folosul a toata tara.
Si ce va vor povatui mai marii Adunarii aceia sa urmati si unde va vor chema ei acolo sa mergeti. Ca ne ajunge, fratilor, atata vreme de cand lacramile de pe obrazele noastre nu s-au uscat.”
Indemnul era spre “jertfirea averilor celor rau agonisite ale tiranilor boieri”. Oamenii erau chemati sa se ralieze Adunarii poporului, al carei comandant era Tudor, alcatuita cu scopul de a asigura binele si folosul obstii. In cuprinsul Proclamatiei, fapt semnificativ, se face rezerva cu privire la apararea averilor boierilor fagaduiti, negustorilor, orasenilor si taranilor.
Chemarea lui Tudor, asa cum reliefeaza izvoarele contemporane, a avut efectul unei declaratii de razboi “adresata stapanirii boierilor si oranduielii feudale”. Ea a aprins in

4. sufletul taranilor “entuziasmul razbunarii” si, drept urmare, “au inceput cu totii a se scula si tot Principatul a se clati”. Parea, gandeau taranii, “ca insusi glasul patriei le vorbeste prin gura lui Tudor”, dupa expresia istoricului M. Cioranu. Principatul intreg “incepu a se clatina”, noteaza un alt istoric, Ilie Fotino. Taranii nu-si mai indeplineau indatoririle fata de proprietate si nici nu mai ascultau de slujbasii stapanirii, pe care “pe toti ii maltratau strigand: sa traiasca Domnul Tudor”.
*
Facand cunoscuta Proclamatia si ridicand poporul la lupta, Tudor nu a inteles sa faca din miscarea sa o simpla actiune de diversiune cu scopul de a ingadui trecerea eteristilor in sudul Dunarii sau sa provoace interventia Rusiei. In conditiile favorabile ale unei ridicarii generale a popoarelor din Balcani, el urmarea sa conduca propriul sau popor pe drumul libertatii sociale si nationale. De la inceput, deci, in dezacord cu boierii cu care colaborase, Tudor a afirmat un program conform cu interesele generale, nu limitat doar la interesele unei anumite clase. Conducator al Adunarii poporului, insa, al poporului inarmat, prin forta lucrurilor Tudor Vladimirescu a fost propulsat in fruntea actiunii politice si militare pe care o incepuse in acord cu boierii. Era clar ca, o data dezlantuita, miscarea maselor nu mai putea fi oprita. De aceea, cunoscand ratiunile politice adanci ale actiunii, pe care intelegea, deci, sa o dirijeze numai in interesele obstii, Tudor nu putea sa renunte la colaborarea cu boierii, care reprezentau forta politica, pe platforma intereselor nationale.
Punand accentul pe organizarea armatei, al carui nucleu il reprezentau pandurii, veghind la pastrarea unei severe discipline, pedepsind actele de insubordonare, intarind capacitatea combativa a trupelor sale si incercand sa franeze excesele furiei populare, Tudor a transformat Adunarea poporului intr-un corp reprezentativ, instrument de realizare a intereselor politice, militare si nationale ale intregului popor. Considerandu-se el insusi “cel mai bun fiu al patriei”, pe care poporul l-a ales “chivernisitor” al intereselor sale, Tudor a fost preocupat, firesc, atat de aspectele politice interne, cat si de consecintele externe ale actiunii sale revolutionare, incercand sa gaseasca solutiile cele mai bune in imprejurarile complexe ale momentului. Avertizand pe boierii care simulau sau incercau serios sa opreasca inaintarea armetei populare spre Bucuresti, unde poporul urma sa-si ceara drepturile si sa inlature abuzurile, Tudor sublinia ca “daca un singur foc de pusca va fi tras asupra poporului, nu va mai ramane un singur suflet de boier in Tara Romaneasca”.
Organizand manastirile din Oltenia si tabara de la Tantareni, pentru a le face apte unei rezistente mai indelungate, Tudor se sprijinea, in special, pe panduri, acestia reprezentand nucleul armatei care urma, eventual, sa fie opusa turcilor. Dar, pe langa aceste masuri organizatorice, conducatorul revolutiei a mai intreprins si o serie de actiuni diplomatice pentru a largi si consolida bazele miscarii populare. In afara legaturilor continuu intretinute cu boierii partidei nationale, din administratia centrala, el intreprinde demersuri politice pe langa turci si pe langa imparatii Austriei si Rusiei, carora le solicita sprijinul, aratand ca poporul nu s-a ridicat impotriva autoritatii legitime a Portii, ci

impotriva stapanirii interne, fanariote.

5.
O data cu Proclamatia de la Pades, Tudor a adresat si Portii un “arz”, prin intermediul muhafizului din Vidin. In document erau dezvaluite suferintele locuitorilor tarii, pe care jafurile exercitate de boierii fanarioti si de domnii anteriori i-au lasat “mai goi decat mortii cei din mormanturi”. Romanii s-au ridicat impotriva boierilor care “au calcat in picioare drepturile tarii”.
Mai tarziu, justificand asprimea cu care a pedepsit pe cei doi capitani ai sai ce jefuisera pe boierii din Branesti, Tudor Vladimirescu a comunicat, singura data, pandurilor si arnautilor scopul real al miscarii, care, din porunca imparatului Alexandru, se indrepta catre turci, “pentru mantuirea noastra si a intregului neam crestinesc.”
Lucrurile vor fi dezvaluite, fara ocol, abia cand invazia turcilor era iminenta, iar lupta armata contra lor devenise inevitabila.
*
Carmuirea de la Bucuresti a subapreciat la inceput miscarea pornita de Tudor Vladimirescu. Aceasta era considerata drept o miscare haiduceasca, in fruntea careia se afla un talhar -; haiduc, pe vremea aceea -; din categoria celor care se mai ivisera uneori si care fusesera facuti inofensivi prin trimiterea unei simple potere. Masuri serioase impotriva revoltei sunt luate abia atunci cand boierii nelinistiti, deja, de tonul proclamatiei, de agitatia taranilor si progresele rapide al rascolaei, afla ca Tudor dispune de o oaste de peste 1500 de oameni. Pentru ca incercarea de a-i resupune pe panduri esuaza, boierii din Comitetul de obladuire, dupa ce instiinteaza Poarta, ii scriu lui Tudor, cerandu-i sa inceteze rascoala in schimbul iertarii. La 4 februarie, acesta respinge, insa, categoric acuzatiile aduse, spunand ca “stiindu-ma norodul pe mine dintr-ale vremi ca sunt un adevarat fiu al patriei mele, cu silnicie m-au luat a fi si la vremea aceasta chivernisitor pentru binele si folosul tuturor”.
Presiunea boierilor continua, iar Tudor primeste o alta scrisoare, de la boierul Nicolae Vacarescu, in care e acuzat ca este “tulburator si ademenitor al maselor patriei” la acte de jaf. In raspunsul sau la aceasta scrisoare, pandurul isi exprima si mai raspicat parerile sale si ale poporului despre boieri, scriind celebra definitie a patriei, denumire invocata de boieri: “Patria se chiama norodul, iar nu tagma jefuitorilor!”. Si apoi: “Pa semne ca dumneata pa norod, cu al caror sange s-au hranit si s-au poleit tot neamul boieresc, il socotesti nimic si numai pe jafuitori ii numeri patrie”. Acuzat ca ar pricinui rele poporului, Tudor isi defineste rolul sau, raspunzand: “Eu alta nu sunt decat un om luat de tot norodul tarii, amarat si dosadit din pricina jafuitorilor, caci nu le place una ca aceasta, au radicat arme de moarte asupra patrii…”
Constantin Samurcas, un nou trimis al Comitetului, se intoarce si el fara rezultate, iar Divanul ia la cunostinta revendicarile lui Tudor:
· interventia la Poarta pentru restabilirea dreptului de a se alege domni pamanteni;
· organizarea unei armate de 12.000 de oameni, pe cheltuiala tarii;
· iertarea birurilor pe trei ani si intampinarea cheltuielilor militare ale rascoalei.
Boierii nu au raspuns, insa, acestor propuneri si au cerut, din nou, ajutor Portii pentru infrangerea rascoalei. In fata aceastei situatii si la aflarea vestii ca eteristii au intrat in

6.

Moldova si inainteaza spre Tara Romaneasca, Tudor Vladimirescu si pandurii lui -; avand consolidate pozitiile in Oltenia, ce le era in stapanire cu exceptia Craiovei -; au hotarat sa porneasca spre Capitala.

Tudor Vladimirescu isi anuntase, inca la inceputul rascoalei, intentia de a se indrepta spre Bucuresti. “Noi ne-am sculat cu mic cu mare ca sa ne adunam la Bucuresti”, pentru ca -; dupa cum spunea el intr-o scrisoare catre consulul Rusiei, A. Pini -; “locuitorii Bucurestilor cugeta la fel cu norodul”. Acolo se aflau acele capetenii “politicesti si bisericesti”, la care se referise Tudor si impotriva carora pornise revolutia.
La 28 februarie, Tudor Vladimirescu porneste in fruntea ostirii sale de la Tantareni spre Slatina. Coloana principala ajunge acolo in 6 martie. In aceeasi directie si-au urmat drumul si unitatile comandate de Iordache si Farmache, de la Cotofeni.
In cursul acestui mars se remarca doua evenimente mai importante. Primul dintre ele a fost dreptatea facuta taranilor din Murgasi, in conflictul lor cu boierul de acolo. Al doilea, mai cunoscut, a fost pedepsirea exemplara a celor doi arnauti lefegii ce smulsesera argintul de pe icoanele bisericii din Benesti. De aceea, adunand la un loc pe “toti arnautii si sarbii si inconjurandu-i cu panduri”, Tudor le reaminti acestora ca rasculatii “n-au plecat sa jefuiasca…, ci au plecat pentru dreptate”.
Organul executiv al hotararilor lui Vladimirescu, pentru cazuri ca acela de la Benesti, era o garda personala, inarmata cu pusti scurte, pistoale si iatagane, pe care “nici cand erau trupele pandurilor in mars, nici cand stationau la un loc, nimenea n-o vedea, nici nu stia unde se afla… decat numai la executii de ucideri, atunci iesea ca din pamant, si-si implinea lucrarea poruncita”.
Tudor dispunea acum de o oaste de peste 8.000 de oameni, cu care si-a continuat, la 10 martie, marsul spre Bucuresti, pe mai multe rute. La plecare, el adreseaza locuitorilor gorjeni chemarea de a se inrola in ostirea sa, pentru inlaturarea tiraniei.
Apropiindu-se de Bucuresti, Tudor trimite detasamente spre punctele strategice din zona, in scopuri tactice, dar si pentru a impiedica fuga boierilor din Capitala. Acestia, insa, incepusera deja sa plece. Printre cei scapati se aflau si B. Vacarescu, G. Ghica si G. Brancoveanu, adica tocmai cei care isi declarasera initial acordul cu rascoala, o incurajasera si o sustinusera. Acum, insa, ei constientizau, primii intre ceilalti boieri, pericolul pe care il reprezenta rascoala pentru “tagma” careia ii apartineau.
Din Bolintinul din Vale, Tudor da proclamatia din 16 martie, adresata tuturor locuitorilor Bucurestilor, inclusiv boierilor, cu care s-au purtat si negocieri. Rezulta o atitudine mai concilianta de ambele prti. In proclamatia din 20 martie, adresata si “partii boieresti si celei mirenesti”, Tudor Vladimirescu vesteste din partea Adunarii “uitare de istov celor nainte lucrate”, pentru ca “suntem parti ale unui neam” si, ca atare, “sa lucra

7.

cu totii impreuna, fiescare dupa destoinicia sa la castigarea si nasterea a doua a dreptatii noastre”.