|
Politica de confidentialitate |
|
• domnisoara hus • legume • istoria unui galban • metanol • recapitulare • profitul • caract • comentariu liric • radiolocatia • praslea cel voinic si merele da aur | |
Tudor Vladimirescu - rascola - proiect | ||||||
|
||||||
Cuprins: I. Tudor din VladimiriII. De la comandant de panduri, la conducator de revolutie III. Marsul spre dreptate IV. Calare pe cal alb, intra in Bucuresti “Domnul Tudor” V. Domnul Tudor si masurile lui VI. Tactici la inceput de lupta -; in loc de om imparatesc ostire! VII. Miselie si tradare -; “Hotaraste-te singur mortii”! VIII. Boierii si eteristii sau tradatorii si ucigasii IX. Cu panduri si eteristi, revolutia continua X. “Mormantul” lui Tudor Vladimirescu * Observatii Mosnean, de fel din Vladimiri, judetul Gorj, Tudor Vladimirescu s-a nascut pe la 1780. S-a ridicat prin sine pe treapta boierimii, ajungand sluger si detinand unele slujbe, la Closani fiind vataf de plai. S-a indeletnicit cu negotul, mai ales de vite, participand voluntar, in calitate de comandant al unor unitati de panduri, la razboaiele ruso-turce ale vremii. l9g9guTudor Vladimirescu a fost primul dintre pamantenii din patura de jos care, in zorii unei epoci noi, si-a asumat misiunea de a dobori nedreptatea si de a ridica glasul poporului sau. Om cultivat si militar cu experienta, Vladimirescu este conducatorul Rascoalei de la 1821, miscare ce marcheaza sfarsitul epocii feudale si inceputul istoriei moderne a Romaniei. Personaj a carui figura este legata strans de aceasta ridicare populara, Tudor trebuie studiat, si nici nu poate fi altfel, decat prin prisma evenimentelor revolutionare de la inceputul secolului XIX. Revolutia de la 1821, condusa de Tudor Vladimirescu, a fost determinata de cauze interne si externe de mare complexitate si a constituit un moment de cotitura in lupta pentru libertate nationala si dreptate sociala, pentru scuturarea dominatiei straine si afirmarea drepturilor legitime ale poporului roman. Prin intensitate si amploare, prin programul national si social inscris pe steagul ei, Revolutia de la 1821 reprezenta incununarea eforturilor de veacuri ale romanilor pentru obtinerea drepturilor legitime ale tarii lor, pentru afirmarea natiunii romane. Tudor Vladimirescu era exponentul nazuintelor de libertate ale poporului roman, personalitate “produsa” de realitatile romanesti existente la inceputul secolului XIX. Revolutia romana, inceputa in Oltenia, in noaptea de 18 spre 19 ianuarie 1821, a cuprins toata Tara Romaneasca, devenind astfel o miscare a intregului popor, de la clacasi pana la boierii patrioti -; cu care conducatorul rascoalei se intelesese dinainte -; si care doreau schimbarea randuielilor existente. La 23 ianuarie 1821, Tudor Vladimirescu a lansat la Pades prima lui proclamatie catre locuitorii Tarii Romanesti, prin care ii chema sa vina sa constituie “adunarea cea oranduita pentru binele si folosul a toata tara”, cu arme sau “cu furci de fier si cu lanci”. Proclamatia a avut un ecou imediat si urias. Un contemporan nota ca romanii “au alergat cu miile sub steagurile lui Tudor”, pe care il sprijinea “toata taranimea romana”. * In cuvantul pentru deschiderea cursului de istorie nationala, tinut la Academia Mihaileana in ziua de 24 noiembrie 1843, Mihail Kogalniceanu aprecia ca Tudor Vladimirescu a ridicat “in Valahia, steagul national, vestind romanilor ca vremea venise ca tara sa scuture stapanirea strainilor, sa departeze abuzurile care o rodeau si sa dobandeasca guvern national”. 1. Interesul istoriografic manifestat asupra evenimentelor de la 1821 este justificat si de personalitatea puternica si singulara a conducatorului revolutiei, Tudor Vladimirescu, “personificarea desteptarii noastre nationale”, dupa expresia lui Nicolae Balcescu. Idolatrizat de mase, care-l numeau Domnul Tudor, Craiutul Todoras sau Todorut, cum il dezmierdau taranii din Transilvania, urat si temut de cei ce se opuneau instaurarii regimului de dreptate si slobozie pentru care lupta poporul sau, asemuit de contemporani cu Massaniello sau Cromwell, Tudor a intrat in legenda si in constiinta posteritatii pentru patriotismul si jertfa sa. “Prin lucrarile si jertfa lui catre patrie, noteaza un contemporan apropiat lui, a ridicat un drept al natiei calcat de o suta cincizeci de ani de Poarta otomana”. * In imprejurarile de puternica efervescenta revolutionara, care a cuprins in vartejul ei si cele doua Principate, pe primul plan se impune personalitatea lui Tudor Vladimirescu, comandantul pandurilor din Oltenia. Reprezentant tipic al clasei de mijloc, el a incercat toate mijloacele pe care timpul i le-a ingaduit pentru a face stare: comertul si arendasia, slujba la boieri si la stat. Ocupatiile diverse l-au pus in contact cu toate categoriile sociale. A cunoscut oamenii si randuielile tarii si, dupa cum spuneam, a intrat in tagma boiereasca, ocupand rangul de sluger, prima treapta a clasei. Si-a castigat o nedezmintita autoritate printre oamenii de pe plaiurile oltene pe care si-a sporit-o considerabil in calitatea sa de comandant al unui corp de panduri in razboiul ruso-turc din 1806 -; 1812. Aprecierile superiorilor sai militari ii subliniaza atat verva, cat si capacitatea de comandant. Gradul de locotenent in armata rusa, Ordinul “Sf. Valentin” si titlul de “supus al Rusiei” i-au rasplatit meritele. In anul 1814, din insarcinarea boierului N. Glogoveanu, pleaca la Viena pentru a-i rezolva acestuia anumite afaceri de familie. Corespondenta ni-l infatiseaza ca fiind versat in problemele juridice, cunoscator al pravilelor, perseverent si neinduplecat in hotararile sale, cu un orizont intelectual larg, receptiv la civilizatia Occidentului si la intamplarile timpului sau. Intalnirea monarhilor europeni si a ministrilor acestora in capitala Imperiului Habsburgic il face sa spere “ca atunci va fi ceva si pentru locurile acelea, ca mult a fost, putin a ramas”. Reintors in tara in ianuarie 1815, asista la jafurile si ororile comise de turcii din Ada Kaleh si la rascoala pandurilor, nemultumiti de sarcinile fiscale la care, prin abuz, erau supusi. Revolta in fata stapanirii straine, asupritoare si venale, care lasa tara fara aparare, este puternica: “Eu numai cu pandurii tarii, fara de nici un ostas strain, voi face de nu se va misca o iarba din pamantul tarii” -; exclama el, referindu-se la atrocitatile comise de armatele otomane regulate, chemate “sa restabileasca ordinea”. Dragostea fata de popor, compasiunea adanca fata de suferintele acestuia, ura impotriva dominatiei straine, se impleteau cu aversiunea organica, puternica si nestavilita fata de asuprirea sociala si fata de boieri. In sufletul sau, dupa expresia lui Zilot Romanu, “ardea focul revoltei; cand il frigea carbunele ascuns in inima, scapa cate o vorba desperata asupra tiraniei”. 3. In ziua in care boierii ii trimiteau lui A. Pini -;
consulul Rusiei la Bucuresti -; scrisoarea ce exprima protestul lor impotriva
zvonurilor si in care se declarau false semnaturile ce ar figura pe unele
documente legate de evenimentele care se pregateau, Tudor pleaca insotit
de 20 de arnauti si de Dimitrie Macedonski, din Bucuresti cu destinatia Oltenia.
Drumul pana la Targu Jiu -; 300 km -; a fost strabatut
cu mare rapiditate, in numai trei zile. La Tismana, unde ajunge o zi mai
tarziu, la 23 ianuarie/4 februarie 1821, dupa ce a trimis emisari in
satele plaiului pentru a aduna plaiesii si pandurii, carora le erau fagaduite
“lefi si slobozie”, Tudor a lansat celebra sa proclamatie. Cunoscuta
sub numele de Proclamatia de la Pades (localitatea unde s-au adunat rasculatii),
documentul exprima, intr-o maniera concentrata, obiectivele generale ale
miscarii. Justificand ridicarea la arme prin invocarea dreptului natural,
chemarea era adresata tuturor locuitorilor tarii, fara deosebire de nationalitate: 4. sufletul taranilor “entuziasmul razbunarii” si, drept urmare, “au
inceput cu totii a se scula si tot Principatul a se clati”. Parea,
gandeau taranii, “ca insusi glasul patriei le vorbeste prin
gura lui Tudor”, dupa expresia istoricului M. Cioranu. Principatul intreg
“incepu a se clatina”, noteaza un alt istoric, Ilie Fotino.
Taranii nu-si mai indeplineau indatoririle fata de proprietate si
nici nu mai ascultau de slujbasii stapanirii, pe care “pe toti ii
maltratau strigand: sa traiasca Domnul Tudor”. O data cu Proclamatia de la Pades, Tudor a adresat si Portii un “arz”, prin intermediul muhafizului din Vidin. In document erau dezvaluite suferintele locuitorilor tarii, pe care jafurile exercitate de boierii fanarioti si de domnii anteriori i-au lasat “mai goi decat mortii cei din mormanturi”. Romanii s-au ridicat impotriva boierilor care “au calcat in picioare drepturile tarii”. Mai tarziu, justificand asprimea cu care a pedepsit pe cei doi capitani ai sai ce jefuisera pe boierii din Branesti, Tudor Vladimirescu a comunicat, singura data, pandurilor si arnautilor scopul real al miscarii, care, din porunca imparatului Alexandru, se indrepta catre turci, “pentru mantuirea noastra si a intregului neam crestinesc.” * Carmuirea de la Bucuresti a subapreciat la inceput miscarea pornita de Tudor Vladimirescu. Aceasta era considerata drept o miscare haiduceasca, in fruntea careia se afla un talhar -; haiduc, pe vremea aceea -; din categoria celor care se mai ivisera uneori si care fusesera facuti inofensivi prin trimiterea unei simple potere. Masuri serioase impotriva revoltei sunt luate abia atunci cand boierii nelinistiti, deja, de tonul proclamatiei, de agitatia taranilor si progresele rapide al rascolaei, afla ca Tudor dispune de o oaste de peste 1500 de oameni. Pentru ca incercarea de a-i resupune pe panduri esuaza, boierii din Comitetul de obladuire, dupa ce instiinteaza Poarta, ii scriu lui Tudor, cerandu-i sa inceteze rascoala in schimbul iertarii. La 4 februarie, acesta respinge, insa, categoric acuzatiile aduse, spunand ca “stiindu-ma norodul pe mine dintr-ale vremi ca sunt un adevarat fiu al patriei mele, cu silnicie m-au luat a fi si la vremea aceasta chivernisitor pentru binele si folosul tuturor”. Presiunea boierilor continua, iar Tudor primeste o alta scrisoare, de la boierul Nicolae Vacarescu, in care e acuzat ca este “tulburator si ademenitor al maselor patriei” la acte de jaf. In raspunsul sau la aceasta scrisoare, pandurul isi exprima si mai raspicat parerile sale si ale poporului despre boieri, scriind celebra definitie a patriei, denumire invocata de boieri: “Patria se chiama norodul, iar nu tagma jefuitorilor!”. Si apoi: “Pa semne ca dumneata pa norod, cu al caror sange s-au hranit si s-au poleit tot neamul boieresc, il socotesti nimic si numai pe jafuitori ii numeri patrie”. Acuzat ca ar pricinui rele poporului, Tudor isi defineste rolul sau, raspunzand: “Eu alta nu sunt decat un om luat de tot norodul tarii, amarat si dosadit din pricina jafuitorilor, caci nu le place una ca aceasta, au radicat arme de moarte asupra patrii…” Constantin Samurcas, un nou trimis al Comitetului, se intoarce si el fara rezultate, iar Divanul ia la cunostinta revendicarile lui Tudor: · interventia la Poarta pentru restabilirea dreptului de a se alege domni pamanteni; · organizarea unei armate de 12.000 de oameni, pe cheltuiala tarii; · iertarea birurilor pe trei ani si intampinarea cheltuielilor militare ale rascoalei. Boierii nu au raspuns, insa, acestor propuneri si au cerut, din nou, ajutor Portii pentru infrangerea rascoalei. In fata aceastei situatii si la aflarea vestii ca eteristii au intrat in 6. Moldova si inainteaza spre Tara Romaneasca, Tudor Vladimirescu si pandurii lui -; avand consolidate pozitiile in Oltenia, ce le era in stapanire cu exceptia Craiovei -; au hotarat sa porneasca spre Capitala. 7. cu totii impreuna, fiescare dupa destoinicia sa la castigarea si nasterea a doua a dreptatii noastre”. Pregatind, astfel, luarea Capitalei fara varsare de sange, Tudor Vladimirescu
intra in Bucuresti in ziua de 21 martie, pe actuala Cale a Rahovei,
cu 1.000 de panduri. Calare pe calul sau alb,“Aripas”, el este urmat
de pedestrasi si calareti. Purtand in mana o paine -;
simbol al belsugului -; Tudor are la dreapta lui pe capitanul ce poarta
steagul rasculatilor, croit din matase albastra. Vladimirescu se aseaza pentru
inceput in casele brancovenesti din apropierea Mitropoliei.
In Capitala, Adunarea Nationala a realizat faptul ca, prin neimplicarea nici unei mari puteri, otomanii aveau mana libera sa intervina in forta si sa innabuse rascoala. In aceste conditii, riscul major ca Bucurestiul sa devina un teatru de lupta impunea o coalizare, fie si fortata, a fortelor nationale. Realizarea unei asemenea colaborari interne presupunea implicarea autoritatilor recunoscute oficial, respectiv boierii ramasi in tara. Astfel, la 23 martie, Tudor incheie un acord cu acestia. In acord se mentioneaza, din partea boierilor, ca miscarea e folositoare tarii, Tudor, la randul sau, limitandu-si diplomatic acuzatiile formulate pentru starea tarii la domniile “ce au stapanit pana acum”. In proclamatia prin care face cunoscuta realizarea acordului, Tudor arata ca a gasit “patrioti boieri intru asemenea bune cugetari cu ale norodului asemanate”, fapt pentru care recunoaste legile si poruncile emise de Divan, dar numai acelea care “sa vor arata de catre stapanire prin mine si le voi cunoaste ca sunt intr-adevar folositoare patriei si de mare trebuinta obstii norodului”. Cu toate acestea, Tudor precizeaza ca scopul revolutiei ramane neschimbat: “Cea mai de temei hotarare a mea cu glasul norodului, iaste ca nici intr-un chip sa nu incetez din cererea dreptatilor tarii”, care “se vor dobandi negresit prin varsare de sange impotriva fiecaruia vrajmas sa va arata calcatoriu acestor dreptati…”. Dar, pentru Tudor armata ramane pe primul plan in cadrul ocarmuirii. El o perfectioneaza, ii sporeste efectivele, o doteaza corespunzator si ii organizeaza strategia, pregatind-o in vederea unui probabil conflict cu turcii. De asemenea, Bucurestiul este si el bine carmuit de Vladimirescu, la fel si restul tarii. Autoritatea lui Tudor in Tara Romaneasca este incontestabila in aceasta perioada. Poporul il privea ca pe un Domn. I se adresa in problemele pe care le intampina, venea la el cu jalbe, iar pandurii se inrolau in oaste exclamand: “sa traiasca Domnul Tudor!”. Este remarcabil faptul ca recunoasterea de care se bucura Tudor venea inca din vremea cand se afla in Oltenia, unde, chiar trupele trimise impotriva-i spuneau ca “nu vor ataca pe domnul Tudor”. In aceeasi ordine de idei, dupa unele marturii, la Cotroceni, acolo unde Tudor isi asezase ostirea, ar fi avut loc si un act de aclamare solemna a lui ca domnitor. Asadar, titulatura lui Tudor de domn -; pe care el insusi nu si-a alaturat-o niciodata numelui sau -; dovedeste marea popularitate de care se bucura in randul maselor si nu este rezultatul unui plan prestabilit de el de cucerire a domniei, cum au crezut unii contemporani ai sai, mai cu seama straini. 9. Dupa asigurari precaute, dupa atenta organizare a fortelor si dupa pregatirea terenului pentru incursiune, prin trimiterea in recunoastere a unor cete de cercetasi, turcii pun in miscare, in ziua de 1/13 mai, un numar exorbitant de ostasi, cum am mai spus -; peste 30.000. Acestia, grupati in trei armate, intra in tara pe la Braila, Silistra si Vidra indreptandu-se spre Iasi, Bucuresti si Craiova. Dupa ce turcii care se indreptau spre Bucuresti isi aseaza tabara la Catelu, langa Dudesti, Tudor Vladimirescu isi pune in miscare armata, pe 15/27 mai, catre Oltenia “spre intruparea cu ceilalti frati ai nostri crestini”, desi se pregatise si de un eventual atac al armatei otomane. Tudor actioneaza precaut. Turcii ii propusesera, inca o data, sa colaboreze pentru oprirea eteristilor, transmitandu-i ca lupta lor s-ar duce numai impotriva grecilor si ca, dupa lichidarea acestora, se va introduce in Tara Romaneasca un regim nou, favorabil taranilor. Refuzul lui Tudor si punerea armatei sale in miscare, a dat cale libera turcilor asupra Bucurestilor. Baricadati in manastirea Radu Voda, ultimii rasculati sunt convinsi sa renunte, iar boierii, bineinteles, declara supunere turcilor care, dupa 10. descurajarea eventualelor revolte prin cateva executii, pleaca mai departe in urmarirera rasculatilor. De la 1821 si pana azi, nimeni nu poate pune la indoiala faptul
ca, pe tot parcursul revolutiei, boierii munteni -; atat cei fugiti,
cat si cei ramasi atunci in tara -; au actionat cu doua fete.
Prima, este cea tipica: umila supunere Domnului tarii. A doua, este fata cu
care erau de mult intrati in constiinta poporului: interesul personal
mai presus de orice. Cu siguranta ca rasculatii cunosteau suficiente “epitete”
care sa le demaste uratenia caracterelor. Revolutia de la 1821 a “beneficiat”
din plin de pe urma fatarniciei boieresti. Tudor Vladimirescu stia si el aceste
lucruri, de aceea boierii nu au putut unelti mult timp impotriva lui.
Desi impartiti in doua tabere, cei fugiti si cei ramasi, boierii
au avut atitudini, desigur, comune. Spre deosebire de cei ramasi in tara,
cei fugiti la Brasov si Sibiu “au sarit etapa de umila supunere”
in fata autoritatilor revolutionare. In scrisorile adresate stapanirii
austriece ei dezaproba si critica in termeni duri rascoala “insuflata
de Tudor impotriva stapanirii si a boierilor”. Dar, intreaga
clasa boiereasca se dezice, dupa rascoala, de actele pe care le-a adoptat in
timpul acesteea, subliniind ca forta armelor a fost cea care a determinat-o
sa le semneze. 11. pentru osti din judetele Mehedinti si Gorj, cu putin inainte de plecarea
de la Cotroceni. Acesti bani fusesera utilizati de Tudor pentru plata arnautilor
lui Hagi Prodan si Macedonski, fapt de care acesta din urma nu era convins. Cand nici nu incepusera bine evenimentele revolutionare, la 30 ianuarie 1821, Tudor Vladimirescu primeste o scrisoare din partea marilor boieri din Divan, prin care cruda soarda i-a fost prezisa. “Hotaraste-te singur mortii si fii incredintat ca nu vei gasi scapare. Citeste cu luare aminte aceste cuvinte , ia-ti seama bine…” -; ii scriau boierii aceluia care era “chivernisitor pentru binele si folosul tuturor”, adica al norodului care “isi cerea dreptatea”, amenintandu-l ca “osanda mortii iti va fi grozava si cumplita”. Unor uneltitori fara scrupule nu le poti cere sa aibe cuvant. De la indivizi cu astfel de caractere, tipice pentru feudalitatea acelor timpuri, ultimul lucru la care te poti astepta este sa faca o 12. judecata dreapta. Ei au incalcat -; desigur -; toate acordurile
incheiate cu Tudor prin care se angajau sa participe la o judecata dreapta,
daca acestea nu ar fi fost respectate. In cazul lui Tudor Vladimirescu
razbunarea a fost telul boierimii care, pentru o scurta perioada, a pus piciorul
in “noroiul” in care norodul se scalda de prea mult
timp. Caci, motiv intemeiat nu exista, si nici nu ar fi putut exista,
pentru ca Vladimirescu nu a avut in nici un moment al revolutiei intentii
nejustificate in privinta clasei boieresti sau gand razbunator.
El cerea, cu glasul poporului, dreptatea pe care acesta o astepta de la oamenii
ce nu aveau nici un interes sa i-o acorde, de la boieri. “Meritul principal”
in prinderea si “punerea la punct” a lui Tudor apartine eteristilor.
Departe de a fi un organ de judecata constituit pe baze legale, “Divanul” de la Campulung a avut in componenta boieri din cea mai joasa speta, jefuitori, criminali, profanatori, dar boieri… Acestia au fost oamenii pusi sa-l judece pe Tudor, conducatorul revolutiei, care nu se putea compara, sub nici o forma, cu acele corcituri boieresti ce numai romani nu erau. Dar, nici acest simulacru nu a fost folosit, ci “de teama ca pamantenii sa nu se rascoale si sa-l elibereze”, Ipsilanti a dispus ca Tudor sa fie omorat miseleste, in taina. Pentru ca “si-a permis sa tulbure linistea tagmei jefuitorilor” Tudor a fost ucis in cel mai barbar mod cu putinta. Calau s-a gasit a fi in acea noapte, la Targoviste, Vasile Caravia, cel mai sangeros dintre grecii eteristi. In noaptea de 26 spre 27 mai 1821, el l-a impuscat pe Tudor Vladimirescu, apoi, imediat, i-a ciopartit trupul si i l-a aruncat intr-o fantana parasita de la marginea orasului. “Astfel a fost curmata prin tradare viata lui Tudor, fara nici o cercetare si fara nici o urma de judecata”, spunea colonelul rus Liprandi, informat de martori culari. Tot el spune despre invinuirile aduse lui Tudor ca “toate acestea au fost numai o nascocire criminala! Nu trebuia oare ca Tudor sa fie executat public, la lumina zilei, decat sa i se curme viata in mod talharesc?” Fara o judecata legala, de fapt, fara o judecata! Tudor Vladimirescu a fost ucis. Si, o data cu el, si aspiratia norodului romanesc spre dreptate sociala. Daca ar fi avut parte de o judecata dreapta, un om care nu a facut altceva decat sa conduca pe calea dreptatii oastea celor fara drepturi, fara libertati, ar fi fost gasit nevinovat. “Judecatori” i-au fost, insa, boierii si eteristii, tradatorii si ucigasii -; “tagma jefuitorilor”… Urmeaza o musamalizare a evenimentelor. Tudor este viu, sustineau eteristii, el 13. plecase doar in Rusia. “Victima a fatalitatii inexocrabile”
si a patriotismului sau, Tudor a fost, totodata, victima a tradarii, la care
si-au dat concursul o intreaga coalitie de elemente subiective, ce au
urmarit aceasta inca de la inceputul revolutiei. El -; cel
aflat “cu sabia sa in tara sa”, cum a spus in ultima
zi la Golesti. Desigur ca, la comanda pandurilor, la Golesti, au ramas tradatorii Macedonski
si Prodan , alaturi de Nicolaovici. Indreptandu-se spre Pitesti,
ei urmau sa faca jonctiunea cu eteristii, de la care inca nu stiau soarta
lui Tudor. Jonctiunea nu a avut loc, eteristii incercand sa ocupe,
fara stirea romanilor, punctele fortificate ale Olteniei. 14. Mormantul lui Tudor Vladimirescu? Marii cutezatori nu au mormant.
Ei salasluiesc in constiinta oamenilor. Amintirea ce le-o pastreaza poporul
este locul lor de veci.
Mai multe indicii, printre care si organul executiv de care el dispunea, duc
la o puternica asemanare intre procedeele de mentinere a disciplinei,
ale lui Tudor Vladimirescu si Napoleon -; in timpul campaniei italiene. Un alt aspect demn de ramarcat este tactica otomana. Asteptand sa adune o forta care sa nu dea emotii, turcii intra pe trei cai in Tarile Romane, in fata cu unitati de recunoastere Fortele sunt dozate atent. Cele mai puternice sunt trimise in Moldova, unde exista riscul interventiei ruse. Anticipand retragerea rasculatilor din Bucuresti trimit aici forta cea mai mica. Oltenia e atacata frontal, pentru a nu permite rasculatilor sa-si ocupe fortificatiile. Desigur ca un beneficiu incalculabil il constituie pentru ei “eliminarea” neasteptata a lui Tudor. O remarca trista trebuie facuta la adresa capitanilor-tradatori ai lui Vladimirescu. Desi bravi, eroici in lupta, ei au inteles ca din aceste evenimente sa traga interese personale, primind bani pentru a facilita ridicarea lui Tudor de la Golesti. -; Nici Iuda nu a crezut ca Isus va fi rastignit, cand a primit argintii… Cat despre boieri, ei au actionat ca intotdeauna. Lingusitori, lasi, fara scrupule, lipsiti de morala, razbunatori si sangerosi. Nu puteau sa-si cedeze privilegiile de care dispuneau, chiar daca recunosteau ca forteaza limita prin excesele si abuzurile pe care le-au facut in permanenta, pana la Revolutia de la 1821 condusa de Tudor Vladimirescu. 16. *BIBLIOGRAFIE* - S.I. Garleanu -; Tudor Vladimirescu |
||||||
|
||||||
|
||||||
Copyright© 2005 - 2024 | Trimite document | Harta site | Adauga in favorite |
|