Leonardo, Michelangelo, Rafael, Titian, Bramante ….. sunt nume pe care istoria artei le-a consacrat ca adevarate culmi ale geniului uman. Incadrati marii miscari spirituale a Renasterii italiene, alaturi de poeti si ganditori ilustrii ca Mchiavelli, Pico della Mirandola, Marsilio Ficino s.a cu care formeaza familia de umanisti ai sec. XV- XVI, acesti artisti au dat expresie celor mai inalte idealuri ale vremii lor. q7p16pj
Unul dintre acestia a fost Rafael Sanzio ( Raffaello di Santi ) care s-a nascut in 1483 la 6 aprilie in orasul Urbino din Italia centrala.
Tatal sau Givanni di Santi, era un pictor nu prea inzestrat dar cu toate acestea a intuit talentul fiului sau Rafael si a vrut ca macar fiul sau sa realizeze ceea ce lui nu i-a fost dat decit cu jumatati de masura; astfel putem realiza de unde Rafael a mostenit iubirea pentru pictura.
Aceasta iubire pentru pictura nu afost afectata de evenimentele tregice din viata lui: moartea mamei lui si a tatalui ramanad orfan la varsta de 11 ani. Acest lucru aratand caracterul lui puternic inca de la o varsta frageda dovada fiind opara sa luminoasa lipsita de orice umbra care ar putea fi interpretata drept consecinta a unor traume sufletesti. Totusi cariera sa a depins in multe momente de unchiul sau Simone Ciarla si protectorii familiei ducele si ducesa din Urbino. Dupa o copilarie zbuciumata tinarul Rafael a parasit orasul natal pentru a se indrepta spre Perugia in 1499 fiind primit ca si ajutor, si ca invatacel de catre marele pictor al acelor vremuri Perugino.
Dupa un timp de ucenicie in slujba lui Perugino, timp in care nu a reusit sa isi ajunga maestrul lucrurile s-au schimbat radical si Rafael a trecut un adevarat examen de maturitate pictand Logodna Fecioarei, aceasta pictura marcind insemnele marelui sau stil dind dovada de simplitate si echilibru.
Dupa Logodna Fecioarei era limpede ca Rafael nu mai avea ce invata de la Perugino dind dovada de o capacitate foarte mare de asimilare reusind sa sporeasca ceea ce invatase.
Ceea ce mai putea sa mai prezinte interes pentru el era acum Florenta-mare centru cultural la acea vreme- unde sosea in 1504 fiind atras de faima nedisputata a orasului.Aici unul dintre seniorii florentini iubitor de arta,Angelo Doni, ii comanda portretul sau si al sotiei sale, Maddalena Doni si astfel ne putem mindri astazi cu un renumit cuplu. Seriozitatea cu care abordeaza acest gen, portretul, dovedeste inca o data capacitatea sa in depasirea dificultatilor de tot felul.
Din aceeasi perioada, Rafael ne-a lasat si un Autoportret pastrat in Galeria Uffizi. In trasaturile fine, adolescentine recunoastem lesne proverbiala frumusete si gratie a acestui artist comparat de contemporani cu ingerul al nume carui il purta.
Oricum, daca in Logodna Fecioarei Rafael rezuma intr-o sinteza superioara tot ceea ce artistii umbriene cucerisera mai de pret, in Punerea in mormint, el arata cit de fertile au fost invataturile florentinilor si cit de receptiv era spiritul sau facut parca sa filtreze intreaga experienta a inaintasilor, retinind ca pe un precipitat valoros doar sensurile majore menite sa poarte mai departe spre alte culmi arta picturii italienesti.
Firea lui blinda, joviala si generoasa i-a determinat pe contemporani sa-i atribuie ca si lui Pico della Mirandola, ‘nobletea unei descendente divine’.
Insusi Michelangelo i-ar fi spus, potrivit legendei, ‘areti mai mult ca un print decit ca un pictor’, iar acesta i-a raspuns scurt ‘iar dumneata ca un calau’ acest lucru scotind in evidenta ironia lui, dar si respect fata de marele pictor*.
Autentic sau nu, acest aspru shimb de cuvinte are oricum darul de a arunca o lumina nu numaoi asupra relatiilor incordate intre cei doi rivali dar si asupra singuratatii, a izolarii in care se afla marele demnat si neinteles Michelangelo spre deosebire de Rafael prietenul admirat al tuturor oamenilor de baza a epocii de la Iuliu II si Leon X la scriitorii Ariosto, Bembo, Aretino, Tebaldeo s.a.
Departe de a se razvrati impotriva conditiei umane si de a denunta vreun conflict intre spirit si materie, el aspira, dimpotriva, la armonizarea lucrurilor.Nu are crize de constiinta, nu se indoieste de nimic, iar programul intruchipat de compozitiile Vaticanului convine intru totul si in mod firesc conceptiilor sale.
In 1514 lui Rafael i s-a oferit prilejul sa decoreze pentru bancherul Agostino Chigi resedinta de vare a acestuia din Trastevere-Roma. Numita mai tirziu villa Farnesina, dupa numele familiei Farnese, in proprietatea careia a trewcut ulterior, acest monument de arhitectura pastreaza pana astazi o compozitie cu totul remarcabila prin dezinvoltura cu care artistul se misca in lumea profana a antichitatii, imprumutind de la ea nu numai tema mitologica dar si viziunea panteista asupra naturii, proprie lumii grecesti.
Tablourile lui Rafael trezesc cultul formelor frumoase, unele portrete ale sale fiind intru totul opere de analiza psihologica proprii epocelor de intens realism fiind de o simplitate remarcabila (exemplu: Sf. Ecaterina, Doamna cu licornul, Cardinalul, Baldassare Castiglione, Eliberarea Sf. Petru din temnita, Madonna Sixtina, Incendiul din Borgo).
Spontaneitatea, dezinvoltura, factura larga, culorile luminoase si in general baia de lumina ce invaluie formele robuste, in sfarsit optimismul ce se degaja din dinamica acestor forme totul confera picturilor in care sunt reprezentate un nr mare de personaje un caracter de modernitate facand din Rafael un deschizator de drumuri.
Un capitol destul de important in creatia lui Rafael il constituie opera de arhitect. Ca Rafael a fost un arhitect inascut nu incape indoiala. In aceasta privinta merita citata parerea istoricului de arta englez J. Shearman exprimata recent in “ Journal of the Royal Society of Arts” din aprile 1968, in care I se atribuie artistului o gandire arhitectonica ca si in unele lucrari de pictura in special din fazele de inceput cand, neputand sa-si sadisfaca astfel ambitia de a construi, el si-a transmis, constient sau inconstient, ideile arhitecturale in pictura reusind sa imbine arhitectura cu pictura.
Schimbarea la fata a fost ultima lui pictura una deosebita fata de celelate aici pictorul renuntid la simplitate si creind o opera extrem de complexa caracterizata prin tumultul miscarilor, agitatia, contrastele puternuce de umbra si lumina intr-un cuvant expresivitate fortata. Pictura a ramas neterminata Rafael decedand dar in final elevii sai cei mai apropiati Giulio Romano si Gianfrancesco Penni terminand-o.