u4k9kq

Lucrarea lui Plutarch, De Iside et Osiride a fost analizata in detaliu, aproape rand cu rand, mai ales prin intermediul editiilor bilingve, insa cum era de asteptat au ramas o serie de aspecte neclarificate. Printre acestea se numara si explicatiile oferite de catre Plutarch referitoare la limba egipteana antica si la hieroglife. Desigur, beneficiem de unele incercari de clarificare si interpretare a acestor afirmatii, dar solutiile oferite n-au exploatat toate sursele posibile, iar in anumite cazuri au fost inadecvate. Partial, o analiza pertinenta a oferit, in calitate de egiptolog, J. G. Griffiths in 1970, iar destul de recent E. Iversen care a explicat modalitatea de percepere a hieroglifelor de catre autorii clasici. In aceasta privinta, cea mai completa tratare a proble-maticii o gasim la P. Marestaing, a carui lucrare a fost publicata la inceputul secolului XX, insa ea reflecta stadiul stiintelor egiptologice si clasice din acea perioada.

III.1. Autorii greci si romani despre natura scrierilor egiptene antice

Autorii clasici care au intreprins calatorii in Egipt au vazut cu siguranta monumente faraonice, ca atare era imposibil sa nu fi remarcat si in-scriptii hieroglifice sau macar anumiti interpreti sa nu fi explicat acestora natura scrierilor din Egiptul greco-roman.
Totusi, interpretarea simbolica oferita de greci asupra anumitor realitati egiptene a avut influente considerabile si asupra intelegerii sistemului hieroglific de scriere. Practic, aproape nici unul dintre ei ( probabil singura exceptie a fost Chaeremon, vezi mai jos ) nu poseda despre hieroglife cunostinte provenite din „prima mana“, adica utilizand sau citind direct sursele faraonice.
Dupa E. Iversen: „nici unul dintre ei nu s-a incumetat sa se fami-liarizeze cu problemele practice si teoretice ale sistemului..., anumite concepte au fost acceptate la modul general si transmise fara o analiza critica de la un autor la altul“. Spre deosebire de egiptologul danez, noi adaugam faptul ca si in zilele noastre asemenea erori sunt
„inerente“ in cercetarea stiintifica. Prin urmare, nu vom „acuza“ autorii clasici, care au avut o mentalitate esentialmente diferita de cea egipteana antica , ci vom incerca sa le intelegem atitudinea si, pe cat posibil, sa o

explicam.
In cele ce urmeaza, vom trece in revista principalele marturii ale lumii greco-romane cu privire la tipurile de scriere egipteana antica, incercand sa aflam daca Plutarch s-a incadrat in viziunea general acceptata de autorii clasici sau a reusit sa iasa din acele sabloane, oferind solutii noi.
In contextul investigatiilor noastre, trebuie remarcat faptul ca un pasaj din Herodot (Istorii, II. 36) a fost deseori tradus si analizat. Totusi, atat versiunile prezentate, cat mai ales interpretarile oferite au fost deseori in contradictie cu realitatile faraonice.
Una dintre traduceri arata astfel: „Grecii isi misca mainile de la stanga la dreapta atunci cand scriu litere si calculeaza; egiptenii de la dreapta la stanga, dar ei sustin ca isi misca mana spre dreapta, grecii spre stanga. Folosesc doua scrieri, una numita sacra, cealalta populara“.
Legat de acest fragment, comentariul lui A. B. Llyod complica inutil lucrurile, eminentul egiptolog pornind de la anumite idei preconcepute. Din text reiese, fara nici un dubiu, ca Herodot s-a referit la doua tipuri de scriere din Egiptul antic: cea sacra si cea uzuala. Lloyd dorind sa mentina interpretarea traditionala , conform careia dupa Herodot ar fi existat doua tipuri de scriere, cea hieroglifica si cea demotica, refuza sa accepte faptul ca Herodot a avut in vedere, in pasajul de mai sus, scrierea livresca si nu cea monumentala, respectiv cea hieratica si nu cea hieroglifica . Herodot nu putea sa se refere la miscarea mainii in cazul in care descria modalitatea de executare a hieroglifelor, deoarece acestea au fost cioplite in piatra, chiar daca in prealabil semnele au fost desenate . Ca atare, trebuie traduse prin „hieratica“, adica scrierea cursiva a papirilor. Faptul ca Herodot aminteste de „...semne sacre gravate...“ (II. 106), nu dovedeste altceva decat ca nici pentru el nu era clara traducerea termenilor care desemnau de fapt doua tipuri diferite de scriere.Textul in sine vorbeste de doua reliefuri din Ionia care nu au nimic egiptean, fiind hittite, primul dintre ele ( denumit relieful A de la Karabel ) poarta o inscriptie hittita ( ! ) deteriorata . Daca avem in vedere ca in acelasi paragraf (II. 106. 1), Herodot aminteste si de inscriptii hieroglifice, scrise pe stele , nu ne putem gandi decat la faptul ca dupa informatiile primite de la indigeni elenizati sau poate greci stabiliti in Delta, scrierea egiptenilor era denumita sacra, deoarece arta de a scrie era un apanaj al preotilor. In acest context, nu trebuie uitata o observatie pertinenta a lui

W. Spiegelberg : informatia a fost preluata de Herodot de la un , deoarece un preot egiptean ar fi folosit alti termeni decat si . In limba egipteana hieroglifele erau denumite mdw nèr ( citeste: medu necer )„cuvintele zeului“ sau mdw n pr- anx ( citeste: medu en per- ankh ) „cuvintele Casei Vietii“, iar demotica sX Sat ( citeste: zah sat )
„scrierea documentelor“.
Sa ne reintoarcem la afirmatiile lui Herodot, pentru a intelege corect cele scrise de el. Dupa cum ne avertiza G. Möller , hieratica a fost scrisa de la dreapta la stanga, dar in cazul semnelor individuale pana scribului alerga de la stanga la dreapta. Pentru intelegerea celor afirmate vom explica doua semne hieratice, alese din acelasi manual al autorului german , ambele provenind din Epoca Tarzie a civilizatiei faraonice.
No. 10 reprezenta semnul hieroglific al corpului mumificat , care in hieratica secolului II i. Hr. a fost executat dupa cum urmeaza:
. Putem observa ca cele trei elementele care alcatuiesc semnul au fost trasate prin intermediul unei miscari de la stanga la dreapta a mainii.
No. 125 reda semnul hieroglific al leului culcat , care in hie-ratica aceluiasi secol II i. Hr. a fost desenat prin trei elemente: coada animalului prin miscarea mainii de la stanga spre dreapta, corpul de la dreapta spre stanga, iar labele schematice de la stanga spre dreapta :
.
Poate din acest motiv, reputatul egiptolog D. Müller, analizand randul 36 al aretalogiei isiace de la Memphis, a tradus cuvantul grecesc prin „die hieratische“ .
In concluzie, putem afirma urmatoarele: in timpul lui Herodot nu s-a ajuns inca la denumirile traditionale ale sistemelor egiptene de scriere, folosite ulterior de catre Chaeremon , Clement din Alexandria si Porphyros (). Astfel, se deosebeau doua sisteme de scriere: unul aflat in uz comun, numit demotica , si altul denumit scriere sacra, accesibila numai preotilor. Cuvan-tul a fost introdus mai tarziu pentru a desemna semnele gravate pe piatra, iar conceptul a devenit un termen generic pentru scrierea egipteana in ansamblu .
Denumirea tipurilor de scriere in documentele oficiale ale Ptolemeilor denota inca o anume incertitudine in identificarea exacta a acestora. In cele ce urmeaza, vom exemplifica acest aspect prin intermediul a doua decrete: cel de la Canopus si cel de la Memphis ( = Piatra de la Rosetta ) . Trebuie remarcat faptul ca aceste decrete au fost

gravate pe stele, in partea lor superi-oara cu varianta hieroglifica a textului, in mijloc urmand cea demotica, iar in partea de jos textul grecesc. Judecand dupa formularea unor fraze, dar si dupa prezenta unor echivalente pentru o serie de termeni, putem deduce ca la origine textul a fost compus in limba demotica . Sfarsitul fiecarei variante contine o fraza ce sugereaza ca decretele trebuie inscriptionate in trei tipuri de
„caractere“, pe stele executate din piatra dura.

Textul grec T e x t u l hieroglific

„in scrierea

T e x t u l demotic

„in scrierea

de la

o „scriere sacra“

„si egipteana“

„si greaca“

„(scriere)sacra“ p

„si locala“

„si in scrierea grecilor“

Casei Vietii“

„ s c r i e r e a documentelor“

„ s c r i e r e a insularilor“

„in scrierea cuvintelor divine“

„ s c r i e r e a documentelor“
„ n o t a t i a insularilor“

Casei Vietii“

„ s c r i e r e a documentelor“

„ s c r i e r e a greaca“

„in scrierea cuvintelor divine“

„ s c r i e r e a documentelor“
„ s c r i e r e a greaca“

Tabelul I
Tabelul I cuprinde termenii diferitelor tipuri de scriere egipteana antica asa cum apar in cele doua decrete. Se poate observa ca in primul document se utilizeaza, pentru a desemna ceea ce noi denumim scriere hieroglifica, traditionala expresie a lui Herodot „ scriere sacra“. Pe vremea lui Ptolemeu al V-lea Epiphanes, pentru aceeasi notiune se va utiliza terminologia faraonica clasica: „scrierea Casei Vietii“. Acest aspect denota faptul ca grecii, sau interpretul grec, se familiarizasera deja cu frazeologia faraoni-ca . O alta observatie: aceeasi „incertitudine“ se observa in cazul Decretului de la Canopus, in varianta greaca, unde aflam ca stela trebuia inscrisa cu texte in „scriere sacra si egipteana si

greaca“ ( ca si cum scrierea sacra nu era de origine egipteana! ). Ulterior, Decretul de la Memphis aduce o oarecare clarificare, ne referim din nou la varianta greaca a documentului : „in scriere sacra, locala si greaca“. O ultima observatie are in vedere termenul „grec“. Daca ambele decrete vor folosi, in varianta hieroglifica, termenul traditional „insulari“, in cazul variantei demotice apare o notiune noua: wynn .
Diodor din Sicilia ( 80- 29 i. Hr.), prin informatiile oferite in cartea a III- a a Bibliotecii Istorice, ramane in general la perceptia lui Herodot despre tipurile de scriere existente in Egiptul antic. „Intr-adevar, egiptenii benefici-au de diferite tipuri de scriere: unul numit popular, invatat de toata lumea si un altul numit sacru, cunoscut printre egipteni numai de catre preoti, care l-au invatat de la tatii lor ca un lucru despre care nu trebuie sa vorbeasca...“ . Intr-un alt pasaj din acelasi text (III.
4.1-4 ), Diodor descrie natura scrierii etiopienilor, care dupa afirmatiile sale a fost numita „...de egipteni sacra“ . Inainte de a analiza textul prezentat trebuie subliniat faptul ca nubienii ( = etiopienii ) , in urma unui proces de „egiptianizare“, au adoptat scrierea hieroglifica a vecinilor din nord, elaborand ulterior o scriere „proprie“ . Ca atare, in momentul in care Diodor descrie natura hieroglifelor etiopiene, ne putem da seama cat a inteles din cea hieroglifica faraonica. Daca semnele in discutie au redat figurile umane, parti ale copului uman, animale sau chiar obiecte, este clar ca pentru Diodor scrierea „hieroglifica“ avea un aspect pictografic. Explicatiile legate de utilitatea glifelor sunt urmatoarele: „La ei, nu imperecherea silabelor da intelesul scrierii; acesta reiese din ceea ce inseamna obiectele infatisate, din semnificatia metaforica ce are menirea, prin exercitiu, sa se intipareasca in memorie“( III. 4. 1 ). Aceasta inseamna ca du-pa Diodor hieroglifele egiptene aveau un sens metaforic si simbolic. Proba-bil, el n-a inteles explicatiile primite, dar a incercat sa ofere o interpretare in conformitate cu crezul sau. „In concordanta cu perceperea ...privind relatiile firesti dintre forma si substanta, materie si idee ava i stabili o legatura alegorica intre cuvant si semn, considerandu-l pe ultimul o expresie «simbolica» a primului“ . Cu toate acestea, in textul de mai sus se ascunde un sambure de adevar despre scrierea hieroglifica egipteana. In cercetarea mo-derna a scrierii hieroglifice se recunoaste faptul ca sistemul in sine a trecut printr-un proces complex. Semnul hieroglific trece de la un statut initial de icon, in sfera lingvisticii, ca expresie a semnificantului. Prin intermediul unor transpozitii metaforice

variate, incetul cu incetul se distanteaza de obiectul redat, ajungand sa reprezinte o „metafora fonetica“ . Este insa evident faptul ca semnificatiile metaforice sau simbolice ale lui Diodor, si nu numai, sunt departe de cele ale lingvisticii moderne.
Dintre toti autorii antici, dupa opinia noastra, Chaeremon din Alexandria a fost singurul care a reusit sa ofere o imagine cat de cat coerenta asupra scrierilor din Egiptul antic. Autorul, care a trait in secolul I d. Hr., a fost oarecum contemporan cu Plutarch, fiind mai in varsta decat acesta . Sursele antice l-au numit pe Chaeremon sau si - . Din punctul de vedere al prezentei investigatii, ultima titulatura a lui Chaeremon ni se pare semnificativa. In acea calitate el a avut posibilitatea sa scrie doua lucrari de referinta: si . Mai ales ultima a devenit influenta in mediile grecesti, servind ca model pentru autorii de mai tarziu, cum ar fi Clement din Ale-xandria sau Horapollon . Hierogrammateus era un important titlu preotesc din Egiptul greco-roman, avand mai multe atributii: de a examina un candidat pentru functia de preot, de a interpreta visurile, de a prezice viitorul, dar mai ales de a conserva cunostintele despre scrierile si limbile egiptene antice . Din aceste motive, suntem de parere ca fragmentul atribuit candva lui Clement din Alexandria, Stromata V 4, 20, 3- 21, 3 provine de la Chaeremon, mai precis din lucrarea .
Textul in discutie este dupa cum urmeaza: „Aceia dintre egipteni care au fost educati, invata mai intai tipul de scriere egipteana pe care o numim «epistolografica»; in al doilea rand, tipul hieratic de care se folosesc scribii sacri; in final, isi insusesc tipul hieroglific, care partial exprima lucruri prin intermediul literelor de baza, si care partial este pictografica. In metoda pictografica o varianta exprima lucrurile insesi prin imitatie, o alta varianta scrie intr-o maniera metaforica, in timp ce o a treia este pur alegorica prin folosirea anumitor enigme. Astfel, daca voiau sa scrie cuvantul «Soare», ei executau un cerc, iar pentru cuvantul
«Luna» (ei desenau) figura unui corn, dupa varianta de exprimare in sens propriu. Ei scriu in varianta metaforica schimband sensul si transpunand
(semnele) in virtutea unui anumit raport; in parte, le inlocuiesc (cu alte semne), in parte le modifica in diferite feluri. In acest stil transmit laudele la adresa regilor din miturile religioase si pe care le inscriptionau pe basoreliefuri. Iata un exemplu al celei de-a treia variante, cel care utilizeaza enigmele: ei reprezentau celelalte astre prin serpi, datorita

mersului lor sinuos; din contra, Soarele prin corpul unui scarabeu, deoarece el creeaza o forma rotunda din excrementul de bou si il roteste in fata sa“ .
Faptul ca autorul in discutie a avut cunostinte despre scrierea hieroglifica ne este demonstrat si de un pasaj din Tzetzes, Exegesis in Iliadem, I. 97. Autorul bizantin a retinut din lucrarea lui Chaeremon faptul ca notiunile au fost redate prin intermediul literelor si al simbolurilor .
Iata concluziile noastre cu privire la informatiile transmise de catre Chaeremon: a fost singurul autor antic care a explicat cat de cat exact (!) natura scrierii hieroglifice si aceasta intocmai datorita faptului ca a fost un scrib sacru. Clement din Alexandria a preluat in totalitate cele scrise de el, fara a specifica sursa; Porphyros a inteles ceea ce a putut sa inteleaga , iar ulterior Horapollon a fost interesat numai de varianta enigmatica, creand in anumite cazuri chiar hieroglife inexistente la egiptenii antici . Cu trecerea timpului, din Evul Mediu, pana la Champollion, lucrarea de referinta a ra-mas cea a lui Horapollon, care a indus in „eroare“ cercetarile ulterioare, de-oarece savantii n-au putut explica majoritatea afirmatiilor cuprinse in ea. O remarca importanta este faptul ca, spre deosebire de Chaeremon, care a incercat sa explice si sistemul in sine, Horapollon a pus accent pe etimologii si expresii ale gandirii mitice a egiptenilor antici. Solutiile sale, pana la aparitia lui Champollion, au fost considerate de urmasi singurele posibile. Evident, suntem departe de a afirma faptul ca Horapollon a prezentat o viziune corecta asupra hieroglifelor, dar nu trebuie uitat faptul ca multe dintre explicatiile sale au totusi o baza reala.
Dupa aceasta succinta trecere in revista a parerilor anticilor despre natura scrierii hieroglifice, se impune analiza opiniilor lui Plutarch .
Dupa E. Iversen, grecii n-au facut nici o diferentiere intre hieroglife si reprezentarile iconografice care insoteau textele . Afirmatia sa este in linii mari corecta, insa exemplul ales nu este convingator. El a prezentat ca suport al argumentatiei sale un pasaj din lucrarea lui Plutarch, De Pythiae oraculis, §. 12, 400- A: „Egiptenii pentru a arata inceputul rasaritului Soarelui, deseneaza un copil stand pe o floare de lotus...“ . Pentru E. Iversen aceasta ima-gine „...nu este explicatia unei hieroglife, ci o interpretare iconologica a binecunoscutei reprezentari a zeului Nefertum stand pe o floare de lotus si care in comentariile

teologice este explicata ca «rasaritul Soarelui»“ . Inainte de a reconsidera aceste explicatii, trebuie amintit faptul ca Plutarch a reluat, intr-o oarecare masura, aceeasi idee si in De Iside , §. 11: „Si nici nu cred ca zeul Soare se ridica dintr-o floare de lotus ca un nou nascut, dar ei redau ca atare aparitia Soarelui, simbolizand razele sale reinsufletite ridicandu-se din umiditate“ . In acest pasaj Plutarch a preluat dogma stoica a „hranirii“ Soarelui prin exalatia elementului umed .
Daca trecem in revista opiniile cercetatorilor referitoare la aceste doua pasaje, vom constata urmatoarele. P. Marestaing a citat numai De Pythiae oraculis , atragand atentia asupra faptului ca avem de-a face cu o idee deseori prezenta in simbolistica religioasa egipteana antica, dar a exclus posibilitatea de a vorbi de existenta unui semn hieroglific. Th. Hopfner a scris despre natura simbolica a imaginii zeului Soare, redat ca un copil stand pe floarea de lotus; este adevarat ca a oferit un material comparativ foarte bogat, mai ales texte demotice si grecesti, dar nu a amintit de echivalarea iconului cu vreun semn hieroglific. J. G. Griffiths atragea atentia foarte clar asupra faptului ca: „This instance...is not a hieroglyph...“, dar a recunoscut interpretarea stoica a celui de-al doilea pasaj, subliniind faptul ca imaginea copilului stand pe lotus este cea a lui Nefertum, iar in perioada tarzie copilul era numit Horus sau insusi Re . La fel a procedat si J. Hani , fara a pune in discutie problematica semnului hieroglific ca atare, subliniind faptul ca in Epoca greco-romana a istoriei egiptene tema era inca in voga, deoarece Horus- copilul a fost asimilat cu Soarele . Nici C. Froidefond n-a lamurit decat semnificatia simbolica a imaginii, invocand mitul hermopolitan, conform caruia Soarele s-a ridicat din apa primordiala pe o floare de lotus; ca atare, Horus-Harpokrates, numit si Nefertum, Soarele care reapare pe orizont dimineata, era reprezentat stand pe o floare de lotus .
Daca vom analiza imaginea prezentata de catre Plutarch, vom observa faptul ca autorul antic a avut partial dreptate. Semnul in sine, catalogat ca A-279 , reprezinta figura unui copil stand pe o floare de lotus , fiind prezent in textele din perioada greco-romana. In mammisi -ul
(„casa de nastere a zeilor“) din cadrul complexului de la Edfu, zeul Khonsu este denumit „copilul- lotus“: . In exemplul prezentat, semnul hieroglific este o logograma. In scrierea criptografica a textelor din cadrul templului de la Kom Ombo, avea valoarea fonetica kha(u). In calitate de semograma (determinativ) a avut o utilizare mai larga; vezi

spre exemplu cuvintele hem „majestate“ sau nekheb „lotus“ . Chiar daca Plutarch a largit semnificatia semnului hieroglific in sine, totusi observatia sa ca avem de-a face cu o hieroglifa este corecta ! Atitudinea sa este de la sine inteleasa daca avem in ve-dere semnificatiile conceptului „copil“ din epoca tardiva a istoriei egiptene (a se vedea mai jos si explicatiile referitoare la P. Carlsberg No. VII ).
Lotusul albastru ( Nymphaea cerulaca L. ) era considerat a fi o specie cu o conotatie solara . Dupa cercetarile mai noi s-a putut demonstra faptul ca imaginea copilului sezand pe o floare de lotus nu apare in iconografia faraonica inainte de cea de-a Treia Perioada Intermediara. Tema in sine era larg reprezentata pe o serie de obiecte, cum ar fi: bijuterii, amulete, scarabei, sarcofage si toreutica . In textele magice imaginea nasterii copilului din lotus reprezenta un icon avand o putere redutabila, care oferea magicianului posibilitatea de a combate cu succes fortele difuze . In anumiti papiri demotici si grecesti, magicianul face apel la un zeu sau , care in calitatea lui de zeu-copil apare pe bolta cereasca dimineata si se transforma seara intr-un batran. Aceasta divinitate este „cel care sede pe un lotus si ilumineaza intreaga lume“ sau se afirma despre el: „...tu cel care sezi pe un lotus si iluminezi intreaga lume locuita“ .

Plutarch n-a fost singurul autor antic care a scris despre Soarele redat sub forma unui copil, cel care renaste din mal, stand pe o floare de lotus . Chiar daca Plutarch nu mentiona in De Iside ca s-a inspirat din lucrarea lui Chaeremon asupra hieroglifelor, se stie ca opera autorului stoic nu i-a fost straina .
In realitate, Plutarch nu era interesat in mod special de natura scrierii hieroglifice. Fiind inainte de toate un filosof, Plutarch a incercat sa explice din propriul punct de vedere Mitul lui Osiris. Cu toate acestea, curiozitatea si mai ales eruditia sa nu l-au impiedicat sa ofere anumite explicatii, oricat de vagi ar fi ele, asupra naturii scrierii din Egiptul antic . Ca atare, expresii cum ar fi : ( §. 6, 353 B ) sau ( §. 10, 354 E ) sunt prezente in De Iside. In ultimul paragraf mentionat, Plutarch compara scrierea hieroglifica cu dictoanele pithagoriene, atribuindu-i astfel o valoare simbolica .
Cele afirmate mai sus se pot argumenta cu un pasaj din §. 32- 363
F din De Iside : „In orice caz, la Sais, pe pylonul din fata al templului zeitei Athena, au fost gravati un copil, un om batran, dupa acesta un

soim, apoi un peste si, in urma lor, un hipopotam. Simbolurile inseamna:
«O, voi care sunteti pe cale de a va naste, o, voi care sunteti pe cale sa va stingeti, a zeul uraste nerusinarea». Copilul este simbolul nasterii i, omul batran aal mortii i; cu ajutorul soimului ei redau un zeu, prin peste ura..., iar prin hipopotam nerusinarea“ .
In dialectul sahidic al limbii copte intalnim adjectivul atbal cu semnificatia de „nerusinat, obraznic“ , insa nu putem demonstra existenta unei legaturi iconologice intre hipopotam si aceasta notiune . Animalul in sine a fost considerat foarte periculos, ca atare fiind de esenta sethiana, dar s-a scos in evidenta si calitatea sa de distrugator al recoltei .
Daca incercam sa interpretam succesiunea de semne prezentata de catre Plutarch ( probabil: ), nici chiar daca luam in conside-rare elemente ale asa-numitei scrieri criptografice din Epoca greco-roma-na nu vom putea oferi traducerea prezentata mai sus. Dintre comentatorii moderni doar J. G. Griffiths a atras atentia asupra faptului ca exista o similitudine aproape perfecta intre un pasaj din Clement din Alexandria, Stromata V, 7. 41. 4 si cel al lui Plutarch din De Iside , singura diferenta fiind prezenta la primul a crocodilului in loc de hipopotam . Faptul ca in noua editie a operei lui Chaeremon, van der Horst a inclus acest pasaj al lui Clement printre imprumuturile de la Chaeremon , complica si mai mult lucrurile. Traducerile oferite de catre Clement si de catre Plutarch nu puteau sa provina de la un hierogrammateus, deoarece, cum am vazut, insiruirea de semne hieroglifice prezentate nu are nici o semnificatie daca o consideram propozitie. Probabil Chaeremon, sau un alt cunoscator al scrierilor si limbilor egiptene, a oferit informatii referitoare la posibilitatile de interpretare individuala a semnelor in discutie. Ulterior, atat Plutarch, cat si Clement din Alexandria au incercat sa prezinte „traduceri“ coerente ale intregului ansamblu, proprii interpretarilor filosofice ale vremii. In orice caz, ambii au utilizat surse care nu erau straine de sistemul hieroglific egiptean antic .
Ingeniozitatea lui Plutarch si intentiile sale de a cunoaste macar elemtele de baza ale scrierii hieroglifice sunt demonstrate si de un fragment din De Iside, §. 56- 374 A: „Numarul cinci ridicat la patrat este egal cu numarul caracterelor alfabetului egiptean...“. Pasajul a fost comentat in dife-rite moduri de catre acei savanti care s-au preocupat de

capodopera sa filosofica de batranete, Despre Isis si Osiris. In primul rand trebuie scos in evidenta faptul ca pentru Plutarch, dupa ideile pitagorienilor, cifra cinci reprezinta ipotenuza triunghiului, ceea ce a fost echivalata cu Horus sau cosmosul . Pentru P. Marestaing cifra 25 nu poate reprezenta decat o etapa intermediara a formarii alfabetului copt, autorul francez atragand atentia asupra faptului ca egiptenii nu au benificiat niciodata de un alfabet in sensul grec al cuvantului . J. G. Griffiths a adus noi lamuriri cu privire la problematica in discutie. Egiptologul britanic a subliniat faptul ca daca Plutarch a folosit termenul nu inseamna ca el s-a referit neaparat la un alfabet cum era cel cunoscut de catre greci. Apoi, mult mai plauzibila pare explicatia lui referitoare la cifra 25: coptii au alcatuit un alfabet compus din 31( dialectul sahidic ), respectiv 32 ( dialectul bohairic ) semne, dintre care 25 sunt literele imprumutate din greaca . C. Froidefond completeaza aceste afirmatii cu alte observatii foarte utile: a). utilizarea alfabetica a anumitor semne egiptene provine de la Platon , b). sursa comuna a lui Platon si a lui Plutarch ar fi Eudoxos .
La aceste observatii se impun altele: a). semnele monoconsonantice egiptene antice, numite si „alfabetice“, in conformitate cu noile cercetari fonetice par a fi intr-adevar 25 la numar ; varianta lui Griffiths, cu numarul semnelor grecesti din alfabetul copt, pare foarte plauzibila; b). prezentarea succesiunii semnelor monoconsonantice este o creatie sau mai degraba o conventie mai mult sau mai putin acceptata de egiptologi; J. Fr. Quack a incercat sa reconstituie un „alfabet“ egiptean antic, in care ordinea sunetelor s-ar baza pe alfabetul sud- arabic vechi. Aceasta din urma teorie pare a fi o
„inventie“ a lui J. Fr. Quack, deoarece scrierea hieroglifica, prin natura ei, nu avea nevoie de elaborarea unui sistem alfabetic, chiar daca avem in vedere faptul ca evolutia limbii egiptene antice a impus treptat trecerea de la o notatie grafica fonologica, la una fonetica, dar nu pur fonetica ! .
O ultima observatie se refera la o remarca a lui Plutarch in Questiones convivales IX. 2, 3: prima litera a alfabetului egiptean este redata prin intermediul semnului ibis-lui. Desi nu avem de-a face cu un pasaj din De Iside, am considerat sa redam si acest amanunt, deoarece astfel vom avea o ima-gine completa asupra parerii lui Plutarch despre hieroglife. Mai mult, prin analiza lui, vom avea ocazia sa stabilim legatura cu continutul P. Carlsberg No. VII.

Documentul in cauza provine de la Tebtynis din regiunea Fayyum, foarte probabil din arhivele templului local, dedicat zeului crocodil Sukhos = . Starea de conservare a papirusului lasa de dorit, actualmente fiind conservate doua coli si 3 fragmente. Din punct de vedere caligrafic, semnele se pot data in secolul I d. Hr., dar continutul si limbajul ne determina sa acceptam parerea conform careia textul a fost compilat candva intre dinastia a XXVI-a si inceputul erei crestine .
In conformitate cu titlul, papirusul este „o explicatie a folosirii hieroglifelor“, iar pentru a garanta autenticitatea si sacralitatea documentului, s-a introdus o propozitie conform careia la origine papirusul a fost gasit intr-un templu al lui Osiris . Desi este o piesa fragmentara, ea a fost aranjata intr-o maniera asemanatoare cu dictionarele noastre. Semnul hieroglific cursiv este plasat in partea dreapta a colii de papirus, apoi in randuri orizontale urmeaza explicatiile semnului. Prezenta unor semne care incep prin consoana h ne indeamna sa credem ca glosele au fost aranjate luand in considerare anumite principii ale alfabetului. Primul semn conservat, pe prima coala a papirusului, este h3bw( habu ), adica „ibis“-ul. Prin urmare afirmatia lui Plutarch ni se pare corecta, iar explicatia destul de interesanta: egiptenii l-au pus in fruntea „alfabetului“ din cauza respectului pe care il poarta zeului Thoth ( Quaest. conv. IX, 3. 11 ), al carui animal sacru era ibis-ul. Editorul textului a scos in evidenta faptul ca avem in fata noastra o mostra sigura cu privire la utilizarea principiului acrofoniei de catre egiptenii antici . In acele cazuri in care semnele hieroglifice permit cateva interpretari sau citiri, autorul antic le consemneaza separat. Pentru a intelege exact cele redate de papirus, dar si modalitatea de gandire a egiptenilor din Epoca Tarzie sau greco-romana, vom oferi exempul semnului hieroglific ( r. 8 ). La inceput, el este citit pur si simplu hrw ( heru ), adica „ziua“, una din semnificatiile acestei logograme. Dupa acesta urmeaza o explicatie pictografica a semnului: „Adica, Soarele ( Re
) in aparitia lui de dimineata, prin intermediul caruia este conceput orice“. Textul explicativ continua prin trecerea in taramul mitologiei, respectiv conotatiile mitice ale Soarelui: „(r. 8) Adica, Eneada...( r. 9 ). Ochiul este numit Eneada. Discul solar ia nastere din ochiul drept al lui Re. Zeita vultur este cea care uneste arcurile...( r. 10 ). Este Ta-tenen, masculul. Uraeusul se naste din ochiul drept al lui Re; este coroana Egiptului de Jos, pe care o uneste cu corpul sau“ . Pentru a clarifica cateva din

afirmatiile de mai sus va trebui sa oferim anumite explicatii scurte. Zeita vultur Nekhbet din El-Kab este denumita in textele tarzii „ochiul drept al lui Re“. Despre Ta-tenen, asimilat cu zeul creator Ptah din Memphis, se afirma ca este „cel care se inalta ( pe bolta cereasca ) ca si Re“. Coroana rosie a Egiptului de Jos este zeita Nut, identificata aici cu uraeusul.

Concluzia lui E. Iversen, oferita in excelenta editie a Papirusului
Carlsberg No. VII, este foarte importanta, motiv pentru care o reproducem: „Aceasta modalitate de a oferi explicatii aceluiasi lucru prin intermediul di-feritelor identificari mitice, care deseori sunt opuse, iar pentru gandirea noastra contradictorii, este tipica pentru gandirea egipteana... “ .
Existenta unor asemenea „dictionare“ din perioada tarzie a civilizatiei egiptene n-a facut desigur altceva decat sa complice lucrurile pentru straini. Ca atare, explicatiile oferite cateodata de anumiti autori greci cu privire la natura hieroglifelor nu trebuie sa ne mire.
In concluzia acestui subcapitol se impun urmatoarele precizari: Plutarch a incercat sa patrunda in „secretele“ scrierii hieroglifice. S-a folosit atat de observatiile predecesorilor sau contemporanilor sai greci, dar probabil a tinut cont si de anumite relatari ale unor scribi sacri, care au avut posibilitatea sa prezinte anumite particularitati ale scrierii hieroglifice. Cu toate acestea, Plutarch a fost departe de a utiliza textele hieroglifice ca surse directe.

III. 2. Plutarch si limba egipteana antica

Dintre autorii greci, foarte putini au fost cei care ar fi cunoscut limba egipteana, desi nu stim in ce masura, dar in orice caz este posibil ca ei sa fi invatat mai degraba o serie de expresii uzuale, adica elemente ale limbajului cotidian. Dupa Diogenes Laertios , Pithagora „...a invatat limba egiptea-na...“ . Porphyrios ne amintea ca Pithagora stia limba sau cunostea sensul ( ) literelor egiptene . Eudoxos din Cnidos ar fi tradus din limba egipteana „Dialogurile cainilor“ ( ), care ar corespunde cu un pasaj din P. Jumilhac ( 15. 9 sqq. ) . Dupa relatarile lui Plutarch, De Isi-de, §. 10: „...Intr-adevar, se spune ca Eudoxos a fost initiat de catre Khonuphis din Memphis, Solon de catre Sonkhis din Sais si Pitagora de catre Oinuphis din Heliopolis...“ . Nu este exclus ca invatatii greci

mentionati sa fi insusit, pe langa elemente de doctrina „filosofica“ egipteana antica, si anumite cunostinte de limba.
Plutarch, ca de altfel si alti ganditori ai Antichitatii, a urmat monolingvismul grec traditional. Inclusiv aprofundarea limbii latine a ramas in afara preocuparilor sale, ceea ce el explica prin lipsa timpului ( Vit. Dem., 2. 2) . La aceasta afirmatie ar mai trebui adaugat si prestigiul de care se bucura limba greaca in cercurile intelectuale ale lumii mediteraneene, inainte de toate grecesti si romane.
Dupa cum se stie, pentru greci gramatica a fost considerata o componenta a filosofiei. Aceasta reiese si din modalitatea in care a fost perceputa etimologia. „A dezvalui originea unui cuvant si, in acest fel, sensul sau «adevarat» insemna a dezvalui unul din adevarurile «naturii»“
.
Modalitatea de a explica sensul unui cuvant printr-o etimologie fantezista isi are radacinile la Homer . Plutarch a preluat aceasta metoda, utilizand-o in mod constant. Etimologia simbolica sau alegorica consta in a releva sensul ascuns al unui cuvant, considerand ca radicalul sau provine de la un alt cuvant cu care, in realitate, nu are nici o legatura lingvistica sau se-mantica. Aceste etimologii se bazeaza pe principiul conform caruia jocul de cuvinte exprima o relatie cauza- efect.
Daca luam in considerare etimologiile oferite de catre Plutarch in De Iside numai o parte se conformeaza acestui principiu. Iata o lista a acestora:
1. Numele lui Osiris inseamna „cel cu multi ochi“ ( ), fiind alcatuit din elementele si , cf. §. 10, 355 A. In limba egipteana termenii pentru a exprima aceste notiuni sunt aSA jrt (pronunta: asa iret). Pentru primul element eventual am putea avea in vedere in limba copta forma calitativa os de la asai „a deveni mult“ . Pentru forma iri , echivalarea este mult mai dificila, deoarece atat in demotica , cat si in copta t -ul final se pastreaza: eiaat, eiat. Aceste forme, mai ales ultima este cea curenta, fiind utilizate in dialectul sahidic; eventual ne putem gandi la ieire din dialectul lykopolitan , dar care se gaseste numai in cuvinte compuse . In orice caz, etimologia numelui divinitatii este incerta, existand mai multe solutii propuse de catre savanti .
2. Numele lui Maneros , fiul cel varstnic al regelui Byblos-ului, ar fi insemnat ( §. 17, 357 E); J. G. Griffiths a propus ca expresia egipteana mn ir.j „ceea ce as putea sa indur“ sa fi fost la originea numelui

propriu in cauza .
3. Numele orasului Memphis a fost explicat ca „refugiul bunului“( §. 20, 359 B ); nu exista un echivalent egiptean pentru aceasta etimologie.
4. Despre apelativul aceluiasi oras se spune ca se poate interpreta ca „mormantul lui Osiris“( , §. 20, 359 B ), etimologia propusa fiind incorecta .
5. ar insemna „el care ia si ofera“ ( §. 29, 362 D ). Expresia inseamna cu totul altceva: „Infern, Vest“, provenind din cuvantul egiptean antic jmnt.t , care se gaseste si in copta sub forma amnte .
6. In §. 41, 367 D, Plutarch exprima semnificatia numelui zeului Seth prin a fi „opresiv“. Termenul se refera mai degraba la un epitet caracteristic al zeului raului si al dezordinii. Etimologia numelui este incerta .
7. Pentru Osiris s-a avut in vedere si o alta denumire Omphis
„binefacator“( §. 42, 368 B ). Foarte probabil termenul era o varianta pentru Onnophris, care are la baza egipteana wnn-nfr ( citeste: wenen- nefer ) cu semnificatia de „a fi bun“.
8. Falsa este si etimologia pentru Isis = „am venit de buna voie“(
62, 376 A ).
In aceste exemple, alese pentru a demonstra existenta unor etimologii simbolice oferite de catre Plutarch, chiar daca ele nu sunt corecte, totusi denota anumite cunostinte de limba egipteana. Este interesant de remarcat faptul ca clasicistii au avut mai putina incredere in Plutarch in privinta acumularii unor notiuni de egipteana, oricat de rudimentare ar fi ele . In schimb, egiptologii i-au acordat un credit mult mai mare, subliniind eforturile sale in a gasi anumite echivalente intre cuvintele grecesti si cele egiptene, sau de a prezenta chiar etimologii corecte .
Dupa cum au demonstrat cercetarile lui J. G. Griffiths , etimologiile oferite de catre Plutarch implica deseori o faza mult mai timpurie a limbii, decat cea contemporana lui. In cele ce urmeaza vom prezenta etimologiile corecte oferite de catre Plutarch.
1. Amon inseamna „ceea ce este ascuns“( §. 9, 345 C ). Aceasta este si etimologia acceptata de catre egiptologi, chiar daca nu in unanimitate . Dupa cum a subliniat Griffiths este important faptul ca Plutarch a facut o distinctie intre varianta greaca a numelui ( ) si cea

egipteana anti-ca . Etimologia propusa de catre Plutarch apare si intr-un text egiptean din timpul epocii Imperiului, fiind vorba de P. Magic Harris
. 2. Tot in legatura cu aceasta divinitate, Plutarch afirma ca Amon este folosit in formule de salut ( §. 9, 345 D ). Cu toate ca nu este o etimologie propriu-zisa, acesta afirmatie a fost dovedita a fi corecta .
3. este intr-adevar vechea denumire egipteana pentru „Horus cel varstnic“ = Hr-;wr ( citeste : Her-Wer ) .
4. Amenthes inseamna intr-adevar si „Infern“( §. 29, 362 D ) ( v. mai sus explicatiile oferite ).
5. Egiptul este numit , numele fiind derivat din adjectivul
„negru“ ( §. 33, 364 C ). In egipteana Km.t inseamna „cel negru“, adica pamantul negru, fiind un apelativ al Egiptului. Cuvantul s-a pastrat inclusiv in limba copta sub formele: kme sau kmi .
6. Dupa §. 34, 364 D: numele lui Osiris este pronuntat de catre preoti , ceea ce dupa J. G.Griffiths este o vocalizare veche si autentica .
7. Iedera este numita , ceea ce in viziunea lui Plutarch inseamna
„planta lui Osiris“( §. 37, 365 E ). Aici avem de-a face cu o locutiune egipteana grecizata, in care t -ul final din xt-;n-;Wsjr ( citeste: khet-en-Usir ) a disparut .
8. Bebon era intr-adevar un insotitor al lui Seth/Typhon, dar etimologia propusa de catre Plutarch „obstacol, limitare“ este problematica ( §. 49, 371 C ). Totusi, exista anumite posibilitati de explicare a ei, dupa cum a subliniat H. J. Thissen .
9. In §. 68, 378 B amuleta zeitei Isis este interpretata ca insemnand „vocea este adevarata“, Plutarch prin aceasta echivalare dovedind ca a cunoscut semnificatia expresiei egiptene antice maa-kheru
„cel justificat“ .
10. Din punctul de vedere al numelor proprii putem afirma ca Plutarch a oferit cateva variante fonetice care se pot documenta pentru Epocile persane si Ptolemaica ( v. spre exemplu , §. 10, 354 E). din §. 8,
354 B este varianta greaca a numelui faraonului Bakenrenef .
In concluzie, se poate afirma faptul ca Plutarch, desi nu cunostea limbile egiptene vechi, totusi s-a straduit sa se informeze in legatura cu semnificatia unor termeni sau nume de zei. Eforturile sale in acest sens s-au inscris in strictul necesar pentru a duce la bun sfarsit compunerea lui De Iside.