Sunt numeroase cazurile creatiilor culturale neintelese de contemporanii acestora, intrucat depaseau nivelul si orizontul lor. Ramanea posteritatii misiunea de a le descoperi si investi cu adevarata valoare. u6m5mm
Gandirea politica a lui Eminescu are o soarta opusa. Ea a fost gravata in matricea ideilor proprii vremii sale. Acestea au fost supuse schimbarilor obiective de pe scena istoriei si cele mai multe si-au pierdut, pe rand, din actualitate. Au fost inlocuite prin noi conceptii, de care oamenii se lasa o vreme condusi prin labirintul existentei lor colective.
Una din modalitatile ce se ofera emitentului de judecati de valoare este de a incerca sa patrunda in mediul si chiar in intimitatea faptelor asupra carora va avea sa se pronunte, sa identifice diferentele de convingeri si de trairi intre trecut si prezent. Este perspectiva istorista, a explicarii trecutului prin efortul de a-l intelege, adica de a intelege ratiunile specifice care i-au condus pe oamenii unor alte epoci decat a noastra. In aceasta ipostaza, judecatile de valoare isi interzic sa masoare cu unitati de masura inexistente in epoca luata sub lupa.
Pe o asemenea coordonata e necesar sa se inscrie analiza nuantata a gandirii politice eminesciene, spre a nu o lasa sa apara contrarianta unei parti a posteritatii.
Contrarianta ar putea sa apara si numai pentru faptul ca poetul preocupat de marile probleme ale existentei, de sensul vietii si al mortii, sau vibrand la sentimentul iubirii, vadeste si o viguroasa fibra de ganditor realist, capabil sa dezbata, cu o bogatie de informatie si cu o competenta situate deasupra nivelului comun, problemele practice pe care timpul sau le ridica, de la planul economic pana la cel moral. Avand ca taram predilect cugetarea filosofica elevata si de larg orizont, sau lumea sentimentelor ideale si idealizate, Eminescu n-a fost, cu toate acestea, un visator rupt de realitate. Pesimismul nu-i diminua dragostea de oameni si nu-i dezarma convingerea in posibilitatea si in datoria de a le propune cai ducatoare la ameliorarea conditiei lor.
A fost aceasta, desigur, o expresie spontana a spiritului sau complex, cu disponibilitati multiple, peste care s-a grefat o atitudine de viata coboratoare si de pe o filiera intelectuala, poate de pe a filosofiei lui Eduard von Hartmann, populara si apreciata in anii studiilor lui Eminescu la Berlin.1
Contrariant poate sa apara si faptul ca acest creator de o neegalata limba poetica si muzica a cuvintelor se vadeste in acelasi timp un virtuoz al asprei proze politice, al polemicii clar si logic articulate, incisive, uneori patimase, dar pastrandu-se intre limitele decentei expresiilor -; marca a unui spirit cultivat.
S-a observat, cu retinuta surpriza, ca Eminescu a pus in relief conceptele de societate, stat, natiune, in sensul de a le considera prioritare fata de indivizi, de cetateni, carora ele le constituiau -; in opinia sa -; singurul cadru posibil si necesar de manifestare. S-a putut astfel vorbi, e drept ca oarecum dubitativ, de un determinism sociologic impartasit de Eminescu. Or, in fapt, primatul cadrului social-politic institutionalizat asupra individului-

cetatean e o componenta a doctrinei conservatoare, a carei asociere cu gandirea lui Eminescu nu e noutate pentru nimeni. Ea nu confera relatiei respective o rigoare determinista.

Eminescu a putut fi influentat, in aceeasi directie, de scoala istorica a dreptului si de scoala istorica zisa
„national-liberala” germana. In pofida titulaturii, aceasta din urma s-a deosebit de liberalismul clasic, fiind, in fond, mai apropiata de spiritul conservator. Ea a dezvoltat -; cu certe conotatii politice contextuale procesului unificarii Germaniei -; acea idee hegeliana care, fara a institui, la randu-i, un determinism propriu-zis, definea statul ca implinire finala a evolutiei dialectice a spiritului universal, cadru unic al posibilitatii realizarii progresului, libertatii si desavarsirii individului-cetatean. La Berlin, Eminescu ar fi avut ocazia de a audia pe Heinrich von Treitschke, un reprezentant de seama al respectivei scoli istorice, chemat in 1873 la catedra ce fusese ilustrata timp de decenii de Leopold von Ranke.
Gandirea politica a lui Eminescu e exprimata cel mai deplin prin sintagma autohtonism romanesc. La fel cu conceptele care-i constituie articulatiile, autohtonismul e una din viziunile romantice, derivate din ideile lui Herder despre sediul si specificul spiritului creator si al etosului colectiv.
Ideile principale prin care Eminescu a detaliat conceptia sa autohtonista au fost: traditionalismul, nationalismul, locul si rolul fundamental al taranimii in existenta poporului roman, si credinta in dezvoltarea fortelor proprii ale acestuia.
Unii le califica astazi desuete, nevoindu-se a le persifla si pune la index. Eminescu a crezut insa in ele, laolalta cu o mare parte a spiritualitatii europene si romanesti a vremii. Erau idei curente in epoca. Numai sub putine aspecte Eminescu a fost un antemergator, dar si atunci nu la mare distanta, pe calea viitorului epocii sale.
Valoarea unei conceptii nu e data numai de elementele anticipative pe care le contine, ci si de forta ei de a exprima realitatile si imperativele epocii peste care se suprapune. „Cel ce si-a-mplinit datoria fata de cei mai buni ai vremii sale, a trait pentru toate vremurile.” (Schiller)
Traditionalismul eminescian n-a fost paseismul unui solitar. Descindea din acelasi romantism -; stare de spirit comuna sensibilitatii europene timp de cel putin o jumatate de secol. Inca si mai direct din corolarul romantismului, istorismul, potrivit caruia omul nu poate fi inteles decat in si prin istorie. Trecutul insemnase pentru romanitate fundamentul desteptarii nationale, cheia deschiderii unei epoci noi, traite constient, intens, - in primul rand la nivelul intelectualitatii. Eminescu a admirat trecutul national dintr-o aderenta sufleteasca la momentele si la valorile acestuia, sustinuta insa si de o pregatire istorica exceptionala. Pe aceste elemente, comune de altfel doctrinei si doctrinarilor conservatorismului veacului al XIX-lea, si-a sprijinit convingerea ca societatea se dezvolta organic, si ca orice pas nou in inaintarea ei trebuie savarsit in acord cu urcusul pe treptele anterioare.
Anglia, cu soliditatea institutiilor sale vechi de sute de ani, aflata, cu ele impreuna, in fruntea tarilor civilizate, era un model frecvent invocat in favoarea modelului organicist al dezvoltarii istorice. Doctrina conservatoare britanica nu era, in fapt, reactionara, ci constituia doar un alt model, cu ritmuri mai lente de concepere si aplicare practica a ideii de progres.

Ca asa a vazut si Eminescu lucrurile, rezulta din cele scrise de el insusi, doveditoare de o profunda intuitie a dialecticii evolutiei sociale: „ …Nu este in lumea asta nici o stare de lucruri si nici un adevar social vesnic. Precum viata consista din miscare, asa si adevarul social, oglinda realitatii, este de-a pururi in miscare. Ceea ce azi e adevarat, maine e indoielnic si pe roata acestei lumi se coboara nu numai sortile omenesti, ci si ideile”.2
Traditionalismul eminescian nu a fost, prin urmare, o anchilozare in trecut, ci o modalitate de integrare a acestuia in prezent.
Eminescu le apare unora demodat, pentru ca a idealizat figura si rolul taranului. Se omite ca pe vremea lui taranimea era, la noi, clasa sociala cea mai numeroasa, furnizand cel mai larg suport economic societatii si statului. E drept, idealizata, era intalnita in istorie in toate ipostazele: de lupta, de revolta, de suferinta, de pastratoare a limbii, credintei si obiceiurilor, intr-un cuvant a „fiintei neamului”. In intreg perimetrul politic est si sud-est european era perceputa in aceleasi culori, si-i erau cinstite virtuti ancestrale. In chiar anii activitatii jurnalistice a lui Eminescu, un curent cu adanci ecouri in filosofia politica si in literatura rusa preconiza transformarea societatii rusesti pe temelia taranimii si a unor institutii ale acesteia.
Prin majoritatea constituita de ea, taranimea era identificabila cu intregul popor roman. Iar in popor -; o afirmasera Herder si romanticii -; salasluia sursa geniului creator specific fiecarui neam.
Din nou, in atasamentul lui pentru taran Eminescu nu apare nici ca un izolat, nici ca un retardat politic. El a impartasit o conceptie emergenta din realitatea sociala a vremii, o conceptie generoasa, cu un de netagaduit substrat democratic.
„Horribile dictu” -; Eminescu a fost nationalist. A fost nationalist in veacul desteptarii la viata a nationalitatilor, in veacul in care la tot pasul se auzeau cuvintele „patrie” si „natiune”. A fost nationalist in veacul luptelor pentru formarea statelor nationale, a acelui tip de structura politica-sociala care, oricat ar incepe a fi contestat in prezent, a constituit de mai bine de o suta si cincizeci de ani incoace un model viabil, convingator si entuziasmant, iar nu o utopie sau o aberatie.
Eminescu, atat de tributar ideii nationale, a fost capabil de a o privi si cu destula detasare, intelegandu-i imanenta relativitate: „Nationalitatea -; scria el -; este doar un moment in viata si evolutia omenirii, insa unul peste care nu se poate trece, caci ar insemna sa se treaca peste actuala varsta a omenirii. Dar, asa cum individul nu poate sari peste a sa proprie, inca mai putin se poate sari peste a unei intregi epoci …”.3
In nationalismul lui Eminescu sunt puncte hotarat discutabile: xenofobia si antisemitismul. Aceste doua atitudini, apropiate intre ele, nu apartin obligatoriu nationalismului in genere, ca doctrina. In acest segment al opiniilor sale Eminescu a fost marcat de prejudecati. Indiferent cum se numeste si cat de mult se apropie de cota genialitatii, orice om poate gresi, fara ca prin aceasta ansamblul operei sale sa fie infirmat.
Nu voim sa cadem in monotonia unei necontenite si neconditionate pledoarii pentru un Eminescu mai presus de orice scadere omeneasca. Intelegand insa ca nimeni nu se poate sustrage impactului conditiilor vremii sale, criticul obiectiv nu se va putea impiedica de a nota faptul ca poporul roman se afla pe la 1870-1880 la capatul a secole de dominatie politica straina. In acest indelungat interval, in patura lui suprapusa se infiltrasera elemente alogene numeroase. Acestea, impartind, fara indoiala, asemenea pacate cu autohtonii, se manifestau cu aroganta fata de restul societatii, socau prin bogatie, parvenitism, coruptie, prin ostentatia pseudoculturii.
De altminteri, in anii in care Eminescu incepuse activitatea jurnalistica la „Timpul”, in sfera vietii politice si constitutionale se declansase o aprinsa polemica, tangenta la problema naturalizarii evreilor imigranti, si afectand chiar relatiile tarii cu alte state.
Eminescu a combatut ca pe un fenomen social conditionat istoriceste aceasta „cucerire prin furisare”, - cum o numeste intr-un loc. Atitudinea lui s-a situat in genere pe o pozitie de principiu, nu cu adresa individuala si nici cu apel la violenta. A completat-o prin aceea ce s-ar chema un nationalism constructiv: apelul la ridicarea materiala si spirituala a poporului roman, ca remediu final pentru situatiile ce starneau reactii xenofobe, reactii de frustrare.
Eminescu a scris si lucruri pe care exegetii sai nu le scot prea mult in evidenta. A sustinut ca substanta vietii de stat este munca, iar scopul ei este asigurarea bunului trai. A condamnat cu vehementa coruptia si parazitismul social-politic si cultural. A afirmat ca raul cel mai mare in societate e saracia -; „izvorul aproape al tuturor relelor din lume …”. „Omul are atata libertate si egalitate, pe cata avere are. Iar cel sarac e totdeauna un sclav si totdeauna neegal cu cel ce sta deasupra lui …”. Deci -; conchidea poetul -; „conditia civilizatiei statului este civilizatia economica”.4 Intrebat mai indeaproape, Eminescu ar fi atasat cu siguranta acestui ultim termen si dimensiunea sa etica.
Explicabila prin conditiile timpului in care a fost creata, gandirea politica a lui Eminescu cedeaza pasul exigentelor schimbatoare ale inaintarii istoriei. Nu poate aspira la o perenitate egala cu a creatiei sale poetice. Nu mai putin insa, poarta si ea o anume amprenta a geniului, in febrila vrere si capacitate de a cuprinde si pricepe cat mai multe din semnele acestei lumi.
A trait, cu dureroasa sinceritate, credinta in cresterea puterilor proprii ale natiei, in implinirea ei intr-un mare destin. Un mesaj de credinta pe care l-a stihuit inca intr-o cunoscuta poezie din tinerete. El s-ar putea traduce si prin versurile unui alt poet, mai apropiat de noi, stapanit de acelasi elan: „O tara, s-a zidim prin veac, indrazneti/, Ca pentru mii si mii de vieti” (Aron Cotrus).
Staturii lui imense, solitare, i se pot inchina cuvintele rostite de Grillparzer, la veghea de pe urma a titanului de la Bonn:
„ … A simtit totul, pana la infricosata margine unde cultura se pierde in haosul tumultuos al puterilor Firii. Cel ce va veni dupa el, nu-l va continua: va trebui sa inceapa, intrucat acest precursor a incheiat, acolo unde se opresc hotarele artei. S-a retras dintre oameni, dupa ce le-a dat totul …

A ramas singur, fiindca nu si-a gasit egalul”.