Evul Mediu a fost o era care nu a avut si nu are o presa prea buna in istorie. A fost multa vreme sufocat intre admiratia pe care europeanul a avut-o pentru excelenta culturii clasice, greco-romane si resuscitarea ei in Renastere, urmata de epoca - de asemenea stralucita pentru cultura europeana - a rationalismului si apoi a increderii manifestate in secolul Luminilor in virtutile ratiunii: nu numai de a descoperi adevarul, dar si de a transforma societatea intr-un sens benefic. v9q9qs
A trebuit sa treaca o vreme pina cind Romantismul sa reabiliteze Evul Mediu, cu valorile lui sentimentale si artistice. Din acel moment, de pe la inceputul secolului al XIX-lea, aceasta epoca si-a aflat un loc echilibrat in sistemul de valori al trecutului. Totusi, gindindu-ne bine, nu putem nega ca fata de Evul Mediu, pastram o usoara rezerva, in raport cu admiratia pe care o nutrim in continuare clasicitatii, fie antice, fie moderne si ca aceasta rezerva, chiar daca a fost corectata prin recuperarea pe care au savirsit-o romantismul si istorismul care au urmat, si-a avut ratiunile sale. In cadrul acelei actiuni de recuperare, istoriografia a constatat, cu oarecare surpriza, ca Evul Mediu nu a fost o cezura intunecata in civilizatia europeana si ca in acest cadru se formase -; uneori greu identificabila - matricea multora dintre ideile si fenomenele societatii moderne. Unii au mers pina la a spune ca, de fapt, o veritabila Renastere a inceput cu doua-trei secole mai devreme, chiar daca mai modesta decit aceea, rasunatoare, din Italia secolelor XIV-XVI.
Printre ideile transmise posteritatii de Evul Mediu, se numara si unele cu privire la structura si organizarea statului. Pentru ca milenii de-a rindul in lumea orientala si in cea antica -; exceptiile fiind foarte putine -; precum si, pina recent, in epoca moderna, statul se confunda cu conducerea unica, altfel spus cu monarhia, a vorbi despre ideologia statala medievala inseamna, de fapt, a vorbi despre ideologia de stat monarhica. In Evul Mediu, dupa prabusirea Imperiului Roman de Apus -; catastrofa regretabila, dupa opinia mea -; problema care s-a pus intre secolele V-XI a fost aceea a legitimarii noilor puteri politice. Acestea deoarece legitimitatea puterii romane, desi intemeiata pe un magnific sistem de drept si pastrind o nostalgie in mintile celor care o distrusesera, nu mai avea valabilitate de facto.
Secole de-a rindul sefii barbari instalati pe ruinele Imperiului Roman au tinguit dupa excelenta puterii acestuia si, ori de cite ori au avut ocazia, au incercat sa o reinvieze. Gesturile lor sacrale, incoronarea la Roma a suveranilor franci sau germani si reluarea de catre ei a titlului fictiv si, in fond, absurd pentru epoca lor, de “imparati”, nu mai corespundea cu realitatile romane de odinioara.Statele fondate de semintiile barbare in apusul Europei nu-si puteau intemeia autoritatea decit pe dreptul fortei si al cuceririi. Drept contestabil de catre oricine venea din urma, cu aceleasi pretentii. E adevarat, cronicile spun ca insasi elita primitiva barbara invoca pentru sine o anume origine divina sau cvasidivina, idee care insa nu s-a putut acredita suficient spre a se constitui intr-un suport ideologico-politic. In mijlocul anarhiei generale se simtea necesitatea recurgerii la o autoritate unitara, care sa legitimeze „dreptul” elementar al fortei. Singura autoritate care supravietuise catastrofei Imperiului Roman si incepuse a se consolida ca o institutie autonoma era biserica. Ea si-a pastrat o organizare relativ coerenta si o ideologie consecventa. Acestea, mai ales de la pontificatul papei Grigorie I cel Mare (590-604), s-au consolidat in intreg Occidentul.De aceea, cu cit mai mult acesti sefi barbari vroiau sa-si legitimeze puterea, de exemplu in fata Imperiului de Rasarit (Bizantin) ramas in picioare, ei s-au indreptat catre alianta cu autoritatea universalista a bisericii, a carei doctrina o imbratiseaza pe rind. Si in antichitate existase, si inca din plin, tendinta de legitimare a puterii monarhice prin invocarea unei autoritati transcendente. In Evul Mediu, sefii barbari, aliati treptat cu biserica, au adaugat acestor traditii si pe unele venite dinspre gindirea politica orientala. Traditii care, remodelate cu concursul bisericii, au creat ritualitati proprii.
A fost, mai intii, asezarea pe crestetul monarhului a simbolului numit „coroana”, un instrument care putea fi insa, si el, rapit si insusit de cineva mai puternic. Si-atunci s-a ajuns la un alt act sacral care trebuia sa-l legitimeze definitiv de suveran: onctiunea. Ea se savirsea de un reprezentant al bisericii, fie o data cu incoronarea, fie separat de ea. Este inca o traditie veche, ce ar putea proveni din Vechiul Testament, din textul cartii I a lui Samuil, in care Iahve ii spune acestuia ca-i va trimite un tinar pe care: "sa il ungi capetenie poporului Meu". Act pe care, Samuil l-a si facut, asupra lui Saul, primul rege al vechilor evrei. In toata istoria Orientului asemenea momente revin din cind in cind. Pina si in viata lui Iisus Hristos (Hristos inseamna "cel uns") se intimpla ceva similar: varsarea pe crestetul lui Iisus a unui ulei parfumat, si cuvintele lui Iisus despre gestul savirsit de Maria, sora lui Lazar cel inviat din morti: "lasati-o sa faca acest lucru, pentru ca atit timp cit se va propovadui Evanghelia, despre ea si despre ceea ce a facut se va vorbi mereu".Onctiunea, ca act de legitimare a puterii regale medievale, are asadar o traditie indelungata. Cind primul rege al francilor, Clovis, a fost incoronat la Reims de Sfintul Remigius, un porumbel apare, aducind o sticluta cu ulei sfintit. De la actul semi-legendar savirsit asupra lui Clovis, obiceiul onctiunii s-a raspindit in tot Evul Mediu, fiind practicat de toti suveranii.
S-a mai simtit in plus si necesitatea intaririi legitimarii puterii monarhice prin fapte concrete atribuite ei. Persoana regala incepe a fi creditata cu calitatea de a savirsi miracole, ceea ce reprezinta, limpede, un imprumut din Evanghelie, din faptele lui Iisus. Astfel, regalitatea franceza, intrucitva si cea engleza, si-au atribuit calitatea vindecarii prin atingere cu mina, a bolii numita adenita tuberculoasa, popular scrofuloza. S-a mai vehiculat si putinta vindecarii epilepsiei.In cazul regilor Frantei, ritualul atingerii cu mina a bolnavilor se intilneste -; e drept, tot mai sporadic -; pina la 1825!Istoricii au conchis ca alegerea acestor boli ca pasibile de vindecare s-a datorat caracterului lor recurent, ceea ce crea impresia unei tamaduiri, cel putin temporare. adica manifesta o tendinta si de retragere. La fel si cealalta boala grava, epilepsia. E interesant ca, la un moment dat, insasi biserica a protestat impotriva pretentiilor taumaturgice ale suveranului. Papa Grigore al VII-lea (1073-1085), initiatorul unei miscari energice de emancipare a bisericii de sub tutela laica, si chiar de afirmare a suprematiei asupra acesteia din urma, a sustinut ca un om nu poate savirsi minuni, altfel decit sub inspiratia si autoritatea divina. Aceeasi miscare gregoriana a introdus o distinctie intre onctiunea sacerdotala, care consacra pe un slujitor al bisericii si cea laica, exercitata asupra unui suveran. Si prin aceasta se refuza, indirect, caracterul sacru si generator de miracole al persoanei regale in sine. Rezistenta bisericii nu a putut infirma insa practicile incetatenite, ele raminind in continuare in apanajul unor case regale.
Divergentele biserica-regalitate, chiar daca faptul ar putea sa para surprinzator, au mers si mai departe. Biserica a sanctionat, prin acte formale si puterea laica - pretins absoluta -; a regilor. Dar ea nu a acceptat niciodata ca aceasta putere avea dreptul sa dispuna cu totul arbitrar de atributiile guvernarii. Punctul ei de vedere: daca regele invoca pentru sine intemeierea autoritatii sale pe un drept divin, inseamna ca el trebuie sa guverneze in conformitate cu preceptele divine de dreptate si bunatate. Suveranii nu sunt -; spune biserica -; decit imputerniciti ai cuvintului si ai harului divin pe pamint, neputindu-se abate de la spiritul si litera acestora. O data aparuta contestarea puterii depline a suveranului, ea a fost corectata si pe alte planuri, si pe alte baze decit acelea ale reformei gregoriene. De exemplu, pe ale scrierilor unor doctrinari din secolele XVI-XVII, care pledau, de asemenea, pentru primatul autoritatii morale a bisericii fata de actele guvernarii laice.
In secolul al XIII-lea, despre care unii istorici au spus ca a fost "una din marile etape constructive ale istoriei europene" si-a desfasurat activitatea cel mai mare teoretician al invataturii bisericesti occidentale in Evul Mediu, Toma de Aquino (1227-1274).In vasta sa opera, cuprinsa in 34 de volume, Toma de Aquino a schitat, printre multe alte idei fecunde, si pe aceea a dreptului natural. El a sustinut ca politica este autonoma, avind legile proprii, rezultate din vointa umana, exercitata conform cu ordinea rationala. Aceasta din urma era, in prima instanta, ordinea universala creata de Divinitate, lex aeterna. Omul nu o poate percepe insa pe aceasta in imensitatea ei cosmica, ci numai intr-o modalitate mai limitata, pe care Toma de Aquino o numeste legea naturii, lex naturalis. Din perceptiile sale legii naturii, omul este capabil sa adopte o conduita subsecventa respectarii acesteia, care este legea umana, lex humana. Afirmindu-i autonomia, Toma de Aquino atribuie citeodata conducerii politice scopul specific de a asigura omului o viata virtuoasa si fericita, pe care o numeste eudaimonia (grec.= fericire). Pe o treapta superioara, o lege mai inalta tinde spre infaptuirea comuniunii supranaturale intre oameni si divinitate. Existenta acestor doua trepte ale conducerii il determina pe Toma de Aquino sa separe competentele puterii laice si ale celei spirituale, sustinind ca papalitatea are dreptul sa se amestece in problemele lumesti, numai in masura in care acestea sunt importante pentru realizarea telului spiritual al comuniunii om-Dumnezeu.
Cea mai interesanta concluzie a gindirii lui Toma de Aquino este aceea ca, data fiind congruenta dintre cele doua trepte si scopuri de guvernare, daca puterea laica nu respecta consecventa cu cea superioara, ea poate fi contestata de catre supusi. Tomas de Aquino a fost, astfel, primul teoretician al dreptului la rezistenta impotriva unei stapiniri injuste (tiranie) si prin aceasta a intemeiat, cel putin indirect, doctrina suveranitatii poporului. Intre ginditorii medievali care au mai adus o contributie la chestiunea raportului dintre autoritatea laica si religioasa se mai remarca Dante si Marsilio di Padova. Amindoi au plecat de la ideea ca ordinea si pacea sunt valori superioare ale societatii. Pentru instituirea si mentinerea lor -; socoteste Dante -; e necesara o monarhie universala, reprezentind o extrapolare terestra a imparatiei divine. Totodata, pentru Dante, din rolul de garant al pacii si ordinii pe care numai monarhia universala o poate exercita, rezulta si afirmarea caracterului necesar al statului, superioritatea acestuia, a organizatiei politice a societatii in raport cu individul. Spre deosebire de Toma de Aquino, Dante nu rezerva nici un rol individului, in eventualitatea -; pe care nu o discuta -; a unui esec al monarhiei in realizarea telului organic ce-i era prescris.
Marsilio di Padova, a carui lucrare, Aparatorul pacii, a aparut in 1324, este mai modern decit inaintasii sai in materie. Plecind si el de la premisa ca pacea si ordinea reprezinta starea ideala a societatii, Marsilio di Padova considera ca in vederea atingerii acestei stari oamenii s-au constituit in ceea ce se numeste stat. Idee extrem de valoroasa, continind-o -; mai explicit si mai practic argumentata decit la Toma de Aquino -; pe aceea a suveranitatii populare, intrucit statul apare pe baza consensului cetatenilor, mai exact spus: a partilor celor mai valoroase ale acestora. Pe aceasta baza a consensului popular se fondeaza dreptul statului de a legifera, iar conducerea sa -; monarhia, evident -; trebuia sa se constituie pe baza electiva. Ocupindu-se in acelasi spirit de organizarea bisericii, Marsilio di Padova a sustinut limitarea puterii absolute a papei, prin autoritatea consensuala a alesilor din sinul bisericii, ceea ce insemna fondarea asa-numitei doctrine conciliare, care va avea o mare influenta in viata bisericii catolice in secolul al XV-lea. In incheierea acestor consideratii, subliniez faptul ca Evul Mediu a reprezentat o era de tranzitie, cel putin in secolele XIII-XIV, de la conceptia organicist-mistica privitoare la autoritatea politica, spre conceptia rationala a organizarii statului -; o organizare ce este coborita acesteia transcendenta in imanenta, prin afirmarea importantei optiunii si consensului uman, cu conditia ca acestea sa nu scape din vedere inspiratia divina, ca indreptar al actiunii lor.
Ne aflam pe prima treapta a emanciparii gindirii politice de sub doctrina mistico-religioasa, pe prima treapta ce va conduce, in secolele XVII-XVIII, la fundamentarea deplina a doctrinei contractului social si a suveranitatii populare.