f5z14zt
Rareori in istorie ciocnirea intre doua lumi a fost atit de violenta ca aceea dintre lumea spaniola si cea azteca. Pentru a intelege bine cum una din acestea doua a putut fi atit de repede si total distrusa, am vrea sa subliniem eiteva dintre cauzele neintelegerii lor reciproce.
O mina de spanioli, spadasini, oameni de jaf si de faradelegi cei mai multi dintre ei, veneau dintr-o Spanie abia iesita din Reconquista in intregime supusa vinatorii de vrajitoare a „Prea Sfintei Inchizitii". Ei se aflau confruntati deodata cu un univers total strain si ciudat. Oricare ar fi fost' sinceritatea dorintei lor de a cistiga suflete pentru Dumnezeu, nu se poate sa nu le intelegem mirarea in fata unei civilizatii care predica valori atit de diferite de ale lor.
In ceea ce-i priveste pe azteci, acestia, convinsi de discontinuitatea lumii si de precaritatea creaturii noastre, pregatiti prin ani de minuni si prin preziceri funeste, cum ar fi putut admite noul zeu, tot asa de feroce ca si al lor, dar intr-un fel oare le era totalmente de neinteles ?
Pe ide o parte un gentilom spaniol, arivist si subtil politician, prizonier al propriei sale legende; de cealalta parte, un suveran de natura divina, convins de revenirea zeului sau si de , sfirsitul lumii sale.
Pe de o parte, crestini crezand in providenta; de cealalta parte niste „pagini" care se simt raspunzatori de un univers condamnat Si mereu pus la indoiala, manati de propria lor logica sa faca mereu sa curga singe, tot mai mult singe omenesc.
Pe de o parte, cuceritorii veniti sa se imbogateasca, dezamagiti de sfirsitul aventurii lor din Antile, considerind aurul ca un remediu pentru raul de care sufereau; de cealalta, indienii, pentru care numai piatra verde, chalchihuitl, era indispensabila, pentru ca ea simboliza „apa pretioasa", singele.
Spaniolii infruntau o lume straina. Cucerirea Antilelor, cu aproximativ treizeci de ani in urma, nu pusese nici una din problemele care se prezentau aici. Ca de obicei, ei atribuira indienilor toate viciile ce le atribuisera arabilor pe care-ii invinsesera de curand si proiectasera asupra lor propriile lor fantasme. Multi dintre ei si-au scris memoriile mult mai tarziu, cind i-a apucat dorinta de a marturisi ce au trait si de a-si justifica in acelasi timp comportarea. Este relativ greu sa-ti faci o parere, intr-atit a fost de deformata realitatea prin justificarile tardive ale cuceritorilor, sau, dimpotriva, prin valul de pudoare al unor preoti care au incercat, ca Sahagun, sa-i inteleaga pe indieni, dar care au trebuit sa faca unele concesii in fata tribunalului inchizitiei pentru ca, altfel, .marturia lor ar fi fost suprimata.
Prima dintre crimele pe oare una dintre lumi a imputat-o celeilalte, a fost, desigur, idolatria, in optica cuceritorilor, nu putea fi vorba nici de injustitie, nici de neintelegeri: poporul aztec era supus in intregime idolilor sai, fara indoiala cei mai cruzi si mai exigenti din citi a cunoscut omenirea, idoli care nu puteau supravietui decat datorita contractului care-i lega de oameni. Sa ne amintim ca violenta ritualurilor aztece ii mirase si pe rivalii lor din valea Mexicului, cu aproximativ doua sute de ani inainte. Pentru spanioli, care nu cautau, sa vada aspectele mai putin brutale, aceasta religie era imediat asociata cu sacrificiile omenesti. Ei vedeau in. ea opera Diavolului, caci aceasta este singura explicatie care li se infatisa/" Sahagun isi incepe fiecare capitol spunind': „O, prea nefericita natie... acest demon care te-a inselat..." In fapt, in momentul eonehistei, sacrificiul omenesc luase proportii surprinzatoare, atit prin numarul victimelor cit si prin numeroasele moduri de sacrificare: smulgerea inimii (forma cea mai frecventa si fara indoiala cea mai traditionalista), sacrificarea prin strapungerea cu sageti, inec, ardere, jupuire, ete. Formele variau dupa zeul ale carui favoruri erau solicitate: biciuirea si apoi jupuirea pielii sacrificatului pentru Xipe Totee; cortegiul de copii mici care trebuiau sa urce la poalele vulcanilor inainte de a fi sacrificati zeilor Tlaloque, mici zei ai ploii. Descrierile detaliate ale smulgerii inimii nu ne lipsesc: patru ajutoare tineau victima in timp ce preotul infigea cutitul in pieptul sacrificatului pentru a oferi apoi Soarelui „pretioasa tuna (smochina de Barbaria) a vulturului".
Un pasaj din Sahagun ne pare potrivit pentru a intelege atitudinea acelora dintre spanioli care manifestau un sentiment de toleranta: „Nu cred sa existe o inima atit de dura care auzind despre o cruzime atit ide inumana si atit de bestiala si diavoleasca, cum este cea relatata mai-sus, sa nu se emotioneze si sa nu plinga si sa nu incerce groaza si teroare. Si este desigur lucru de prins si oribil ca natura noastra omeneasca are atita josnicie si slabiciune, ca parintii, insuflati de demon, isi omoara si isi maninca copiii fara sa se gindeasca ca pacatuiesc, ci dimpotriva, gindesc ca aduc un mare serviciu zeilor lor. Vina de aceasta orbire atit de cruda pe care acesti nenorociti o savirsesc nu trebuie sa fie imputata cruzimii parintilor care varsau multe lacrimi si o indeplineau cu o mare durere a inimii, cit prea marii pizme a vechiului nostru dusman Satana, care cu o viclenie foarte rautacioasa ii convingea la fapte atit de infernale,K), Doamne Dumnezeule, pedepseste cu dreptate pe acest dusman nemilos care ne face atita irau si doreste sa ne mai faca inca ! I-ai orice putere de a reincepe !" Cit despre Conchistadorul Anonim, soldat si nu calugar, exprima si el aceeasi idee: „Este bine cunoscut faptul ca il vedeau pe diavol in efigiile pe care le faceau si pe care le tineau drept idoli si ca diavolul in'tra in acesti idoli si. de acolo le vorbea si le poruncea sa faca sacrificii si sa le ofere inimi omenesti pentru ca ei nu se hraneau cu altceva..."
Chiar din primele momente ale marsului spre Mexico, cuceritorii au intiinit „tot Jelui de idoli uriti care erau idolii lor" (ai mexicanilor). Prima lor grija, spre marea stupoare a indienilor, pentru care orice putere divina trebuia imbunata, a fost sa nimiceasca, idolii si sa inalte „adevarata cruce" in locul lor (chiar daca a doua zi o gaseau stropita cu singe omenesc). Atitudinea mexicanilor este clara. Politeisti la infinit, ei admiteau foarte bine ca un zeu, nou sosit — cum a fost cazul cu zeul lor tribal Huitzilopochtli este mai puternic decit ceilalti. Acesta era un motiv in plus de a-i oferi si mai mult singe omenesc... Chiar simbolul pe care-l aduceau cuceritorii — crucea — nu avea de ce sa-i surprinda. Dintotdeauna, la Teotihuacan, la Mitla, in zona Maya, fusese adorata crucea, simbol probabil al fertilitatii si al cresterii porumbului. Si Sfinta Fecioara putea fi acceptata... zeitele vegetatiei, in special Tlazolteotl, sint zeite ale nasterilor si, la Coatepec, tinarul zeu Huitzilopochtli fusese nascut in chip miraculos din mama sa Coatlicue.
Daca spaniolii au fost ingroziti de caracterul crud al zeilor mexicani, ei au fost totodata mirati de fervoarea credintei: „Din toate natiunile create de Dumnezeu, acestia sint oamenii cei mai devotati si pazitorii cei mai stricti ai religiei lor, in asemenea masura incit se ofereau ei insisi in chip voluntar pentru sacrificiu ou gindul de a-si mintui astfel sufletele." Printre alti „monstri" pe care au trebuit sa-i infrunte aici spaniolii figureaza homosexualitatea. in aceasta privinta marturiile sint.abundente, fara sa putem sti daca sint de buna credinta. Multi descriu statuile pe care le-au vazut pe coasta Atlanticului ca fiind „indieni in pozitie de sodomie". Un text al lui Diaz del CastiMo poate surprinde: Cortez, caruia cacicu'l din Cempoala ii prezenta omagiile sale de prietenie, raspunse „ca era necesar sa renunte la idolii inselatori, sa nu-i mai adore, sa nu le mai aduca sacrificii" si, mai departe, „ca ei trebuiau sa se lepede de orice fel de sodomie, pentru ca prea multi copii imbracati ca femei isi cistigau piinea cu aceasta meserie blestemata". Scena se petrecea in regiunea to-tonaeilor care, ca si vecina sa din nord, huaxteca, a avut totdeauna o reputatie de frivolitate. Totusi nu putem ocoli un anumit scepticism sau impresia ca este vorba de niste fapte rau interpretate in mod voit sau nu.
Astazi, nici o marturie a artei mexicane — mai ales din zona azteca — nu permite, dupa stiinta noastra, sa coroboram aceste marturii. Chiar daca statuile incriminate au fost distruse cele dintii, altele, anterioare sau bine ascunse, ar fi trebuit sa scape de distrugere. Pare a fi atestat un cult Mic in Huaxteca, tara de origine a celor mai multi din zeii si zeitele fecunditatii. Dar cele citeva vase cu caracter erotic pe care le cunoastem aU fost facute intr-o epoca mult anterioara, proto-olasicul (intre inceputul erei noastre si anul 300) si intr-o regiune mult diferita, mult mai supusa influentelor venite din America de Sud, coasta Pacificului. Si aici este vorba de reprezentari heterosexuale sau pur si simplu lalioe. Atitudinea azteca — dupa cite stim — rigoare morala, economie de energie in favoarea mersului lumii — pare sa se acomodeze greu cu licenta sexuala. Totul era reglementat. Curtezanele sacre — auinime — aveau de jucat un rol fata de tinerii care nu fusesera inca integrati in viata sociala. Statutul lor era bine precizat. Ele participau la sarbatori ca incarnari ale feminitatii oare simboliza fecunditatea, receptacolul, reinnoirea. Avem dealtfel aici una dintre contradictiile cele mai flagrante ale ordinii sociale. Tinerii razboinici, pe care i-am vazut dansind si cintind cu aceste femei sint totusi laudati „pentru virginitatea, curatenia si puritatea inimii lor". In alta parte, li se spune: „Dar tu trebuie sa stii ca te omori si iti faci un mare rau dedindu-te lucrurilor trupesti". Si, in sfirsit, aceasta imagine care pare sa rezume foarte bine atitudinea mexicana: „Fii un om perfect si viguros. Uite cum agava daca o deschizi putin ca sa-i iei mierea, nu are nici substanta si nici nu da miere, ci se pierde". «Nu este mai putin adevarat ca unele desene din codexuri .(de exemplu Codex Borbonicus), ne ingaduie sa vedern .asemenea raporturi intre doi barbati, unul -mai "varstnic decat celalalt, care sint culcati pe o aceeasi manta, simbol al acuplarii.; N-ar fi de neconceput ca o societate atit de grijulie cu „economia" sa, dind pretuire razboiului si ordinelor razboinice, sa fi admis homosexualitatea de casta, asa cum a fost cazul la Atena si la Sparta. In schimb, homosexualitatea feminina nu putea fi tolerata si, in adevar, un text din Las Leyes spune: „pedeapsa cu moartea pentru doua femei intinse impreuna si in legaturi trupesti". Dosarul antropofagiei pare destul de greu de aparat. Marturiile sint abundente si sinceritatea lor cu greu poate fi pusa la indoiala. Relatarea Conchistei facuta de Diaz del Castillo ar putea fi rezumata prin teroarea si panica de a fi mineati. Aceste cuvinte revin ca un laitmotiv: „si ei au dat inima sa fie mincata si ei au mincat membrele". Mai departe, vorbind de masa lui Motecuzoma: „Mi s-a spus ca era obiceiul sa i se gateasca din carne de copii mici, dar deoarece existau nenumarate feluri pregatite, era greu sa deosebesti daca era vorba de carne omeneasca sau de alta carne". De asemenea, la Conchistadorul Anonim: Toti locuitorii din aceasta provincie din norti-est precum si cei din provinciile vecine, maninca carne omeneasca si le place mai mult decit oricare alta brana/in asemenea masura, incit, adesea, pleaca la* razboi si-si pun viata in primejdie ca sa omoare pe cineva si sa-l manince". La Diaz del Castillo gasim de asemenea un pasaj deosebit de tulburator: „Ei ofereau inimile idolilor, taiau brate, picioare, coapse si le mincau cum mancam noi carnea de macelarie, ba chiar vindeau carnea., .(omeneasca) in detaliu in pietele lor (tianguis*. Indienii insisi creasera in mod involuntar echivocul oferind singe sau carne omeneasca celor pe care-i luasera drept zei. Prima oara cind Motecuzoma a trimis o ambasada spaniolilor ,,le-a trimis prizonieri ca sa celebreze un sacrificiu: cine stie, poate ca ar dori sa guste din sangele lor... Dar cind spaniolii vazura victimele simtira un mare dezgust, scuipau, isi frecau cu putere pleoapele, inchideau ochii... cit despre mincarurile oare erau stropite cu singe, le respingeau cu greata... si motivul pentru care Motecuzoma procedase in felul acesta era convingerea sa ca acestia erau zei..."
Si, intr-adevar, chiar aici ni se pare ca rezida echivocul. Carnea omeneasca era mincata, apreciata, distribuita. Este adevarat ca puteau fi vazute custi in care prizonierii erau ingrasati ca sa constituie o hrana mai buna. Este adevarat ca puteau fi vazute marmite unde se fierbea carnea omeneasca cu porumb. Este lesne de inteles ca aceste privelisti puteau sa-i terorizeze pe spanioli. Dar canibalismul nu a constituit niciodata o problema de economie sau de lacomie. De la facerea lumii, zeii cerusera ca rasplata pentru ajutorul ce-l dadeau, sa li se furnizeze hrana, cea mai apropiata de dinsii prin chiar esenta ei, cea demna de dihsii, singele omenesc. Chiar de la inceputul timpurilor „se sacrificau oameni si erau oferiti zeilor ca sa fie mincati"/Cea mai buna ilustrare a semnificatiei antropofagiei la mexicani consta fara indoiala in ritualul semnalat mai inainte, al sacrificiului cu prilejul lunii Toxcatl. Timp de un an, un tanar, cel mai frumos, cel mai perfect posibil, era considerat drept Tezoatlipoca insusi. Acoperit de onoruri, inzestrat cu patru femei, el personifica zeul. La sfirsitul anului el urca, rupindu-si unul cite unul fluierele si plangand, scara marelui templu unde urma sa fie sacrificat. Dupa aceea, corpul sau era impartit si mancat in chip solemn, caci el era zeul.pesigur, spaniolii nu au vazut in acest ritual ideea de comuniune care statea totusi la baza propriei lor religii. Dealtfel, cu o magnifica constiinta impacata, Diaz del Castillo, care se indigna de aceste obiceiuri salbatice, scrie: „Ranitii au fost oblojiti cu grasimea unui indian gras caci noi nu mai aveam untdelemn..." In ceea ce-i priveste pe indieni, acestia nu vedeau apropierea noilor veniti fara neliniste. Dupa prezicerile care ii terorizasera, ei erau gata inspaimantati de ideea trimisilor unei alte lumi, veniti sa o pretinda pe a lor. Cu prilejul celei de a saptea minuni, cind i s-a adus lui Motecuzoma o pasare „semanand cu un cocor care avea pe cap o oglinda vrajita", el vazu in aceasta „un imens cortegiu cu multe detasamente... cu hartuieli in care figurau cerbii si alte animale... Atunci, coplesit de toate .aceste viziuni hidoase, el isi aduna vrajitorii." Cu ocazia celei de a opta minuni (aparitia a doi oameni contopiti intr-un singur trup), „ei (indienii) spuneau ca sfirsitul este aproape si ca intreaga lume mergea spre ruina si pieire si ca urmau sa fie create alte rase noi si ca urmau sa soseasca noii locuitori ai lumii." Cind, in sfirsit, i-au cunoscut pe spanioli, ei au fost stupefiati si ingroziti de infatisarea acestora, de vasele, ciinii lor „enormi, cu ochi care imprastiau foc", tunurile care „bubuiau ca tunetul... iar daca lovitura atingea o colina, s-ar putea spune ca o crapa."
Cit despre fiintele divine, ele merg „cocotate pe cerbii lor. Astfel cocotate ele merg la nivelul acoperisurilor, iar corpurile lor sint infofolite pe toate partile de nu li se vad decit fetele. Acestea sint albe, albe ca varul... ei au parul galben, cu toate ca unii il au negru. Mersul lor inspira groaza oricui; sint inspaimintatori, sint oribili".
Faptul ca spaniolii au refuzat cu groaza — cu toate ca ar fi trebuit sa se simta onorati — hrana oferita, stropita cu singe omenesc, a provocat mirare mexicanilor. Totusi, cu tot refuzul lor brutal, deoarece aceste fiinte pareau sa fie intr-adevar teuli, zei, Motecuzoma a poruncit sa le fie trimise daruri, si mai mult decit daruri, comoara lui Quetzalcoatl pe care tlatoani i-o restituia. Cea mai mare parte din obiectele oferite erau verzi, pene de quetzal sau jadeita, culori si materiale foarte pretioase pentru mexicani. De aceea, au fost foarte surprinsi vazind bucuria spaniolilor in fata aurului: „Mare a fost bucuria, erau incantati. Ca niste maimute, ei ridicau pumnii fjlini de aur, apoi ii vedeai asezindu-se frematind de placere... fara indoiala ca il sorbeau cu o sete furioasa. Trupurile lor se dilatau in aceasta cercetare, simteau o foame frenetica de aur. Ca niste purcei flaminzi se agatau de aur cu turbare." Treptat, acesti oameni cu infatisare si comportare bizara dovedeau ca sint muritori si ca, fara indoiala, nu erau trimisii Domnului. Si cind Ixtlixochitl, suveranul din Texcoco, se duse sa o anunte pe maica-sa ca imbratisase noua credinta, ea ii raspunse „ca-si pierduse mintile daca s-a putut atit de repede lasa invins de catre o mina de barbari".
Spaniolii insisi isi dadura seaima repede de folosul. pe care-l puteau trage din reputatia lor divina. Diaz del Castillo scria cu prilejul primelor incaierari: „Ne-am ingropat mortii pentru ca ei (mexicanii) sa nu vada ca eram muritori." Astfel, moartea primului conchistador... si aceea a primului cal (al carui cap a fost .asezat pe tzompantli), a marcat debutul indoielilor pentru credinciosii lui Quetzalcoatl.