In deceniile urmatoare anului 1848 s-a putut observa o apropiere intre opinia publica romaneasca si cea italiana. Ea se datora faptului ca ambele erau angajate sentimental in lupta pentru unitate nationala si se simteau indemnate, astfel, a se simpatiza si sprijini. A mai contribuit si influenta romantismului, in ambianta spirituala a caruia s-a dezvoltat ideea inrudirii si a solidaritatii de ginta latina. Intr-o mare parte a intelectualilor romani se inradacinase un cult pentru Italia -; pamantul romanilor, de unde venisera la Dunare ostasii si colonistii lui Traian, stramosii romanilor. Iar italienii descopereau cu satisfactie acest partener sentimental de la Dunarea de Jos, dispus si la incheierea de relatii politice, in scopul infaptuirii idealului comun al unitatii nationale. j2p16pd
Piemontul si Cavour au sustinut unirea principatelor, in 1859. In acel an, Vasile Alecsandri se afla in anturajul regelui Sardiniei, Victor Emanuel al II-lea, si celebra prin cateva poezii faptele de arme ale ostasilor italieni pe teatrul de razboi din Lombardia. Dupa 1861, Italia unificata a cautat in cateva randuri sa atraga Romania intr-o actiune impotriva Austriei.
Relatiile reciproce vor fi favorizate si mai mult de faptul ca in 1877 Romania a devenit stat independent, In urma situatiei, atrasi de perspectiva unor afaceri, sau din diverse alte motive, numerosi cetateni italieni au vizitat Romania, unii stabilindu-se aici pe o durata lunga, sau chiar definitiv.

Printre cei din ultima categorie a dobandit un nume in cultura si in jurnalistica romaneasca Luigi

Cazzavillan.
Era nascut in 1852 la Arzignano, langa Vicenza, oras in care va urma studii tehnice. In 1870-1871 a participat in Franta, in grupul de voluntari ai lui Garibaldi, la luptele din jurul orasului Dijon, fiind inaintat sublocotenent pe campul de lupta. In 1876 s-a inrolat in legiunea italiana care a ajutat pe sarbi in razboiul contra Imperiului otoman. Fiindca in aprilie 1877, prin intrarea in lupta a Rusiei si a Romaniei, razboiul din Balcani a capatat amploare, Cazzavillan a venit in Romania, in calitate de corespondent de razboi.
Dupa incheierea pacii a ramas in tara, s-a casatorit cu o romanca, a participat la construirea unei cai ferate, iar ulterior a fost numit profesor de limba italiana la doua licee din Bucuresti.
Cu incepere din anul 1880 s-a lansat in jurnalistica. A fondat, unul dupa altul, mai multe ziare, dintre care „Universul” a devenit cel mai important cotidian independent roman, vreme de peste 60 de ani. In 1897 a dat unui alt ziar al sau acelasi titlu ca al cunoscutului cotidian milanez „Il Corriere della Sera”.
Jurnalistica s-a dovedit pentru Cazzavillan o afacere prospera. „Universul” a fost primul ziar din Romania inzestrat cu o masina de tipar rotativa. Din beneficiile realizate, Cazzavillan a finantat mai multe opere de interes public. Printre ele, o scoala italiana la Bucuresti si un spital in localitatea sa natala, Arzignano.
A murit relativ tanar, in 1902, amintirea sa fiind omagiata deopotriva de opinia publica romaneasca si de reprezentanti ai statului italian. O strada din centrul Bucurestilor a reusit sa-i pastreze numele, printre adversitatile si capriciile contradictorii ale tuturor regimurilor politice, altminteri pasionate de a schimba denumirile de strazi.
Printre ziarele infiintate de Luigi Cazzavillan, unul a purtat titlul cel mai direct semnificativ pentru misiunea pe care el si-o asumase in tara sa adoptiva: „Fratia romano-italiana”. A aparut din 1880 pana in 1885, bilunar, bilingv, cu continut politic, literar si de informatii diverse.
Era de format mic, in 4 sau 8 pagini, pe hartie de slaba calitate, incat astazi exemplarele din biblioteci sunt, in majoritatea lor, deteriorate. Avea si ilustratii, reproduse dupa desene si litogravuri.
In jurnalistica din Romania, Cazzavillan a fost unul din primii care a folosit reclama comerciala platita. Noutatea procedeului i-a surprins pe colegii de breasla care, o bucata de vreme, l-au ironizat si criticat. Cauta sa atraga abonati oferind premii celor ce se abonau pe cel putin un an, sau convingeau si pe altii sa se aboneze. La inceputul anului 1884 premiile respective constau intr-o „sticla de apa de Genova, cel mai placut si mai persistent parfum, premiat cu 18 medalii …”.
Intr-un editorial, Cazzavillan expune astfel liniile generale ale programului sau: „In cariera noastra am cautat infratirea intre cele doua popoare -; roman si italian -; si apararea intereselor comune. Suntem liberali din principiu, dorim progresul adevarat, progresul sigur, sub scutul institutiilor patriei”.

Isi mai propune sa realizeze prin continutul jurnalului sau o educatie civica: „Vom spune celor doua

popoare … si mai ales tinerimii, sa iubeasca munca, sa fuga de vitii, sa respecte legile”.

De obicei, schema cuprinsului ziarului era organizata astfel: un articol de fond, corespondente din Italia si din alte tari europene, cronica interna si comentarii la evenimente politice, notite de stiinta si arta, povestiri si nuvele, maxime si cugetari, curiozitati, anecdote.
Adeseori se publica biografii ale unor filo-romani sau filo-italieni, insotite de portretele lor. Sunt evocate episoade si figuri din istoria Italiei, personalitati politice si culturale de curand decedate. De multe ori apar ilustratii cu peisaje din Italia.
Cel mai interesant necrolog ne-a parut cel al lui Giovanni Battista Campanella, decedat in 1884 la varsta de 98 de ani! Nascut la Genova in 1776, indurase celebrul asediu al orasului, aparat pana la totala epuizare, in anul 1800, de generalul francez Masséna. A fost inrolat apoi in armata napoleoniana si, in randurile ei, a ajuns pana la Moscova, in 1812, dupa care a supravietuit cumplitei retrageri si a reusit a mai trai 72 de ani. O viata cum putine altele …
Un spatiu larg e dedicat lui Giovenale Vegezzi-Ruscalla, cel mai insufletit dintre filo-romanii italieni ai vremii. Nascut in 1798 si stins din viata in 1885, era -; cum se exprima ziarul -; „decanul de varsta al filo- romanilor”.
Dupa studii de filologie romanica, a devenit profesor la Torino, unde preda si limba romana. A publicat studii cu continut variat, a facut traduceri din mai multe limbi europene si a fost ales membru al Academiei portugheze.
Contactele sale cu poporul roman datau de prin 1821. Dupa 1830 a devenit un aparator constant al cauzei acestuia, militand impreuna cu un Michelet sau un Edgar Quinet.
„Ori de cate ori apara Romania -; a spus el o data -; Italia se apara pe ea insasi”. In 1880 a fondat o „Liga greco-latina”, care-si propunea sa reuneasca reprezentanti ai tuturor popoarelor descendente ale culturii grecesti si romane.1
Pe locuinta sa de la Torino, Vegezzi-Ruscalla arbora steagul romanesc alaturi de cel italian. Romania l-a ales cetatean de onoare si membru de onoare al Academiei Romane.
Fiicei sale, Ida Melisurgo Vegezzi-Ruscalla, i s-au publicat in „Fratia romano-italiana” piese literare in proza si cateva reportaje. Foloseste ocaziile pentru a aminti mereu pe tatal ei si simpatia acestuia fata de Romania.
Luigi Cazzavillan apara, atat in favoarea Italiei cat si a Romaniei, revendicari iredentiste. Ziarul sau s-a ocupat de mai multe ori de situatia romanilor din Transilvania, denuntand abuzurile autoritatilor statului austro- ungar. In numarul 4 din 1884 este reprodus din presa italiana un articol intitulat „Revendicari iredente”.2 El trece in revista neimplinirile nationale care persista in Europa: Franta revendica Alsacia si Lorena, Italia -; Corsica si Nizza,3 iar Romania avea privirile indreptate asupra Transilvaniei, Basarabiei si Bucovinei.
La capitolul manifestarilor de prietenie italo-romane, ziarul citeaza si initiative pornite de la Venetia. Astfel, ca urmare a apelurilor unor filo-romani, s-a constituit in Italia un comitet pentru donatii de carti catre biblioteca Academiei din Bucuresti. Unul din sprijinitorii proiectului era primarul de atunci al Venetiei, Dante di

Sorego Alighieri, secondat de Marco Antonio Canini, profesor la Scoala Superioara de Comert din orasul lagunelor, si el un fervent simpatizant al Romaniei.
Acesta din urma a avut o existenta fascinanta. Se nascuse la 1822 la Venetia. A studiat dreptul la Padova, unde a legat o indelungata prietenie cu poetul Niccoló Tommaseo. S-a inrolat ca voluntar intre combatantii revolutiei venetiene din 1848. La Venetia a aderat la ideile socialiste ale lui Saint-Simon, raspandindu-le printr-un ziar -; „Il Tribuno del popolo”.
Intrand in conflict cu liderul revolutionar Daniele Manin, a fost intemnitat si, curand, expulzat din Venetia. A plecat la Roma, s-a pus in serviciul republicii instaurate acolo intre timp si a lansat planul utopic al infiintarii unei colonii de italieni in Texas, teritoriu ce fusese recent anexat de Statele Unite.
Dupa infrangerea Republicii Romane de catre interventia armata straina s-a refugiat la Atena, unde va deveni un activ filo-elen si va voi sa infiinteze o colonie italo-greaca la Corint. A invatat greceste si a intrat in afaceri comerciale, calatorind, in scopul lor, la Constantinopol si la Smirna.
A revenit insa degraba la pasiunea sa primara -; politica -; incepand a propaga ideea unei confederatii care sa inglobeze nici mai mult nici mai putin decat pe italieni, pe greci, pe bulgari, pe otomani, pe sarbi si pe maghiari, al carei scop, grandios si nebulos, avea sa fie, cum scria el insusi dupa ce ajunsese in Grecia: … acela de a elibera si civiliza popoarele orientului … printr-o revolutie concordanta si simultana a popoarelor asuprite din acea parte ade lumei…”
La un moment dat i-au cazut sub ochi observatiile critice ale scriitorului Carlo Cattaneo la adresa unei lucrari filologice a lui August Treboniu Laurian. Aceasta imprejurare i-a indreptat atentia catre limba si cultura romana.
Pe la 1857 merge la Bucuresti unde, cu neastamparul dinamismului sau natural, scrie despre romani, traduce din romana in italiana, si din italiana in romana -; de ex. libretele operelor Maria di Rohan de Donizetti, La Traviata si Il Trovatore de Verdi, Norma de Bellini.
A planuit, fara insa a reusi, sa fondeze un institut educational cu profesori recrutati dintre emigranti italieni din insula Corfu.
A sprijinit unirea principatelor, s-a imprietenit cu membri marcanti ai scenei politice romanesti si a inchinat o oda lui Alexandru Ioan Cuza.
Cand insa, in cursul razboiului dintre Franta, Sardinia si Austria, din 1859, Napoleon al III lea a incheiat armistitiul fara a-si respecta promisiunile facute italienilor prin tratatul de alianta care precedase razboiul. Canini a scris intr-un ziar din Bucuresti un articol violent impotriva imparatului francez. Consulul Frantei a protestat in termeni severi si Canini a trebuit sa fie expulzat din Principatele Unite.
S-a stabilit la Milano, unde va conduce ziarul „Perseveranza”. In anii 1860-1862 a pendulat din nou intre Torino, Belgrad, Atena si Bucuresti. A incercat sa-l convinga pe Cavour sa incheie cu Romania o alianta antiaustriaca, iar dupa moartea prematura a marelui om de stat s-a implicat in planuri de confederare a popoarelor danubiene, tot impotriva Austriei.

Din 1866 s-a stramutat la Paris, unde va publica volumul de memorii: „20 de ani de exil”. A asistat la tragedia Comunei din Paris. In 1876-1877 a calatorit in Serbia, a ajuns la Bucuresti, la timp spre a fi de fata la momentul proclamarii independentei Romaniei.

Si inca o data lanseaza unul din acele planuri ce par a-l fi urmarit cu pasiune: colonizarea italiana a

Dobrogei, recent realipita la Romania.
Personalitatea asa de agitata a lui Marco Antonio Canini i-a facut pe unii sa-l numeasca „un aventurier”. Epitet fals. Canini a fost tipul eternului conspirator romantic, risorgimental-carbonar, care si-a prelungit acest mod de gandire si de actiune pana in a doua jumatate a secolului al XIX-lea, - perioada dominata de prozaica
„Real-politik”. De aceea, spre sfarsitul vietii el aparea unor judecatori superficiali ca un tip anacronic, iar sinceritatea elanurilor sale a putut fi taxata drept aventurism.

A murit la 12 august 1891, la Venetia, si a fost inmormantat in cimitirul San Michele in isola.
Simpatia lui calda pentru Romania ar merita rasplatita, cu anumite ocazii, macar prin cate un discret pelerinaj la mormantul sau.