Datorita marilor umanisti, tezaurului culturii antice, raspandirii cartilor tiparite a avut loc dezvoltarea tuturor stiintelor, inclusiv a stiintei militare, pe plan european. e5j14jx
De numele lui Mauriciu de Orania si al varului sai Wilhelm Ludovic Hessen, se leaga infiintarea in Europa a primei armate regulate. Reforma militara de mari proportii a fost precedata de cercetari atente in domeniul istoriei militare. Mauriciu de Orania si colaboratorii sai au recunoscut ca tactica infanteriei care lupta in ordine stransa aminteste, in mai multe privinte, de tactica falangista romana si greaca, armata putandu-se folosi de experienta transmisa de stiinta militara clasica. In primul rand, ei au studiat domeniul instructiei trupelor, a formatiunilor si comenzilor, mai ales activitatea lui Aelianos si Leon cel Intelept1 recunoscute a fi valoroase. Din lucrarile lor au fost preluate forme ale executarii marsurilor, ale schimbarilor de formatii, care, in conditiile noi au putut fi folosite si de armata germana.
Formele ordinii de lupta din antichitate, instructia practicata dupa exemplul roman au facut dintr-odata din armatele germane cele mai bune armate din Europa Occidentala. Conducatorii militari germani si-au dat seama ca numai militarii bine instruiti si bine platiti sunt capabili sa-si insuseasca regulile complicate de instructie si sa efectueze disciplinat activitatile de intretinere si manuire a tehnicii.
Cealalta premisa a traducerii cu succes in viata a reformei militare a fost crearea corpului de ofiteri de cariera. Conducatorii armatei germane nu mai exercitau comanda in virtutea rangului de seniori feudali, ci erau militari de profesie care, atat au ocazia luptelor, cat si a instructiei, au devenit adevarati comandanti ai oamenilor lor si nu simpli luptatori de frunte. In scopul perfectionarii corpului de ofiteri, printul Ioan de Nassau (cel Mijlociu),2 unul dintre cei mai devotati adepti ai reformei, infiinta in 1598, la Siegen, prima academie militara a epocii moderne.
Reforma militara din Orania s-a raspandit repede in intreaga Europa. A avut influenta mai ales in Gemania, Franta si Suedia. Eficienta reformelor s-a verificat in Razboiul de treizeci de ani, in timpul caruia s-a dezvoltat, mai ales, arta militara a armatei suedeze. In timpul domniei lui Gustav Adolf (1611-1632) s-au obtinut mari succese militare, care se explica prin folosirea maxima a resurselor poporului suedez si prin dezvoltarea de proportii a armatei.
In Europa, obligativitatea serviciului militar s-a introdus, pentru prima oara in Suedia, de aceea scheletul armatei a fost format aproape tot timpul din suedezi. Gustav Adolf inscrie un aport insemnat in dezvoltarea stiintei militare, indeosebi in domeniul organizarii armatei, cat si in cel al tacticii.
S-a dezvoltat in continuare si artileria. Din otelul suedez s-a fabricat un mare numar de tunuri de diferite dimensiuni, indeosebi de calibru mai mic, pentru sprijinirea directa a infanteriei. In schimb, in tactica de lupta a cavaleriei suedeze o importanta primordiala a fost atribuita cresterii fortei de izbire.
Gandirea militara a epocii a reflectat si de data aceasta, cu precadere evolutia artei militare. Cei doi comandanti si organizatori de armata, Mauriciu de Orania si Gustav Adolf, n-au lasat scrise decat cateva regulamente militare, legi si corespondete particulare, dezvoltarea teoriei revenind discipolilor lor. Trebuie remarcat, insa, faptul ca dupa o tacere de mai bine de un mileniu a renascut, sub o forma noua, istoriografia militara care studia, in afara campaniilor militare ale epocii, si evenimentele militare ale trecutului.
Trecusera doua sute de ani de la moartea lui Neagoe Basarab cand pe firmamentul culturii romanesti a aparut o noua personalitate de exceptie: voievodul Dimitrie Cantemir, Fiu al voievodului Constantin Cantemir, el a luat de timpuriu drumul Constantinopolului, ca ostatic si garant al fidelitatii parintelui sau fata de Poarta. A folosit lunga perioada in care s-a aflat departe de patrie pentru a se cultiva in acel „Babilon al evului mediu ce reunea, in felul lui pitoresc si irepetabil, culturi si civilizatii dintre cele mai diverse.“3
Pe langa alte numeroase preocupari stiintifice, Cantemir s-a apropiat de istorie, in general, si de istoria militara, in special, cu mijloacele proprii omului de stiinta, depasind in esenta faza cronicareasca. El a realizat valoarea cunoasterii istoriei militare ca factor stimulator in directia unei regenerari4 a puterii armate a romanilor.
Daca pe planul global al dezvoltarii stiintelor evolutia acestora in secolul al XVII-lea marcheaza inceputul epocii moderne, in domeniul gandirii militare spiritul stiintei moderne se va resimti mai incet. Secolul al XVIII-lea, secolul marilor inventii, al revolutiei industriale, cu ample consecinte in toate sectoarele economico-sociale, a facut posibila organizarea si mentinerea unor armate cu mari efective.
Dintre toate ramurile artei militare, tactica s-a dezvoltat cel mai putin in aceasta perioada. In bataliile Razboiului de treizeci de ani, ordinea de lupta liniara, creata in vederea folosirii mai depline a focului infanteriei s-a denaturat, devenind o schema rigida. Scheletul ordinii de lupta, care deseori se desfasura pe mai multi kilometri, il forma infanteria. La cele doua aripi ale armatei se gasea cavaleria, singura arma mai dinamica. Artileria isi aseza tunurile rasfirat, pe terenurile cele mai adecvate sprijinirii directe a infanteriei.
Soarta bataliei era decisa, dupa focul de artilerie si dupa atacurile cavaleriei, de focul infanteristilor. Cele doua linii inamice se apropiau pas cu pas, apoi, la o distanta de 50-100 m, se deschidea focul. Efectul focurilor trase din apropiere era devastator, de aceea armatele adverse sufereau mari pierderi. Frederic al II-lea, de pilda, in batalia de la Kolini (1757) a pierdut mai mult de jumatate din ostasii sai tocmai datorita acestui fapt.
Intrucat recunoasterea si siguranta erau slabe, armatele puteau fi luate relativ usor prin surprindere, desi aceasta se intampla extrem de rar, din cauza metodelor rigide si greoaie de lupta. Este ilustrativa in acest sens batalia de la Fontenoy (1745), cand un regiment de garda francez si unul englez s-au apropiat la o distanta de 50m. Ordinul de a deschide focul nu s-a auzit multa vreme din partea nici unuia, pentru ca ofiterii, care trebuiau sa dea comanda, din politete de tip feudal, au acordat intaietate celeilalte parti. Dupa o tergiversare indelungata, regimentul englez a deschis focul. Replica n-a mai avut loc pentru ca, sub efectul focului din apropiere, regimentul francez a fost decimat in intregime.5
Gandirea militara nu a oferit, la acea data, o iesire din acest impas al tacticii. S-a recurs la ordinea de lupta oblica, dupa modelul folosit inca de Epaminonda. Esenta aplicarii acestui model consta in intarirea unei aripi care ataca, in timp ce aripa mai slaba era retinuta in afara distantei de tragere. Astfel, creandu-se o superioritate numerica, exista posibilitatea nimicirii unei parti a armatei dusmane inainte ca aceasta sa poata aduce noi trupe pentru salvarea aripei sale in pericol.
„Noua tactica“ a inregistrat un mare succes la 5 decembrie 1757. Armata prusiana, compusa din 40.000 de ostasi, condusa de Frederic al II-lea, a inceput lupta impotriva armatei austriece de 65.000 de oameni, de sub conducerea lui Carol de Lotharingia, la Leuthen, in Silezia. Inainte de inceperea bataliei, austriecii asteptau atacul prusienilor de-a lungul unei linii de circa 8
Km Frederic, pe neasteptate, a executat o mare regrupare in fata inamicului, a concentrat majoritatea trupelor sale de peste 30.000 de luptatori pe aripa din dreapta, atacand prin surprindere aripa stanga austriaca, destul de izolata. Intrucat austriecii nu mai aveau timp pentru executarea unei regrupari de proportii mai mari, prusienii, in vazul intregii armate dusmane, au zdrobit aripa stanga a acestuia. Austriecii au pierdut 14.000 de oameni morti si tot atatia prizonieri iar prusienii numai 2.000 de oameni.

Unul dintre cei mai renumiti specialisti militari din aceasta epoca a fost Jacques de Guibert, ideile lui constituind un pas important in alcatuirea stiintei militare in acceptiunea ei moderna. El realizeaza o conexiune originala intre arta militara traditionala si conceptiile noi care vor guverna operatiunile militare ale lui Napoleon. In domeniul a ceea ce el numeste marea tactica Guibert afirma necesitatea concentrarii fortelor. Un mare comandant -; scrie el -; opune manevra manevrei; el va prezenta inamicului un flanc neacoperit, in aparenta, pentru a-l angaja sa-si indrepte flancul sau asupra acestui punct; el va intreprinde apoi impotriva acestuia o contraofensiva.6
Trei tendinte se desprind in planul gandirii militare la sfarsitul secolului al XVIII-lea: una conservatoare care preconiza revenirea la ideile si principiile artei militare greco-romane, facand doar adaptari temporare principiilor constante ale acesteia; a doua izvoraste din experienta bataliilor purtate de Frederic al II-lea: disciplina, automatism perfect al oamenilor, considerati simple instrumente fara suflet, importanta exagerata acordata artileriei; a treia tendinta se baza pe oameni , pe sentimentul lor civic si national, recurgandu-se la o mai mare suplete si rapiditate in manevra.