Am spus despre Marco Kraljevici ca a murit la Rovine, dar inca n-am vorbit despre ce s-a intamplat la Rovine. Trebuie sa vorbim despre unul dintre marii domnitori ai Tarii Romanesti, care descinde din Basarab. Trec mai repede peste primii voievozi de dupa Basarab, pentru a ajunge la Mircea cel Batran. De ce i se zice „cel Batran"? Fiindca mai tarziu au fost alti domnitori cu numele „Mircea", iar cronicarii, vorbind de Mircea, cel din veacurile trecute, i-au spus „cel Batran" (si marele nostru Eminescu s-a inselat crezand ca Mircea era batran cand s-a batut la Rovine cu sultanul). Mircea, la batalia de la Rovine, era un domnitor inca tanar.

Domneste 32 de ani, cu intreru¬pere de vreo doi ani, dupa faimoasa batalie care a avut loc la o data controversata: dupa o sursa sarbeasca (tarzie) la 24 octombrie 1394, dupa o sursa bizantina contemporana, mai de incredere, la 17 mai 1395. Dupa o sursa recent descope¬rita, s-ar parea ca ambele date sunt valabile: au fost doua batalii! Prima e probabil marea batalie de la Rovine care ramane unul dintre cele mai glorioase momente ale istoriei romanilor. Trecuse Dunarea vestitul Baiazid zis Fulgerul (Yilderim/Ilderim), acela care ii invinsese pe sarbi la Kossovo, acela care ii va invinge pe cruciati doi ani mai tarziu, care a cucerit o mare parte si din Europa si din Asia. Baiazid trece Dunarea si Mircea il opreste intr-o batalie atat de sangeroasa incat, zice o cronica bulgareasca, „raul acare strabatea campul de luptai curgea rosu de sange". l8x18xz
Primavara urmatoare, sultanul revine in forta si la 17 mai 1395 are loc o noua batalie in care Mircea, cu toate ca a primit ajutor de la regele Sigismund al Ungariei, e invins. Sultanul lasa in scaun pe Vladislav, probabil var al lui Mircea. Acesta din urma insa nu e gonit din tara; il vedem participand in anul urmator cu un corp de cavaleri la cru¬ciada de la Nicopole. Caci are loc atunci un eveniment de o mare importanta (si de o mare frumusete, asa-zicand, in termeni epici): cruciada de la Nicopole. Regele Ungariei, care va deveni imparat, Sigismund de Luxemburg, face propaganda in Occident pentru a primi ajutorul cavalerilor francezi, germani, ajutorul Apusului puternic. Si, in cele din urma, dupa ani de negocieri, se urneste o mare armata de cavaleri din Franta, in frunte cu fiul ducelui Burgundiei, care este cel mai bogat si puternic senior din tot Occidentul (de aceea i se si zice Le grand duc d'Ocddent). E mai pu¬ternic decat regele Frantei fiindca Burgundia, in momentul acela, poseda si Flandra (Belgia si Olanda de astazi, care erau tarile cele mai inaintate din punctul de vedere al pro¬ductiei postavurilor). Acest burgund e insotit de mii de cavaleri apuseni si, impreuna cu armata regelui Ungariei, ajunge in Bulgaria de astazi, la Nicopole, pe Dunare.

Mircea se afla si el acolo, langa regele Sigismund, zic unele surse, cu trei mii de calareti. Nu mai este domnitor, dar are ca¬valerii care i-au ramas credinciosi. S-a batut cu turcii si a stiut sa-i invinga. In ajunul infruntarii, la intrunirea coman¬dantilor marii armate cruciate, Mircea ii sfatuieste cum sa atace uriasa armata turca. Nu „frontal", asa cum obisnuiesc cavalerii francezi — care sunt invatati, cu armurile lor grele, cu caii lor grei, si ei imbracati in zale, inchipuindu-si ca matura totul in fata lor. Nu frontal, ci atacul trebuie dat mai intai de cavaleria usoara pentru a raspandi si anihila pedestrasii asezati in fruntea armatei turce. N-au vrut sa-l asculte. Trufasii cavaleri francezi, orgoliosi, l-au dat la o parte pe Mircea si au atacat nebuneste, frontal. A fost un dezastru cumplit pentru cavaleri, fiindca turcii asezasera tarusi in pamant, pedestrasii trageau cu sagetile sau intrau printre picioarele cailor si taiau caii sub genunchi, iar abia pe urma, din trei parti, au aparut stoluri-stoluri de calareti. In urma infrangerii catastrofale, mii de cavaleri au fost luati prizonieri. Unii au fost ucisi in chiar seara bataliei, sultanul razbunand omorarea de catre cruciati, in ajun, a unor turci prinsi la Rusciuc. Captivii cei mai de vaza au fost pastrati pentru a fi rascumparati cu bani grei. Esecul dezastruos al cruciadei a descurajat eventualele incercari ale Occidentului de a veni in ajutorul tarilor crestine din aceasta parte a Europei. Vina cade, inainte de toate, pe seama trufiei cava¬lerilor francezi.
Singurul noroc pe care l-am avut dupa tragedia de la Nicopole este ca a aparut la rasaritul imparatiei otomane — de pe teritoriul unde se afla acum Turkestanul si Afghanistanul — un alt mare cuceritor, tot de neam turc: Timur Lenk. in cativa ani, devine stapan, ca si Genghis-han cu o suta de ani in urma, peste o imparatie si o putere pe care nimeni n-o poate opri. Sultanul Baiazid isi inchipuie ca e invincibil, si duce razboi impotriva Iui Timur Lenk. Marea batalie se da unde este astazi capitala Turciei, la Ankara. Se vorbeste de o inclestare intre armate de sute de mii de oameni, in jurul lui Baiazid se afla, ca un fel de batalion de garda, cavaleri sarbi, care vor ramane pana la ultimul moment alaturi de sultan.

Dar batalia e pierduta, iar Baiazid facut prizonier si dus intr-o cusca cu gratii in tara lui Timur Lenk, unde va muri doi ani mai tarziu, in captivitate.
Mircea, care-si redobandise domnia indepartand pe Vladislav cu ajutorul voievodului Transilvaniei, va profi¬ta de disparitia lui Baiazid si de faptul ca trei dintre fiii lui se cearta de-acum pentru tron. E prima data, poate si ultima, cand un principe roman intervine in mari afaceri politice internationale. A fost un moment de exceptie. Din nefericire, acel pretendent, Musa, pe care-l sustine Mircea, dupa ce domneste cativa ani la Adrianopol, nu iese in cele din urma invingator, asa incat cel care va invinge, Mehmet I, va reveni, in 1417, impotriva lui Mircea. Voievodul muntean pierde Dobrogea, pe care o cucerise, si este silit, la randul lui, pentru a-si pastra dom¬nia, sa plateasca tribut turcului.
Semnalez, in treacat, un amanunt putin cunoscut, dar deosebit de interesant: Mircea si Musa erau oarecum rude! Mama lui Musa era fiica regelui sarb Lazar, cel cazut in batalia de la Kossovo — iar Mircea era nepotul acelui Lazar pe linie materna! Crunta dusmanie intre crestini si musul¬mani cunostea si anumite limite, dictate de „interesul de stat": bietele domnite erau jertfite pe altarul interesului statului — sau al dinastiei. (Si imparatul Ioan Cantacuzino si-a dat o fata sultanului otoman, iar tarul Sisman al Bul¬gariei pe sora lui!) Poate ca unele dintre acele domnite, dupa ce vor fi varsat lacrimi multe, vor fi fost candva si fericite in noua lor viata de sultane. N-avem de unde sti, ca sa scriem romane.
De pe vremea lui Mircea cel Batran, pe care il consider egal cu Stefan cel Mare, a fost silita Muntenia sa se supuna turcului. Dar e de observat ca turcii nu erau atunci tot atat de exigenti ca fostii nostri suzerani crestini; se multumeau cu un tribut relativ mic si cu cateva zeci de armasari — aveam cai frumosi pe vremea aceea in Valahia; au vrut la un moment dat sa ia si tineri pe care sa-i faca ieniceri, dar voievozii nostri s-au impotrivit, asa ca am scapat de aceasta obligatie care a apasat asupra sarbilor, bulgarilor, grecilor si albanezilor.