Cele aproape doua secole de guvernare a imparatilor macedoneni au fost expresia superlativa a tot ceea ce a insemnat Bizantul pentru lumea orientala si cea occidentala. Spre deosebire de epoca lui Justinian, cand opera a fost indeplinita de un singur imparat, acum asistam la realizari implinite de o succesiune de imparati, toti remarcabili prin diversitatea calitatilor lor. Intemeietorul dinastiei, Vasile I (867-886), se tragea dintr-o familie de armeni stabiliti in Macedonia, de unde si denumirea uzuala de dinastia macedoneana. Alti imparati ai acestei perioade au fost: Leon al VI-lea Filozoful (886-912), Alexandru (912-913), Constantin al VII-lea Porfirogenetul (913-959), Romanul I Lecapenul (920-944), Roman al II-lea (959-963), Nichifor II Focas (963-969), Ioan I Tzimiskes (969-976), Vasile al II-lea Bulgaroctonul (976-1025), Constantin al VIII-lea (1025-1028), Roman al III-lea Arghiros (1028-1034), Mihail al IV-lea (1034-1041), Mihail al V-lea (1041-1042) si Constantin al IX-lea Monomahul (1042-1055). Majoritatea acestor imparati au fost militari de cariera, singurele exceptii fiind Leon al VI-lea si Constantin al VII-lea. d9z18zy
In toate domeniile s-a putut observa un reviriment fata de perioada anterioara. Astfel, in urma succeselor inregistrate pe plan extern de catre basileii iconoclasti, viata economica din intregul bazin al Marii Mediteranene cunoaste o tot mai mare stabilitate si securitate. Industria si comertul, asupra carora autoritatea centrala exercita un monopol strict, au acum o pondere crescanda in anasamblul vietii economice a Statului bizantin. Pe plan social, are loc formarea clasei aristocratice in curs de feudalizare, consecinta directa a fenomenelor dizolvante din interiorul comunitatilor rurale. Constienti de pericol imparatii au promovat o serie de masuri in favoarea taranimii libere si a stratiotilor, insa fiscalitatea excesiva si reorientarea politicii externe au contribuit decisiv la ruina acestei paturi sociale. In administratie, vechiul regim al themelor a cunoscut un oarecare declin, determinat de mutatiile din societatea bizantina precum si de renuntarea puterii imperiale la politica defensiva.

Expansiunea teritoriala a imparatilor macedoneni

Schimbarea cea mai evidenta a avut loc insa in politica externa. Consolidarea interna a Imperiului precum si a granitelor orientale de catre imparatii iconoclasti, a permis noii dinastii, intemeiata de Vasile I (867-886), sa treaca la o politica ofensiva pe plan extern, care a culminat in timpul imparatilor-soldati, precum Nichifor al II-lea Focas (963-969), Ioan I Tzimiskes (969-976) si Vasile al II-lea (976-1025). Aceasta perioada a fost numita de bizantinistul francez G. Schlumberger «marea epopee bizantina» .
De-a lungul tuturor frontierelor, Imperiul a fost nevoit sa faca fata pericolului arab (exceptie facand granitele de la Dunare). In fata acestei situatii, atat Vasile I cat si Leon al VI-lea au organizat mai multe campanii, unele cu rezultate interesante, fara a repurta insa victorii decisive . In Occident, au reusit sa cucereasca localitatea Tarente, in timp ce arabii si-au consolidat cuceririle numite Creta sau Sicilia, la care si-au adaugat Siracuza, Taormina si Reggio . In partea orientala a Imperiului, arabii au fost impinsi pana la frontiera asiatica, numai ca in 904 o flota de pirati musulmani a atacat prin surprindere Tesalonicul, facand cu acel prilej un numar de cca. 20.000 prizonieri. Acest moment a marcat si revirimentul ofensivei bizantine din vremea lui Roman Lecapenul, cel care va repurta succese notabile in Mesopotamia prin recucerirea cetatii Edessa . Nichifor Focas si Ioan Tzimiskes mai intai ca generali, iar mai apoi ca imparati au repurtat la randul lor o serie de succese decisive. Focas a recucerit Creta si Cipru, intre 965-966 Tarsul, Cilicia, Mopsuestia si Anazarbe, dar mai ales Alepul si Antiohia (969) . Tzimiskes a luptat dincolo de Eufrat, organizand o adevarata cruciada pentru eliberarea Locurilor Sfinte: el a recucerit Baalbek, Damascul, o parte a Palestinei (Nazaretul, Acra, Cezareea), fara a putea obtine insa Ierusalimul (ajunge la numai 180 km.). La intoarcere el a cucerit si Beyruthul, Sidonul si Laodiceea, multumindu-se pana la urma numai cu consolidarea posesiunilor din Nordul Siriei. Vasile al II-lea a pastrat toate aceste teritorii fara insa a le extinde in mod sensibil. El a dobandit totusi Edessa in 1001 si a organizat apararea Eufratului.O alta regiune care a cunoscut tot acum lupte neincetate intre Imperiul persan si cel bizantin, a fost Armenia . Din secolul al VII-lea ea a fost ocupata de arabi, iar cucerirea cetatii Amorium in 838 a fost ultima lor victorie notabila. In 872, armata lui Vasile I a cucerit orasul Tefrik situat in partea de est a themei armeniacilor, punand astfel capat existentei unui zone controlate de pavlicieni, o secta maniheeana care oscila intre arabi si bizantini . Progresul in acest teritoriu al trupelor bizantine s-a accelerat in secolul al X-lea cand au ajuns pana in Mesopotamia, Cilicia si Nordul Siriei. In vremea lui Constantin al VII-lea si a lui Roman al II-lea, principalii lor generali Nichifor Focas si Ioan Tzmiskes au patruns in Cilicia, cucerind Germaniceea (949), Hadath (957) si Samosata (958), iar Vasile al II-lea a reusit sa cucereasca o buna parte a Armeniei. Cuceririle lui Vasile al II-lea au cuprins in Armenia spatiul dintre lacul Van si Vaspurkan, iar din 1020 bizantinii au ajuns si in Georgia, regiune cu credinciosi calcedoneni ai caror aristocrati veneau destul de des sa-si incerce sansa in armata si administratia bizantina.
Bizantul nu a renuntat nici la Italia, unde Leon al VI-lea a organizat doua theme: a Longobardiei si a Calabriei . Se pare ca imparatul bizantin si-ar fi disputat titlul imperial cu Otto, incoronat la Roma in 962 si fondator al sfantului Imperiu Roman Germanic. Pericolul arab a facut insa ca aceste ambitii sa treaca pe planul secund, Focas incercand sa realizeze chiar o alianta cu Otto. Tzimiskes a dat chiar de sotie pe printesa bizantina Teofano lui Otto , care pana la urma a fost invins de arabi.
In privinta relatiilor cu bulgarii de la sudul Dunarii, putem spune ca acest pericol ramane localizat. Conflictul se acutizeaza sub urmasul lui Boris, Simeon, care fusese crescut la Constantinopol. De aici el si-a insusit foarte bine lectia bizantina: pentru el era nevoie de un singur Imperiu pe pamant, gandindu-se la inlocuirea Imperiului bizantin cu unul bulgar. Ambitiile sale il imping pana la zidurile Constantinopolului sau ale Tesalonicului . Chiar daca a reusit sa incheie cu acesta o pace prin care se obliga la plata unui tribut, Leon al VI-lea a fost in cele din urma nevoit sa cedeze bulgarilor si intinse teritorii din Macedonia. In 912, Alexandru a refuzat sa mai plateasca tribut, masura care a condus in 913 la o noua amenintare a cuceririi capitalei Constantinopol. Renumite raman pentru bulgari bataliile de la Anchialos din 917 sau de la Adrianopol din 922, care le-au permis acestora ocuparea Macedoniei si a Traciei, cu exceptia oraselor Tesalonic si Constantinopol. Conflictul cu bulgarii a cunoscut o schimbare de forte odata cu moartea lui Simeon in 927. Succesorul acestuia, Petru, nu s-a ridicat la inaltimea predecesorului, iar sub tarul Samuel, imparatul Vasile al II-lea a purtat mai multe campanii victorioase intre 986 si 1014. Inversunarea de care a dat dovada in acest interval i-a atras si supranumele de “Bulgaroctonul”, adica invingatorul de bulgari.