b1z12zi
Criza economica internationala din 1921 a marcat politica economica a diferitelor
state in etapa urmatoare. Marea Britanie a fost lovita dur in acel an, mai ales
ca facuse tentativa nereusita a refacerii puterii sale monetare si financiare.
In schimb, Germania s-a orientat spre relansarea industriala prin investitii
si folosirea cat mai larga a mainii de lucru, sacrificandu-si deliberat moneda
prin inflatie si o fiscalitate scandalos de usoara pentru interprinderile industriale:
acesta este, de altfel, paradoxul Germaniei din 1921-1922, cand curba productiei
industriale este in crestere, in timp ce valoarea marcii nu inceteaza sa coboare.
Franta, la randu-i, a incercat, in 1921, sa foloseasca Tratatul de la Versailles
nu ca instrument de presiune continua asupra Germaniei ci ca un mijloc prin
care sa profite de pe urma refacerii economice a acesteia; era conceptia lui
A.Millerand, presedinte al republicii din septembrie 1920 si de la Spa, in iulie
acelasi an.
Luand initiativa, dr. Walter Rathenau, ministrul Reconstructiei in cabinetul
Wirth, a fost promotorul acordurilor de la Wiesbanen incheiate pe 6 octombrie
1921 si completate pe 7 octombrie 1921 cu acorduri-anexa prevazand restituiri
de material rulant de cale ferata, utilaje industriale, etc. Impreuna, Acordul
din 6 octombrie si acordurile-anexe din 7 octombrie isi propuneau sa lichideze
Litigiul franco-german in materie de reparatii peste capul Comisiei de reparatii.
Acordul din 6 octombrie era un acord-cadru avand urmatorul continut: in Franta
trebuia sa se creeze un organism “B”, care avea misiunea sa adune
si sa centralizeze cererile viitorilor beneficiari francezi ai livrarilor in
natura din Germania cu titlul de reparatii. In Germania se crea un organism”A”
(“Organism national valabil pe tot intinsul Reichului, fara deosebire
intre teritoriile ocupate si Germania neocupata”) aflat sub granita si
controlul guvernului din Berlin. Organismul “B” ar fi transmis organismului
“A” comenzile fara a le mai trece prin Comisia de Reparatii (regula
obligatorie instituita prin tratatul de la Versailles), iar”A” le
distrribuia interprinderilor germane dupa cum dorea. Acordul, pe durata 1 octombrie
1921-1 mai 1926 prevedea un volum maxim de livrari de 7 miliarde marci-aur.
Finantarea de guvernul Reich-ului a interprinderilor germane ce ar fi facut
livrari in Franta, urma sa fie inscrisa, in proportie de 35 la 48% in contul
anual al obligatiilor germane de reparatii. De adaugat la cele enuntate, stipulatiile
asupra livrarilor de carbune german catre Franta in cantitati si preturi extrem
de convenabile acesteia din urma, preturi mai coborate fata de cele pe care
Franta le platea pentru carbunele importat din Anglia.
Pentru Franta avantajele erau imediat si evidente: obtinerea de carbune, materii
prime si produse industriale la preturi foarte scazute ceea ce permitea refacerea
economica rapida. Pentru Germania, planul lui Rathenau viza in primul rand contracararea
proiectelor militare franceze (inspirate de Foch) de ocupare a Remaniei, salvarea
unitatii si suveranitatii Germaniei.
Pe alt plan, politica de cooperare economica franco-germana avea si un ascutis
indreptat contra Angliei cerea economica rapida. Pentru Germania, planul lui
era eludat din problema generala a reparatiilor nemaiputandu-si exercita controlul
asupra raporturilor franco-germane.
Prin apropierea franco-germana deschisa prin acordurile de la Wiesbaden, Rathenau
spera sa castige de partea sa Franta in problema Sileziei Superioare, socoteala
ce s-a dovedit gresita: la putine zile dupa semnarea amintitelor acorduri, Societatea
Natiunilor confirma la 20 octombrie, rezultatul plebiscitului din 20 martie
1921 din Silezia Superioara prin care chiar daca Germaniei ii reveneau doua
treimi din suprafata teritoriului disputat, Polonia pastra acea treime din suprafata
teritoriului disputat, Polonia pastra acea treime in care se afla cea mai mare
parte a bazinului carbonifer si a industriei: Franta sustine activ Polonia in
aceasta problema. In noua stare de lucruri, guvernul Wirth a demisionat, iar
Anglia a activat din nou politica de sef de orchesta in problema germana. La
2 decembrie, la Londra, Lloyd George il asigura pe Rathenau:”Anglia doreste
o Germanie puternica,solida,infloritoare…Voi angaja toate fortele noastre
pentru ca Germania sa renasca”.
Concomitent, la Comisia de reparatii (de avizul careia depindea intrarea in
vigoare a acordurilor de la Wiesbaden) s-au manifestat aprehensiuni ale diferitelor
state creditoareale Germaniei cu privire la eventualitatea blocarii de catre
Franta a tuturor posibilitatilor de plata ale Germaniei, in contul reparatiilor.
In acest context, preluarea Extremelor de catre Poincare in ianuarue 1922, dupa
demisia lui Briand, a fost urmata de complicate actiuni diplomatice pentru punerea
in aplicare a acordurilor de la Wiesbaden. In iunie 1922 (dupa esecul Conferintei
de la Genova si incheierea acordurilor de la Rappalo), Comisia de reparatii
a avizat favorabil acordurile de la Wiesbaden. Dupa aceasta data s-au incheiat
numeroase intelegeri intre firmele franceze si germane pentru livrari de carbune
si minereu, dar, toate acestea erau nascute moarte. In raportul international
de forte s-au produs modificari profunde, cu urmari pe multiple planuri si pe
o mare intindere de timp prin acordurile germano-sovietice din aprilie 1922.
BIBLIOGRAFIE
“PREMISELE IZOLARII POLITICE A ROMANIEI 1919-1940”
VIORICA MOISUC
Editura HUMANITAS, Bucuresti 1991
