n5v6vc

Romania se afla intr-un efort febril de reintegrare in Europa. Efort, in fond, superfluu, impus de o semi opaca optica dinspre exterior, ale carei imagini s i concluzii au fost acceptate de multi cu resemnare, si chiar supralicitate de unii, cu zel de autoflagelanti.
Evenimentele trecutului, interpretate lucid, indepartand auriturile encomiastice, dar si colbul as ternut peste ele de o vinovata uitare permit -; mai ales cu prilejuri comemorative -; o redimensionare a constiintei valorii

capacitat ii creatoare de istorie a propriei natiuni. Capacitate ce se evident iaza si mai ferm prin as ezarea ei intr-un context cuprinzator, comparatist, al istoriei universale.
Revolut ia de la 1848 a reprezentat pentru nat iunea romana cea dintai veritabila intrare in marea istorie a lumii; aceasta datorita calitatii superioare a programelor s i a act iunilor ei, cat si simultaneitatii desfasurarii sale cu luptele revolutionare de pe aproape in treg continentul.
Cu putine exceptii, istoria noastra anterioara, privita dinspre occident, a putut sa apara margin ala si episodica. Altfel insa revolutionarii de la 1848: ei au fost europeni in gandul si fapta lor, in patosul sentimentelor, ca si in al erorilor juvenile. Au beneficiat de sansa de viet uire si lucrare intr-o noua s i superba clipa de reintinerire a Lumii Vechi.
Intr-adevar, fenomenul petrecut in istoria europeana in 1848-49 a fost unic. In numai cateva luni, la
inceputul anului 1848, continentul, de la Atlantic la Dunarea de Jos, din Sicilia pana in Danemarca, a fost cuprins de mis cari revolutionare. Aria atat de intinsa si aparenta spontan eitate a propagarii intr-un timp scurt, programele complexe, cu notabile paralelisme, pendularea intre violenta faptelor si idealismul romantic al intentiilor, - sunt cateva elemente care singularizeaza fenomenul 1848 in istoria europeana.
Opiniile istoricilor asupra caracterului general si a notelor specifice ale memorabilului an au cunoscut o evolutie, trecand prin doua etape principale.
A doua jumatate a secolului trecut, in cursul careia s-a consemnat cronologia evenimentelor s i s-au emis asupra lor primele judecati de valoare, a coincis, in istoriografie cu viziunea precumpanitor national-statala supra
intregului proces, cu exceptii inca neinfluente, reprezentate de primele afirmari ale conceptiilor economiste, sociologizante si socialiste. S-a insistat, in context traditionalist, pe descendent a revolutiilor de la 1848 din marea revolutie franceza s i s-au evidentiat particularitat ile lor, de la un popor la altul, cu o tendinta chiar de a absolutiza opozitia dintre ele s i a estompa notele certe de un itate paneuropeana.
In secolul nostru s i mai ales din preajma centenarului evenimentului, istoriografia s-a orientat in directia unei viziuni integratoare. Amploarea si cvasisimultaneitatea revolutiilor de la 1848 n-au mai fost receptate cu surpriza s i cu suspiciuni de contaminare reciproca insidioasa. Perspectiva spat io-temporala a evenimentului a fost largita. El a constituit, in aceasta interpretare, finalul unui proces revolutionar succesiv, inceput in preajma anului
1770, comportand etapele revolutiilor americana, franceza, latino-americane s i europene dintre 1815-1830 si alcatuind o unica revolutie cu finalitate modernizatoare a emisferei vestice, unii preferand sa o numeasca
„revolutie atlantica”.
Problema daca revolut iile d e la 1848 au incheiat o epoca noua sau, dimpotriva, au deschis una noua, a prilejuit si ea o dezbatere interesanta in istoriografia mai recenta.
Iata o parere ex plicita din partea unui reprezentant al filiatiei stran se intre momentele 1789 s i 1848:
„Miscarea din 1848 a fost europeana, dar cons tient franceza in originile sale. Principiile de egalitate si suveranitate nationala, testate de Marea Revolutie, s i-au aflat in 1848 implinirea logica in votul universal si in republica…”

La polul opus se vehiculeaza ideea unui fenomen revolutionar calitativ nou, covarsitor de factura economica, urmarind o redistribuire a bunurilor si o amendare a echilibrului social in favoarea paturilor urbane defavorizate. In aceasta interpretare provocatoare, reziduurile marii revolutii franceze, ca de ex. ideea republicii, n-ar fi facut decat sa se suprapuna peste caracterul nou, esentialmente economico-social, si sa-l mascheze, diminuandu-i semnificatia novatoare.
S-a mai afirmat ca revolutiile din Germania, din centrul s i rasaritul Europei au marcat un faliment al liberalismului, sublimat din credo-ul de la 1789, el fiind -; in aceste part i, inabus it de nationalism. Acest punct de vedere a fost combatut de cativa mari istorici germani din secolul nostru care au demonstrat ca liberalismul n-a sucombat in ciocnirea cu nationalismul, ci a ramas o concept ie viabila si influenta, acomodandu-se cu progresul ideii nat ionale si chiar servindu-l.
Un alt fapt pe care l-au subliniat cercetarile mai recente este influent a revolutiilor de la 1848 in tarile neatinse direct de ele. Europa anului 1848 se prezinta ca un aglomerat d e zone concentrice, in centru mai intens, spre periferie mai slab afectate de seismul revolut ionar.
Spre exemplu, au fost tari in care nemultumirile si protestele s-au exprimat prin demonstratii populare sau chiar incercari izolate de insurectii. As a s-a in tamplat in Anglia, in aprilie 1 848, in Sp ania in luna mai, ceva mai inainte in Portugalia. Si aceste mis cari revendicau reforme constitutionale si institutii democratice.
In alte tari, guvernele s-au grab it sa previna izbucnirea de asemenea tulburari, luand init iativa refo rmelor de tip liberal. A fost cazul Belgiei, Olandei, Danemarcei s i al Elvetiei.
Revolut iile propriu-zise au fost de doua tipuri, dar nu fara comunicare intre ele. In Franta avusesera loc,
inainte de 1848, doua revolut ii care transformasera societatea franceza in sens modern. In consecinta, in Franta la
1848 se va pune pe de o parte doar problema largirii cadrului democratic al regimului politic -; prin vot un iversal si republica -, iar pe de alta parte, prin dreptul la munca, incadrarea componentelor „celei de-a patra stari” -; muncitorii industriali -; in normalitatea schemei de organizare a socialului s i a politicu lui.
Franta realizase cu secole inainte unificarea teritoriului national si adusese, intre 1789-1794, o ameliorare substant iala a conditiei sociale s i materiale a taranimii. Prin urmare, nici problema nationala, nici cea agrara, atat de agresiv prezente in alte parti ale Europei, nu au avut in Franta anului 1848 nici o relevanta.
Revolut iile din centrul si rasaritul Europei apartin altui tip, caracterizat prin: combaterea practicilor guvernarii absolutiste s i punerea bazelor si drepturilor cetat enesti; revendicarile de ordin national-statal: eliberare, unitate si independenta nat ionala; ameliorarea conditiei taranimii prin desfiintarea vechilor obligatii din cadrul raporturilor de dependenta din feudalism, abolirea starii de iobagie s i improprietarirea taranului, prin sacrificarea
in folosul acestui scop a unei parti din marea proprietate funciara.
Revolut iile din Europa centrala si rasariteana aveau de indeplinit, in aceste zone, rolul istoric pe care il jucase revolutia de la 1789 in Franta; de a transforma in chip radical structurile de proprietate, de relat ii sociale si de organizare politica, de a crea noua societate moderna.
Obiectivele numeroase si diverse ale acestor revolutii s-au manifestat in cadrul fiecareia, in functie de conditii specifice, cu o intensitate diferita; dar intre ele a persistat o interdepend enta, chiar s i atunci cand unul din

telurile enumerate parea sa monopolizeze programul de actiune, estompandu -le pe celelalte. In Confederatia germana locul central al programului revolutionar l-a ocupat cerinta unificarii nat ionale. In statele italiene, aceea a eliberarii provinciilor aflate sub dominat ia straina, austriaca, urmata indeaproape de idealul unitatii nationale.
Pentru cehi, maghiari, romani au stat in prim plan obiectivul independent ei sau autonomiei politice, imp reuna cu problema raporturilor agrare.

Acolo unde unitatea nat ionala a fost obiectivul de capetenie, mis carile revolutionare respective au acordat o relativ scazuta importanta rezolvarii unor revendicari sociale, mai ales taranes ti, des i, spre ex., in Italia de sud problema era deosebit de acuta.
In schimb, popoarele care au trebuit sa lupte in primul rand pentru eliberare nat ionala au pedalat paralel si pe emanciparea taranimii. Era consecinta faptului ca de ob icei raporturile de subordonare politica, de la popor la popor, instituiau s i raporturi de subordonare si oprimare sociala, cu o polaritate etno-nat ionala. De aceea, in cazurile in speta s-a realizat firesc si aproape necesar legatura dintre obiectivul national si cel social-agrar al revolutiei.
Pentru miscarile in ale caror programe pe primul loc a stat telul eliberarii nat ionale, sunt tipice revolutiile popoarelor d in Monarhia habsbu rgica si din Tarile Romane.
Revolut ia maghiara a evoluat grabnic de la revendicarea autonomiei la proclamarea independentei totale. Dar pe aceasta ea nu a vazut-o in spiritul nat ional specific veacului al XIX-lea, ci pe o baza traditionalist istorica, vizand restabilirea statului intre limitele sale medievale care cuprindeau s i alte popoare decat cel maghiar.
Eludand concept ia organicist-istorica despre geneza si natura natiunii, impartas ita in secolul al XIX-lea de majoritatea popoarelor central si est-europene, revolut ia maghiara a optat pentru conceptia constitut ional juridica, potrivit careia locuitorii aceluiasi stat, indiferent de apartenent a etnica -; formeaza o nat iune in temeiul proclamarii egalitatii lor si al beneficiului acelorasi garantii constitutionale ale dreptu rilor si libertatilor, expresie a drepturilor naturale ale omului si ale contractului social.
Romanii ardeleni, in schimb, au formulat, in cadrul discursului p rogramatic al lui Simion Barnutiu la
Blaj, teza mixta a fundamentarii identitat ii nationale deopotriva pe drepturile contractuale, pe cele istorice s i pe natura organica a nat iunii, produs al dezvoltarii naturale.
Ei au revendicat statutul de egalitate deplina si de autonomie a teritoriului in care erau majoritari, pornind de la necesitatea recunoasterii leg ale a nationalitatii lor distincte, ca un corp politic de sine-statator, si au afirmat chiar imposibilitatea realizarii libertatii, in afara acestui cadru politic-national autonom, cu existenta legal recunoscuta si garantata.
Revolut ia din Muntenia si miscarea revolut ionara din Moldova au pus problema unificarii politice si pe aceea a autonomiei -; premisa imediata a independentei fata de puterile suzerana si protectoare- Imperiul otoman si Rusia.

Dar impreuna cu ele au figurat in programul lor revolutionar emanciparea sau ameliorarea conditiei taranilor, organisme legislative si politice reprezentative, mergand pana la alegerea domnului din oricare clasa sociala, libertatile cetatenesti s.a.
Prin pozitia geografica, revolutiile romanes ti d e la 1848 apar situate inspre limita exterioara a fenomenului european petrecut atunci. Privite insa prin prisma continutului, ele n-au fost marginale in raport cu acesta.
Comparatia cu procesul european general poate fi facuta, cu sens deplin, luand ca baza mis carile romanesti din Transilvania si Muntenia. Fiindca numai ele au avut putinta de a depas i stad iul enunturilor de intentii s i de a-s i desfasura, in pofida inabusirii lor, un evantai larg de valent e ale programelor s i act iunilor.
Revolut ia din Transilvania a fost conexa evenimentelor din Monarhia austriaca. Acestea au servit drept catalizator declansarii, prin reactie, a mis carii romanesti ardelene s i a cristalizarii ideilo r sale directoare.
Argumentele acestora au fost in covarsitoare proportie imprumutate interpretarilor trecutului istoric al provinciei.
Ideile revolut iilor europene mai indepartate in spatiu, desi au parven it la cu nostint a cercurilor conducatoare ale miscarii, nu au fructificat mult.
Ardelenii au fost pragmatici si tacticieni, ancorandu-se in traditia revendicarilor politico-sociale ale natiunii romane formulate inca din secolul al XVIII-lea, de la Inocentiu Micu si de la Supplex Libellus

Valachorum. Saluta libertatile democratice, fara a le adauga nuantari proprii, sunt monarhisti constitutionali; nu ataca problema schimbarii formei de stat: autonomismul lor provincial sugereaza, pentru o etapa viitoare, alaturarea de solutia federalizarii, deocamdata inca nenumita; insp re ea tin dea, in subsidiar, poate nu deplin constient, si corporatismul lor etnic-national. Des i discursul lui Barnutiu v a constitui un text fundamental al nationalismului romanesc, nu se identifica explicit in miscarea ardeleana aspiratia nemijlocita spre unitatea nationala panromaneasca. Acea mult invocata strigare: „Noi vrem sa ne unim cu tara!” -; ni se pare o interpolare din partea unor memorialis ti pios i, cu scopul d e a cosmetiza starea de spirit a masei participant ilor la adunarea de pe Campia Libertatii.
Mis can du-se intre limitele pragmatismului istoricist, mai put in in orizontul ideatic larg deschis de revolutia franceza, revolutia ardelenilor a fosr in schimb cea mai unitar articulata atat in interiorul elitei co nducatoare, cat si in relatia acesteia cu masele taranes ti pe care a reusit sa le atraga, sa le organizeze si sa le insufle o cons tiinta politica, asa cum nicaieri altundeva in cuprinsul suflarii romanesti de atunci.
Mult mai „europeana” a fost, sub mai mult decat un singur aspect, revolutia din Muntenia. La receptivitatea ei pentru ideile occidentale a contribuit in mod evident trecerea aproape a intregii sale grupari co nducatoare p rin centrele de cu ltura s i prin cercurile politice franceze, cu care ea a stabilit relatii directe si ap ropiate. Nivelul teoretic s i cel pragmatic al viziunii revolutionare muntene se afla intr-un raport invers fata de cel din Transilvania: primeaza ideile democratice din p atrimo niul spiritual al revolutiei franceze celei mari, iar directiile actiunii practice, luand fara indoiala in atentie imperative social-politice particular-concrete, lasa totusi impresia ca si acestea au fost jalonate dupa modele ale gandirii revolutionare occidentale.

Revolut ia munteana n-a fost destul de omogena la nivelul conducerii si nici n-a verificat suficient creditul moral acordat unor persoane din armata sau din inaltul cler. Neinchegate, cum ar fi trebuit, au fost contactele sale cu oamenii de rand din capitala, ale caror ridicari la lupta apar sporadice si spon tane. Superficiale,
in fond, s i preocuparile pentru organizarea apararii guvernului provizoriu de uneltirile interne si mereu iminenta intervent ie externa. Armata lui Magheru n-a aflat prilej a face ceea ce au facut lancierii lui Iancu.
Raportarea revolutiilor noastre de la 1848 la cadrul european al fenomenului e po sibila si justificata pe de o parte din punctul de vedere al subitei modernitati de care spiritul s i cons tiint a politica romaneasca au dat dovada. Ele inseamna inaintarea acestor doua elemente in intampinarea istoriei europene si intru contopirea istoriei poporului roman cu ea, la un nivel superior celui din veacurile precedente.
Aceeasi problema poate fi deschisa s i din perspectiva opusa: in ce masura cadrul european al fenomenului revolut ionar a pasit in intampinarea celui romanesc, in sensul de a-i acorda atentie si a-l integra intre evenimentele de semnificatie ale momentului istoric.
Constatarea este apropiata de aceea formulata in cazul primei ipostaze: din ambele sensuri, dinspre rasarit s i dinspre apus, istoria romaneasca a inceput a se situa, la 1848, la rascrucea drumurilor europene.
Informatiile presei, rapoarte consulare s i alte categorii de relatari denota ca romanii nu mai sunt doar obiect de interes sporadic, dintr-o provincie indepartata a continentului.
Nu ar fi corect, din punctul de vedere al adevarului istoric, sa ne insusim aidoma, spre a defini momentul
1848, o celebra faza a unui la fel de renumit om de stat al secolului nostru. Putem insa spune despre acest moment ca a fost, daca nu „cea mai”, dar cel putin, „o mareata clipa a istoriei noastre”.