Savant de o eruditie multilaterala, Timotei Cipariu a fost, alaturi de Dimitrie Cantemir si de Bogdan

Petriceicu Hasdeu, reprezentantul cel mai insemnat al spiritului enciclopedic in cultura romana.
S-a nascut in satul Panade, langa Blaj la 21 februarie (st.v.) 1805, din parinti tarani. Potrivit unei traditii de familie, ar fi avut, dinspre tata, o ascendenta moldoveneasca, databila de prin jurul anului 17001. Dupa mama, se inrudea cu familia lui Ioan Maiorescu2.

A invatat carte mai intai de la fratele mai mare, Ioan, „diac” (cantaret) la biserica din sat, iar intre 1814-

1825 la Blaj, unde a parcurs pe rand clase de scoala elementara, de gimnaziu si de seminar teologic.
Din copilarie s-a remarcat aptitudinea lui exceptionala pentru insusirea limbilor. Pana la varsta de 12 ani invatase a citi cu litere chirilice, latine si grecesti. Dupa un calendar bilingv, latin-ebraic, a descifrat singur alfabetul ebraic. In cursul studiilor gimnaziale si teologice a ajuns un excelent cunoscator al limbilor clasice, al limbii germane, al ebraicei iar de pe la 1840 si al arabei3. Citea in franceza, engleza, maghiara si italiana. Avea cunostinte de persana si de arameica biblica.
A fost profesor si, din 1854, director al gimnaziului din Blaj, profesor la seminarul teologic, director al tipografiei diecezane pe care, dupa cum atesta George Baritiu, a reorganizat-o, facand-o mult mai functionala4. Activitatea sa didactica a adus o contributie de seama la calitatea si la prestigiul scolilor din Blaj. Intr-o cuvantare pe care se pregatea sa o rosteasca in dieta de la Sibiu (1863), el exprima aceste valoroase opinii: „… Scoalele nu sunt, nici nu se cade sa fie numai scoale pentru formarea celor ce vor sa intre in vreun serviciu public … ci scoalele au sa fie viata si pentru toate ramurile vietii, care sunt foarte multe, si care recer5 o educatiune nu unilaterala ci de toate partile completa, armonica si naturala.
Unilaterala insa cauta sa fie daca cineva are educatiunea numai pentru un ram al vietii,- si nenaturala daca educatiunea se face nemasurat conditiunea naturale in care se afla cineva. Ea inca e si mai nenaturala daca educatiunea omului nu e nationala.6
In consens cu asemenea principii, Cipariu, in calitate de director al gimnaziului, a adus imbunatatiri programului de invatamant. A sporit numarul orelor de limba romana, in detrimentul celor de latina, greaca si germana. Din a doua parte a anului scolar 1868-1869 a introdus franceza ca limba facultativa. A cautat sa dezvolte studiul stiintelor naturale, chimiei, fizicii, geografiei si istoriei Transilvaniei. In 1867 a introdus desenul, gimnastica si muzica.7
A indemnat la achizitionarea de piese arheologice, de documente istorice si cultural-artistice care aveau sa se adauge, in muzeul scolar exponatelor destinate studierii stiintelor naturii.8
Pentru uzul scolilor, a intocmit sau prelucrat manuale de gramatica latina, de poetica si versificatie, de filozofie, de buna purtare, iar compendiul sau de gramatica romana a cunoscut, pana pe la sfarsitul secolului al XIX-lea, 12 editii.9
Orizontul larg, - conceptia inaintata pentru acel timp -; in problemele de invatamant si cultura isi aveau punctual de plecare in Luminismul impartasit de intelectualitatea romaneasca din Transilvania vreme de un secol dupa anii de varf ai activitatii Scolii Ardelene. „Au nu e timp -; scria Cipariu in 1855 -; sa ne scuturam intuneceala de pre ochii cugetului nostru, care, in lumina culturei de astazi, numai singur nu se poate limpezi?”10
Cipariu era convins, de asemenea, de realitatea progresului, fapt care-i permite o viziune moderna asupra civilizatiei si culturii, depasind admiratia neconditionata pentru clasicism. Aceasta limita multora dintre contemporanii sai, mai ales in ambianta culturala a Blajului, posibilitatea aprecierii unei pluralitati de valori, antice cat si moderne. Pentru Cipariu, geniul elenic era vrednic de admiratie in sine, dar si pentru ca a dat gandirii omenesti „impuls necontenit, prin care lumea noua, la popoarele inaintate in cultura, se face rivala celei vechi, si se descopera una mie de inventiuni, una mai mareata decat alta, prin care lumea noastra intrece pe cea veche

…”11
A fost si literat, nu fara inzestrare intr-o anumita directie. Recitirea unor opere ca Memoriile si Jurnalul de calatorie in Tara Romaneasca, „ … releva in autorul lor pe unul din pionierii prozei ardelene, a carui contributie la dezvoltarea literaturii noastre a ramas aproape ignorata.”12
In poezie, gen pe care l-a abordat in tinerete atat cu productii originale cat si cu traduceri, - n-a excelat. Structura lui sufleteasca, nu lipsita de vibratii sentimentale, nu era, cu toate acestea, una poetica. Pe de alta parte, limbii romane -; mai ales celei ardelenesti -; din prima jumatate a secolului al XIX-lea ii lipseau mladierea, nuantele, imaginile care sa ingaduie transpuneri de calitate din opera unor poeti ca Goethe ori Schiller, spre care Cipariu si-a indreptat uneori ambitia. El nu avea vocatia si talentul unui demiurg al cuvantului, capabil sa realizeze acea subita proiectare a limbii pe un plan superior, inedit, de expresivitate, care distinge pe veritabilul poet de simplul versificator. Chemarea sa era catre stiinta, si a avut intelepciunea de a nu insista in alte domenii, astfel incat sporadicele si nereusitele sale tentative de tinerete sunt de natura sa recolteze doar cate un zambet indulgent.
Destinul lui Cipariu ca filolog a fost -; s-ar putea spune -; dureros. Intinsa lui eruditie pe acest taram a ajuns, mai ales pentru marele public, sa fie desconsiderata, chiar ridiculizata, din pricina identificarii ei cu etimologismul, curent eliminat de fonetism si compromis de superba ironie a unui Titu Maiorescu.
Daca etimologismul nu are cum fi reabilitat, opera filologica a lui Cipariu pune in schimb in evidenta si unele structuri rezistente, chiar impotriva propriilor erori.
Etimologismul lui Cipariu n-a fost o aberatie a unui savant izolat de realitate, obsedat de constructii intelectuale arbitrare. El pornea intr-o intentie judicios motivata: dorinta de a se ajunge la o scriere unitara a limbii romane. Cipariu se temea ca fonetismul, supus uzantelor diverse ale pronuntarii limbii, nu va fi capabil sa realizeze uniformizarea ortografica. De aceea, el considera ca ortografia etimologica, preconizand scrierea pe baza formelor originale ale limbii, ar fi mijlocul de a statornici unitatea grafica a limbii literare.
Etimologismul mai trebuia sa fie si un instrument al demonstrarii latinitatii limbii romane, - in ultima instanta un argument al cauzei nationale. In parte dintr-o asemenea ratiune, iar nu atat dintr-una strict filologica, a rezultat si „purismul” latinizant al lui Cipariu, adica tentativa de „a curata limba … a departa dintr-insa tot ce se afla inca strain … tot ce se trage din limbi de alt caracter, cu totul divers de al limbilor romane …”

Pentru a reconstitui formele vechi ale limbii, din stadiul in care se presupunea ca ea incetase a mai fi latina populara din Imperiul Roman tarziu, Cipariu a procedat la cercetarea regresiva a evolutiei limbii, propunandu-si a descoperi astfel legile acestei evolutii. S-a pasionat pentru lectura vechilor carti si manuscrise, coborand pana la cele mai timpurii exemple de limba romana, din secolul al XVI-lea.
Scopul ce-si propusese nu i-a reusit. Dar cercetarile sale au dobandit o alta valoare: Cipariu a fost un prim mare istoric al limbii romane. Nicolae Iorga l-a socotit „… incepatorul adevaratelor studii stiintifice cu privire la limba, cultura si istorie in Ardealul romanesc.”14
In filologie a dat Cipariu operele mai numeroase si mai elaborate, culminand cu marea Gramatica a limbii romane, in doua volume (peste 700 de pagini), aparuta in 1869 si 1877 si premiata de Academia Romana15, care in acei ani acceptase etimologismul.
De o deosebita insemnatate, la timpul sau, a fost culegerea intitulata Crestomatie sau analecte16 literare din cartile mai vechi si noua romanesti, tiparite si manuscrise, incepand de la secolul XV pana la XIX, aparuta in
1858. Erau adunate in ea o parte din textele pe care Cipariu isi bazase studiile de pana atunci, de istorie a limbii. Ar fi voit sa continue publicarea lor, dar dificultatile materiale -; redusa perspectiva de difuzare a unei asemenea lucrari de eruditie -; nu i-au ingaduit finalizarea proiectului. Se justifica el insusi: „Nevoit fiind a-si publica toate opurile numai pe spesele sale, se sparia a mai eda17 volume multe si mari, vazand ca si cele edate stau cu magile18 pe grumazi, fiind nevoit a le da de prada.19

Istoria nu i-a fost o profesie, dar a avut contributii si pe acest taram. Lui i se datoreaza intaia cercetare a documentelor rascoalei lui Horea. Intre 22 august-13 septembrie 1828 a lucrat in biblioteca „Teleki” din Targu Mures si acolo a luat cunostinta, printre altele, de textul in original al celei de-a doua scrisori a lui Brissot catre Iosif al II-lea, continand cunoscuta pledoarie pentru taranii rasculati.20
Aferenta acestor preocupari a fost editarea, la Blaj, intre 1867-1872, impreuna cu Ioan Micu Moldovan, a revistei „Archiv pentru filologie si istorie”. In paginile ei a publicat studii istorice si filologice, dar mai ales documente din limba veche.
Nu era la prima experienta de tiparire a unui periodic. Alaturi de George Baritiu, Cipariu s-a inscris printre incepatorii presei romanesti ardelene. Inca de pe cand Baritiu mai era la Blaj, a dezbatut cu acesta si cu profesorul Ioan Rusu posibilitatea infiintarii unui ziar romanesc. Calatorind cu Baritiu, in 1836, in Tara Romaneasca, Cipariu s-a oprit la Brasov. Acolo, cei doi tineri carturari au obtinut sprijinul banesc al comerciantului Rudolf Orghidan pentru periodicul ce avea sa se cheme „Foaia duminecii”, si sa apara la 1 ianuarie 1837, sub redactia lui Ioan Barac.
Dupa ce Baritiu, cu marele sau talent jurnalistic, a asigurat succesul foilor sale brasovene, care au urmat in 1838 mai putin reusitei foi a lui Barac. Cipariu a inceput demersuri, la randul sau, pentru a obtine autorizatia si mijloacele de a scoate si la Blaj un ziar, care ar fi trebuit sa se numeasca „Nunciul” aVestitoruli. Propunerea dateaza din 1839, iar aprobarea i-a venit pe 28 octombrie 1841. Dar felurite piedici au amanat realizarea publicarii, pana la 4 ianuarie 1847, cand ziarul a aparut sub titlul „Organul Luminarii”. Era gandit, cu precadere, ca periodic literar. „A noastra stea manuducatoare, ce nu va apune din ochii nostri, va fi formarea mintei si a inimei poporului roman” -; formula Cipariu scopul periodicului, inspirandu-se vizibil din titlul de-acum reputatei publicatii literare a lui Baritiu.21
Cipariu isi va aminti in cuvinte emotionante scopul urmarit prin acest ziar: „obiectul mai de aproape la care ne concentraram toate puterile a fost aceasta dulce limba, careia se inchinara parintii nostri ca unui idol viu si insufletitor, tezaur ce ni-a ramas de la ei ereditate neinstrainata si necomuna cu altii …”.22

Dupa incercarea de scurta durata a lui Heliade de a le introduce in 1842 in „Curierul Romanesc”,

„Organul Luminarii” a fost cel dintai ziar romanesc tiparit constant cu litere latine.
Incetandu-si aparitia la 28 aprilie 1848, ziarul a reaparut la 12 mai, cu profil politic si cu titlul „Organul National”. Linia moderata imprimata de Cipariu acestui periodic i-a atras nu putine critici. Atitudinea lui era rezultanta dintre sentimentele nationale romanesti si imperativele pacifiste ale eticii clericale. „Nu suntem plecati

adispusi N.N.i a suferi … nici batjocura, nici tractare neomeneasca asupra natiunii noastre. Deviza noastra este sa

fim defensivi si nici o data ofensivi, insa defensivi cu demnitate, pana la cea din urma rasuflare”.
Reprosul de „moderatie”, adresat lui Cipariu in focul pasiunilor politice immediate, nu e cazul sa fie perpetuat de istoriografia ideilor nostre politice. A fost o atitudine explicabila, greu de ocolit de catre un om apartinator tagmei sale si cu un temperament marcat de pasiunea cercetarii, implicand o relativa izolare de lume, pe vremuri adesea practicata de savanti. Nu se poate pretinde fiecarui om sa fie inzestrat pentru lupta pe baricada cea mai expusa…
Cipariu a fost activ in organizarea marii adunari din 3/15 mai. In casa lui s-au desfasurat consfatuirile fruntasilor romani. A colaborat la programul ce avea sa se adopte pe Campia Libertatii, a fost secretar al adunarii si deputat in delegatia care avea sa duca la Viena petitia nationala romaneasca.

Dupa a treia adunare de la Blaj (25 septembrie 1848), a fost ales membru in Comitetul national si s-a numarat printre semnatarii chemarii romanilor la arme.23
George Baritiu dezvaluie ratiunile asa-zisei „moderatii” a lui Cipariu si a altor catorva, care la un moment dat au parut dispusi sa trateze cu guvernul maghiar conditiile acceptarii uniunii Transilvaniei cu Ungaria.
„Imprejurarile de atunci pretindeau chiar intereselor vitale ale poporului roman ca sa se afle cativa romani dintre cei mai destepti, atat in Viena cat si in Budapesta, sub orice titlu, ca sa aiba ocaziune a patrunde pe cat se poate in toata dezvoltarea evenimentelor, a cunoaste intrigele cate se teseau …”.24
Cipariu indeplinea, prin urmare, o insarcinare diplomatica pe langa adversari, acceptand -; in interesul cauzei nationale -; sa-si sacrifice intrucatva reputatia.
Ca un fel de supliment al „Organului National” a fost „Invatatorul poporului” -; o foaie politico- educativa ce se adresa taranilor, pentru a le arata acestora: „Cine-i romanul, in ce consta viata sa nationala, ce insemnatate are impreunarea puterilor, cum se face omul liber, ce-l poate ferici pe roman.”25
Pentru profunzimea atasamentului fata de natiunea sa, elocventa este alocutiunea rostita la inaugurarea Astrei -; „Nici o durere -; spunea Cipariu cu acel prilej -; nu se poate asemana cu acea durere cand isi vede omul nu numai pieirea sa, ci vede deodata si pieirea unei patrii, a unei natiuni intregi … Insa din toate aceste ruine, Providenta ne-a conservat inca in aceste dureri cumplite un tezaur nepretuit care nu ni l-a putut robi nici sabia

invingatorului, nici cruzimea tiranului ce domnea peste capetele noastre … tezaur mai scump decat viata, tezaur care de l-am fi pierdut, de l-am pierde, de vom suferi vreodata ca cineva, cu putere au cu momeli, sa ni-l rapeasca din mainile noastre, atunci mai bine sa ne inghita pamantul de vii: limba romaneasca”.
„Natiunea romana -; continua el -; nu vrea si nu va suferi niciodata ca sa apuna din seria natiunilor ca romana, … nu vrea si nu va suferi niciodata acea batjocura ca sa se lapede de al sau nume si de a sa limba …”.26
Atacat de publicistica maghiara pentru cele ce spusese in aceasta scurta cuvantare, Cipariu a raspuns printr-o „Apologie” de 125 de pagini -; ampla, docta si pasionata pledoarie pentru latinitatea si continuitatea natiunii romane. El isi releva, in acest context, si calitatile de polemist.
Ca la toti intelectualii generatiei de la 1848, patritosmul sau imbratisa cauza natiunii romane de pretutindeni. Astfel, la 1859 el scria despre unirea Moldovei cu Muntenia ca „e o tema politica de atat interes si asa batatoare la ochi, cat ea fara nici o agitatiune … numaidecat si de sine s-a aratat in ochii, sau mai benezicand in anima fiecarui roman, asa de chiara si de invederata, cat de ea, ca de o tema matematica, nu a putut avea nimene nici cea mai mica indoiala.
Numai cei ce pot avea ceva interes particular din statu quo a Principatelor, pot sa urgiseasca impreunarea lor, dar in anema lor nici acestia nu pot sa nege importanta impreunarii lor pentru venitoriul romanilor.”27
Cu activitatea Astrei s-a identificat o buna parte din ultimele decenii de viata ale lui Cipariu. Fusese printre cei 176 de fruntasi romani care, la 10 mai 1860, adresasera guvernatorului Transilvaniei, printul Liechtenstein, cererea de aprobare pentru infiintarea unei societati culturale a poporului roman. Dupa inaugurare, a fost intaiul vicepresedinte al acesteia (1861-1877)28 si apoi presedinte, pana la moarte (1877-1887).
A prezidat adunarile generale ale Astrei la Blaj (1863), Hateg (1864) si Abrud (1865), facand in cadrul lor -; si al altora, ulterioare -; comunicari pe teme istorice (de ex. despre tablele cerate descoperite in Muntii Apuseni) sau filologice.29
A facut parte din prima serie de membri ai Academiei Romane. La 1 august 1867, cand a avut loc, inaugurarea activitatii acestui ilustru asezamant de cultura (sub numele, provizoriu, de Societate Academica), Cipariu a rostit, la Bucuresti, un cuvant de bun augur, in care exprima inca o data sentimentele sale panromanesti:
„Simtul national -; spunea el -; s-a desteptat in toata romanimea. Natiunea romana a venit la cunostinta pozitiei care i se cuvine intre natiunile Europei; ea va face toti pasii cuveniti pentru a ocupa aceasta pozitie cu demnitate.”30
Inca in timpul vietii sale, cat si multi ani dupa aceea s-a vorbit cu un respect inconjurat parca de o taina, de pregatirea de orientalist a lui Cipariu. Comparatia cu Cantemir se impune din nou. Abia in ultimele decenii progresul cercetarilor de orientalistica in tara noastra a fost in masura sa puna in lumina deplina meritele invatatului ardelean in aceasta ramura de stiinta.
Cipariu -; constata in concluzie cercetarile mentionate -; a fost cel mai profund cunoscator de limbi orientale in cultura romana, in secolul al XIX-lea. Eruditia sa in limba si literatura araba a fost uimitoare.

In primul rand, Cipariu a constituit printre orientalisti un caz deosebit, prin faptul ca a invatat araba singur, cu incepere de prin 1838-1839, reusind sa atinga un asemenea grad de perfectiune incat scria direct in araba. A copiat mai mult de 5000 de pagini de manuscrise arabe31 si a fost capabil chiar sa versifice in limba araba. La sfarsitul lunii iunie 1846 a fost ales membru al Societatii Germane (Deutsche Morgenlandische Gesellschaft) infiintata cu un an inainte, cu sediul la Leipzig.
A ramas membru al acestei asociatii pana in 1857, cand -; nu se stie bine din ce motiv -; a incetat a-si mai trimite cotizatia.32
Nu numai ca a cunoscut bine limba araba, dar a facut studii de cultura araba in general, precum si de geografie, gramatica si lexicografie, literatura si prozodie, filozofie, teologie si drept. La timpul sau Cipariu era singurul, in cultura romana, care-si insusise cunostinte orientalistice atat de vaste si din acest motiv eruditia lui in materie era privita de cei din jur ca o curiozitate si ca un fel de cabalistica.

Multilateralitatea preocuparilor avute a facut din Cipariu un bibliofil care si-a alcatuit „cea mai de seama

biblioteca stiintifica particulara romaneasca din secolul trecut”.33

Insumand cam 9000 de volume, din care, din cauza vicisitudinilor vremurilor, mai ales a revolutiei din

1848, s-au pastrat cam 4000, biblioteca sa cuprindea lucrari si manuscrise de mare varietate si valoare.
Prima carte si-a achizitionat-o fiind elev la Blaj, prin 1818-1819: era o editie a Iliadei. Tot restul vietii si-a folosit mijloacele materiale pentru a-si procura carti. Activitatea sa de colectionar de carte veche romaneasca si indemnurile date, in acest sens, unor biblioteci publice din Transilvania, s-au numarat printre stimulii alcatuirii cunoscutei lucrari Bibliografia romaneasca veche, de catre fostul sau elev, Ion Bianu, in colaborare cu Nerva Hodos si, partial, cu Ioan Micu Moldovan (alt discipol fidel al sau).34
La centenarul nasterii lui Cipariu (1905), Nicolae Iorga a evocat pe ilustrul carturar si biblioteca sa in cateva randuri care, la fel cu multe din cele scrise de marele istoric, surprind semnificatii definitive ale operei si ale spiritului unora din oamenii de seama de odinioara.
„Cine a strabatut vreodata salele, astazi prafoase si parasite, ale bibliotecii lui, a trebuit sa ramana uimit de larga raza a interesului sau stiintific, a interesului sau literar si, mai bine, a interesului sau uman. De la manuscriptul de cronica a Moldovei pana la versurile arabe legate in marochin rosu si pana la poezia lirica a timpului sau -; n-a facut si el versuri? -; totul ne intampina acolo. In aceste incaperi a cetit el multi ani de zile, dupa ce noi nu mai stiam sa-i cerem a scrie. Statea inchis in fratia duhurilor celor mari si nu-i pasa de lumea care judeca migalos, cu o cumpana de spiter, greselile fauritorilor de inalte cladiri ale mintii avantate. In batraneta, ca si in tineretea lui, el n-avea nevoie decat de foarte putina odihna, si cei ce l-au cunoscut stiu sa spuna despre usurinta cu care trecea de mai multe ori pe noapte de la intunericul somnului la lumina cetirilor de invatatura si de frumusete, in odaia unde lampa -; ca un simbol! -; nu se stingea niciodata.