Obiective

Cursul isi propune sa analizeze, principalele curente, tendinte si orientari, concretizate in partide politice care s-au afirmat pe parcursul perioadei cuprinse intre Revolutia de la 1821 si Marea Unire din 1918. e3h19hk
Evolutia evenimentelor istorice, activitatea gruparilor si pozitia partidelor fata de chestiunile ce s-au aflat in centrul confruntarilor din societatea romaneasca in acest interval de timp, sunt prezentate in masura in care servesc ca argumente demonstrative si sustinatoare in explicarea substantei doctrinei politice, a valorii si eficientei ideilor programatice privind strategia si tactica in actiunile politice din epoca moderna.

I. INCEPUTURILE PLURALISMULUI POLITIC

Geneza ideilor si curentelor politice moderne sunt strans legate de criza structurilor medievale si de cadrul geopolitic in care Tarile Romane erau constranse sa se manifeste pe scena politica interna- tionala. O particularitate inevitabila a acestora la sfarsitul sec. al XVIII-lea si inceputul sec. al XIX-lea o constituie incercarea de a se inspira sau sincroniza cu directiile dezvoltarii politice si ideologice ale lumii europene, indeosebi occidentale, adoptand idei si doctrine cristalizate initial in aceasta zona.
Marturiile timpului remarca cresterea interesului pentru cunoas- terea revolutiei franceze cu ideile ei innoitoare si afirmarea tot mai insistenta a tendintei de emancipare de sub dominatia fanariota. Anul
1791 marcheaza inceputul elaborarii memoriilor boierimii liberale, adresate marilor imperii limitrofe: Rusia, Austria, Turcia. Ele aveau sa continue si in prima parte a secolului al XIX-lea, cand se cristalizeaza in jurul ideilor reformatoare si de emancipare expuse, primele injghe- bari organizatorice firave sub forma de „partida” sau grupari politice.

Dupa revolutia de la 1821, miscarea de idei a „partidei nationale” se revigora in directia accentuarii necesitatilor de schim- bare nu numai in latura nationala si politica, ci si in nevoile sociale de ansamblu. Documentul cel mai relevant din acest punct de vedere era asa-numita Constitutie a carvunarilor din 1822, al carui principal autor a fost Ionica Tautu. Ea intruchipeaza spiritul inca timid, anemic exprimat, dar de netagaduit al liberalismului, care va germina in curentele liberale si nationale din perioada urmatoare, culminand cu actiunea si programele revolutiei de la 1848.
In manifestarea fenomenului politic romanesc din aceasta perioada nu va lipsi nici afirmarea ideii conservatoare strans legata de interesele marii proprietati funciare. Revelator era in acest sens memoriul lui Mihail Sturdza din februarie 1923 adresat consulului rus Minciaky. „Orice schimbare operata in principiul unui guvernamant -; scria el -; este privita ca o inovare. Si orice modificare a acestor principii submineaza aproape intotdeauna institutiile consacrate de legitimitate si carora succesiunea secolelor le-a imprimat un caracter indelebil”. Prin urmare, schimbarea semnifica un atentat la legiti- mitate, la traditie, la raporturile consacrate de acestea.
Formula conservatoare exprimata de Mihail Sturdza are o nuanta categorica, radicala si de lunga durata.
Era de fapt formula unui mare boier ce beneficia de toate avantajele conditiei privilegiate, pe care le apara prin insistenta ideii de legitimitate, de traditie, de consacrare istorica. Sursa privilegiilor se afla in forta marii proprietati funciare si in raporturile cladite pe ea.
In mod direct, pledoaria lui Sturdza era indreptata impotriva Constitutiei carvunarilor, prin care reprezentantii micii boierimi, urmarind egalitatea de tratament in viata politica cu marea boierime, puneau in discutie un sir intreg de idei si deziderate care semnificau o bresa in ordinea politica si constitutionala a societatii. Totodata se enuntau cu tarie principii liberale, precum: egalitatea de tratament
„inaintea pravilei”, accesul la slujbe pe baza de merit, respectarea libertatii persoanei, introducerea unor reguli in sistemul obligatiilor taranimii etc.
Avantul liberalismului in perioada dintre cele doua revolutii este strans legat de o remarcabila dezvoltare cultural-spirituala. In acest rastimp, Tarile Romane au ajuns sa dispuna, prin preocuparea sta- ruitoare a unor patrioti luminati, de o generatie culta cu o pregatire la nivel european in diferite domenii ale stiintelor umaniste, exacte sau ingineresti. Aceasta generatie tanara, la mijlocul sec. al XIX-lea, trebuia sa fie in masura sa preia conducerea tarii in toate ramurile vietii publice. Exponenti, prin excelenta ai liberalismului, ei au pregatit si declansat revolutia de la 1848, elaborandu-i programul si motivand justetea luptei pentru cauza nationala, ca si pentru libertatea tuturor categoriilor lor sociale. Totodata, ei au fost principalii promo- tori ai modernitatii, oameni de cuget, de cumpanire, de initiative si actiuni bine gandite. „Deviza scutului nostru -; afirma Ion Heliade- Radulescu -; va fi una si aceeasi: echilibru antitezelor. Si prin urmare: dreptul si datoria, autoritatea si libertatea, guvernul si poporul, conservatia si progresul etc., vor afla acelasi respect, din partea noastra, aceeasi aparare, acelasi cult, pe cat vor fi in echilibru, iar la intamplare de a invinge o parte, vom trece de partea acelei invinse, spre a sustine echilibrul. Cu aceeasi datorie si ardoare vom sustine si libertatea si poporul si progresul”.
Formati la scoli si universitati occidentale, indeosebi franceze, cu legaturi externe puternice, grupurile de fruntasi ai revolutiei in ambele Principate, s-au constituit in comitete nationale sau revolu- tionare. Ele au aparut in prima faza a revolutiei cu numele de „partid liberal”, denumire concordata cu programul de reforme adoptate, dar care in realitate nu reprezenta decat grupari politice incipiente pentru un veritabil partid modern. Calificativul de liberal, purtat de grupul de conducatori revolutionari, alterna adesea cu acela de national, pentru ca chiar in desfasurarea revolutiei sa se cumuleze ambele nume de national si liberal. Imbinarea celor doi termeni in titulatura national -; liberala se afirma in Tara Romaneasca in desemnarea politicii desfasurata de conducatorii revolutiei aflate la carma guvernamentala. Prin aceasta individualizare in raport cu boierimea conservatoare sau moderata era si mai pregnanta.
Anii de dupa inabusirea revolutiei de la 1848 au deschis calea unor noi afirmari a partidei nationale, alcatuita din diferite grupari politice, de la liberalii radicali, moderati si democrati, pana la conser- vatorii democrati, in conditiile in care natiunea romana din cele doua Principate era chemata prin Adunarile ad-hoc, sa se pronunte cu privire la viitoarea organizare interna. Alegerea deputatilor pentru aceste adunari consultative de la Bucuresti si Iasi, in cursul anului
1857, a prilejuit o apriga infruntare intre adeptii ideilor liberale si boierii conservatori preocupati ca procesul unionist sa nu le afecteze privilegiile sociale si politice. In cadrul campaniei politice pentru constituirea Adunarii ad-hoc in Tara Romaneasca au luat fiinta primele nuclee liberale la nivel central si local.

Principalii lideri ai partidei nationale, desemnati ca deputati, au dominat lucrarile Adunarii ad-hoc din Moldova si Muntenia, intrunite in toamna anului 1857, care au pregatit Unirea, si prin ideile lor, au imprimat continutul de baza al documentelor adoptate. Optiunile acestor organisme au fost sintetizate de Mihail Kogalniceanu in Moldova si de I. C. Bratianu, Constantin Cretulescu si C. A. Rosetti s.a. in Tara Romaneasca.
In etapa urmatoare a luptei pentru Unire din ultima parte a anului
1858, in ambele Principate, partida nationala a avut un rol insemnat in pregatirea alegerilor pentru desemnarea domnitorului. Dubla alegere a lui Al. I. Cuza a reprezentat rezultatul stralucit al generatiei pasoptiste cuprinse in gruparile politice reunite in scopul solutionarii unei proble- me fundamentale a existentei istorice a romanilor: Unirea Principatelor. Dupa actul istoric de la 24 ianuarie 1859, in spectrul politic romanesc se manifesta o serie de confruntari in principal intre adeptii liberalismului si ai conservatorismului, dar si tendinte divergente in randul gruparilor liberale cu privire la diferite probleme. Dar promo- vand nationalismul, constitutionalismul si pluralismul politic, doctrina liberala in curs de inchegare se interfereaza in aceste aspecte cu cea conservatoare. Viziunea politicii conservatoare poseda si ea unele elemente de liberalism, dar chiar in punctele de tangenta cu acestea apareau deosebiri de pondere. Astfel, in timp ce gruparile liberale doreau sa extinda principiile de libertate si egalitate pana la baza societatii, cele conservatoare vroiau sa le limiteze la varful acesteia.
In mod esential, doctrina liberala se opunea ireductibil celei conservatoare, prin promovarea unei largi deschideri spre emanciparea si improprietarirea taranimii si inzestrarea ei cu drepturi politice. Disputa s-a purtat indeosebi in cadrul Corpului legiuitor unde preponderenta conservatorilor a impiedicat rezolvarea problemei statutului taranimii, ceea ce i-a determinat pe liberali sa-i infrunte prioritar in directia constructiei institutional-politice a statului.
In timpul domniei lui Cuza nu s-a ajuns la o inchegare a marilor partide, continuand insa sa existe cele doua orientari generale, liberala si conservatoare ale celor implicati in activitati politice, acestia alcatuind grupari, mai mult sau mai putin inchegate si statornice. Exceptie de la aceasta situatie o facea gruparea liberalilor radicali, supranumiti si
„rosii” in fruntea carora se situau I. C. Bratianu si C. A. Rosetti, avand o structura ierarhica mai bine definita, cu ramificatii mai ales in orasele si targurile din Muntenia si o bogata activitate publicistica, indeosebi prin gazeta „Romanul” si „nucleul dur” sau „albii” al conservatorilor, strans in jurul puternicei personalitati a lui Barbu Catargiu.

Noul stat national era confruntat in plan politic si de contradictia fundamentala izvorata din existenta Corpurilor legiuitoare de la Iasi si Bucuresti, dominate de conservatori, adepti ai schimbarilor lente si limitate si puterea executiva dirijata de Cuza ce intruchipa ideea transformarii si modernizarii societatii romanesti din temelii. De aici si manifestarea inca de la inceput a doua tendinte opuse de guvernare: personala si parlamentara. Majoritatea gruparilor politice liberale si conservatoare erau adepte ale modelului occidental, parlamentar de guvernare, in timp ce domnitorul Cuza, infruntand numeroase greutati in formarea guvernelor si a adoptarii reformelor necesare, inclina tot mai mult spre instaurarea unei domnii personale.
Aceasta intentie a devenit si mai evidenta dupa disparitia prin asasinare in vara anului 1862 a lui Barbu Catargiu,care formase primul guvern unic al Principatelor.
Folosindu-se de acest prilej, Cuza avea sa inaugureze practica ducerii la putere a unor formatiuni de centru, liberal moderate, in frunte cu Nicolae Kretzulescu si apoi cu Mihail Kogalniceanu.
Intr-o atare perspectiva, in viata politica romaneasca isi face loc o coalitie de o factura aparte, formata din liberalii radicali ai lui I. C. Bratianu si C. A. Rosetti, precum si liberalii moderati ce aveau in frunte pe Ion Ghica, care au pus mai presus de orice, lupta pentru apararea regimului constitutional. Ei si-au gasit aliati in acest sens, pe conservatorii din jurul lui D. Ghica si Lascar Catargiu, punand bazele a ceea ce s-a numit in epoca „monstruoasa coalitie”, cu scopul impiedicarii instaurarii unei domnii personale. Aceasta alianta s-a intarit dupa lovitura de stat de la 2 mai 1864, prin care erau dizolvate institutiile politice create prin prevederile Conventiei de la Paris din august 1858.
Scoase din viata politica, aceste grupari opozitioniste aveau sa aduca in prim-plan necesitatea unei actiuni nemijlocite pentru rasturnarea lui Cuza si inlocuirea lui cu un principe strain, dorinta inscrisa de altfel in horararile Adunarilor ad-hoc.
Dupa inlaturarea lui Cuza la 11 februarie 1866, gruparile liberale, cu exceptia „cuzistilor”, in frunte cu Mihail Kogalniceanu, si o parte a conservatorilor au fost preocupate de edificarea unui regim monarhic-constitutional.
Apreciata ca una dintre cele mai avansate ale timpului sau, Constitutia din 1866 reflecta prin principiile care au inspirat-o si prin prevederile ei compromisul dintre fortele care actionau pe scena vietii politice din Romania -; liberalii si conservatorii. Pe de o parte se observa inscrierea unor largi drepturi si liberatati individuale si cetatenesti, insotite de o multime de enunturi democratice, consemnate declarativ, dar fara o specificare a masurilor de garantare a lor. Pe de alta parte, Constitutia adopta un sistem electoral bazat pe un cens foarte ridicat, care in mod practic a scos in afara vietii politice, a reprezentarii parlamentare, masa covarsitoare a populatiei tarii.
O data cu instalarea la conducerea tarii a principelui Carol I si a adoptarii Legii fundamentale se deschideau gruparilor liberale si conservatoare perspective favorabile de guvernare si viata politica intra pe fagasul regulilor constitutionale. Dar greutatile aplicarii acestui sistem modern nu vor intarzia sa apara. Spectrul politic continua sa fie alcatuit in linii mari ca si in perioada anterioara. Cu exceptia gruparii liberal-radicale, care era cea mai activa si extinsa in doar jumatate de tara, celelalte grupari politice erau numericeste restranse si dispersate, ajungandadeseori la nivelul unor simple asociatii. Desigur ca aceasta situatie se datora in buna parte si sistemului electoral censitar care facea ca lumea politica romaneasca, sau lumea „cetatenilor activi” ai tarii sa se reduca la cateva zeci de mii de persoane din care nu lipseau veleitarii si ambitiosii.
Viata politica agitata din primii ani de domnie a lui Carol I
(1866-1871), cand la conducerea tarii se vor schimba 10 guverne si se vor efectua circa 30 de remanieri, avea sa evidentieze slabiciunile gruparilor politice ce nu erau capabile sa formeze majoritati parlamen- tare omogene. Ca atare, exista o lupta apriga intre puterea executiva si cea legislativa pentru suprematie in stat. In aceste conditii s-a nascut in noiembrie 1867, ideea care a devenit, din pacate, o practica pe termen lung, de „influenta morala” si de presiune administrativa, in fapt, veritabile in ingerintele electorale, care sa asigure guvernelor suportul legitimitatii. De acum, adevaratul centru al puterii politice era guvernul, care isi asigura mai totdeauna (dupa 1871), prin organizarea alegerilor, majoritatile convenabile in Parlament. Consultarea electoratului avea o importanta secundara si nu facea decat sa acrediteze un fapt implinit. Mecanismul politic avea o desfasurare aproape invariabila, inceputul pornea de la consultarea de catre monarh a partidelor politice, care, atunci cand intelegea ca este cazul sa schimbe formatia politica de la putere, numea un nou guvern, iar acesta organiza alegeri parlamentare pe care noua administratie le castiga cu exactitate si chiar cu mari majoritati. Aceasta realitate l-a determinat pe fruntasul junimist P. P. Carp sa afirme public ca in Romania nu erau guverne parlamentare, ci parlamente guvernamentale, iar intr-o imprejurare politica sa se exprime foarte semnifi- cativ „Dati-mi Puterea si va dau Parlamentul!”.
O data cu venirea la putere a guvernului conservator, condus de Lascar Catargiu in martie 1871 in Romania celei de-a doua jumatati a secolului al XIX-lea, are loc nu numai cristalizarea stabilitatii guver- namentale, dar si progresiva concentrare a marilor formatiuni care aveau sa domine viata politica pana la primul razboi mondial.
Formarea partidelor politice moderne in ultimele decenii ale sec. al XIX-lea, dupa modelul Europei occidentale, devenise o necesitate pentru progresul societatii romanesti. „Nici un partid politic nu se naste
-; scria Constantin Radulescu-Motru -; daca nu se simte trebuinta de el, daca nu e precedat de anume conditiuni care sa-l faca necesar”. In acest sens se pronunta si Ion I. C. Bratianu intr-un discurs rostit in Parlament in decembrie 1905: „Partidul National -; Liberal a rasarit ca expresiunea unei nevoi mari si reale a statului si neamului nostru. El s-a facut, rand pe rand, organul de executie al necesitatilor vitale ale Romaniei si prima nevoie la care a trebuit sa raspunda, care pe toate le preceda si pe toate le rezuma, de la care si-a luat chiar numele lui de national -; liberal, a fost nevoia de a asigura existenta nationala a romanilor”.

II. PARTIDE GUVERNAMENTALE

1. Partidul National -; Liberal a fost infiintat la 24 mai /5 iunie
1875, in Bucuresti. Presedintii lui au fost: Ion C. Bratianu (pana in
1882-1883 impreuna cu C. A. Rosetti si singur pana in 1891), Dimitrie C. Bratianu (1891-1892), Dimitrie A. Sturdza (1892-1909), Ion I. C. Bratianu (1909-1927), iar apoi de Vintila I. C. Bratianu, I. G. Duca si Constantin I. C. Bratianu.
Membrii marcanti ai partidului pana la 1918 au fost: Anastasie Stolojan, Mihail Pherekyde, Eugeniu Statescu, Nicolae Fleva, Vasile Lascar, Petre S. Aurelian, Mihail G. Orleanu, Spiru Haret, Constantin Dissescu, Emil Costinescu, Vasile G. Mortun, Alexandru G. Radovici, Constantin Stere, George Diamandi, Toma Stelian.
Ca organe centrale de presa a avut: „Romanul” (13 februarie
1866 -; 9 iulie 1884), „Vointa nationala” (10 iulie 1884 -; 13 aprilie
1914), „Viitorul” (14 aprilie 1914 -; martie 1938). Un rol insemnat in dezvoltarea doctrinei liberale l-a avut si revista „Democratia”, aparuta in 1913 prin grija Cercului de Studii al Partidului National -; Liberal. Guvernele formate de Partidul National -; Liberal pana la Marea Unire au fost: Guvernul condus de Manolache Costache Epureanu (27 aprilie-; 23 iulie 1876), Guvernul condus de I. C. Bratianu (24 iulie 1876 -; 5 aprilie 1881), Guvernul condus de Dumitru C. Bratianu (10 aprilie -; 8 iunie 1881), Guvernul condus de I. C. Bratianu (9 iunie -; 20 martie
1888), Guvernul condus de Dimitrie A. Sturdza (4 oct. 1895 -; 19 noiembrie 1896), Guvernul condus de Petre S. Aurelian (21 noiembrie
1896 -; 26 martie 1897), Guvernul condus de Dimitrie A. Sturdza (31 martie 1897 -; 30 martie 1899), Guvernul condus de Dimitrie A. Sturdza (14 februarie 1901 -; 20 decembrie 1904), Guvernul condus de Dimitrie A. Sturdza (12 martie 1907 -; 27 decembrie 1908), Guvernul condus de Ion I.C. Bratianu (27 decembrie 1908 -; 28 decembrie
1910), Guvernul condus de Ion I. C. Bratianu (4 ianuarie 1914 -; 11 decembrie 1916), Guvernul condus de Ion I. C. Bratianu (11 decembrie 1916 -; 26 ianuarie 1918).
Partidul National -; Liberal, constituit in 1875 prin perfectarea unei coalitii intre diversele curente liberale care aveau in spatele lor o experienta relativ indelungata de apropieri, contacte si colaborari, reunea in randurile sale reprezentantii noii clase a burgheziei din diverse domenii de activitate economica si intelectuala, adepti ai valorilor liberalismului, ai modernizarii societatii romanesti. Documentele programatice ale curentelor liberale de dupa unire, cele din 1863, 1867 si apoi cel din 1875 al Partidului National -; Liberal au definit momentul national ca unul constitutiv al identitatii lor. Este de retinut ideea care va ocupa un loc dominant in doctrina liberala, potrivit careia partidul isi asuma o misiune nationala, iar pe de alta parte se considera purtatorul intereselor generale ale natiunii. Aceasta misiune o concepe in perspectiva progresului societatii. De aici deschiderea partidului fata de propasirea economica, de reforme inscrise pe linia de modernizare a societatii, de promovare a intereselor paturilor mijlocii prin intermediul dezvoltarii comertului, industriei, al unor organisme de credit financiar-bancare.
Daca programul din 1875 avea un caracter foarte general, exceland ca expuneri de principii ce purtau urma condeiului marelui om politic Mihail Kogalniceanu, noul program adoptat la Congresul de la Iasi din noiembrie 1892 era expresia vointei noului presedinte al partidului, D. A. Sturdza de autor de acte programatice. Pasind pe urmele ilustrului inaintas fara a atinge stilul si profunzimea ideilor acestuia, D. A. Sturdza, s-a implicat substantial in elaborarea noului program. Pentru prima oara in program se inscrie „sufragiul universal cu reprezentatiunea proportionala”, ideal pe care partidul tindea sa-l realizeze prin reforme treptate. In problema agrara, esentiala pentru societatea romaneasca, se prevedea crearea de institutii care sa inlesneasca cumpararea de proprietati particulare si o imbunatatire a legii invoielilor agricole. In program erau preconizate o suita de masuri in directia ridicarii invatamantului, pentru organizarea armatei, pentru protejarea comertului, industriei, agriculturii, descentralizarea administrativa, inamovibilitate judecatoreasca si stabilitatea functiona- rilor publici, dezvoltarea oraselor tarii.
Dupa 1892 si pana la 1906 in practica si cugetarea Partidului Liberal se observa o stagnare a preocuparilor de innoire. Programul din 1906 relua in buna parte obiectivele inscrise in 1892, dar nu mai amintea de votul universal, deziderat indepartat, ci numai de „indepen- denta votului”. Se constata in acest timp si apropierea in interiorul partidului a unor curente naratoare exprimate mai ales de tinerii libe- rali. Ideile lor, mai cu seama in privinta votului universal, sunt expri- mate in gazeta ce purta acest nume.
Rascoalele taranesti din 1907 i-au determinat pe liberali sa-si revizuiasca programul si sa dea o atentie prioritara chestiunii agrare. Preluand puterea politica a tarii la 12 martie 1907, guvernul liberal, in numele partidului si al monarhului, a propus: desfiintarea trusturilor arendasesti, arendarea proprietatilor statului direct la tarani, care vor primi ajutor de la bancile populare, usurarea invoielilor agricole, infiintarea Casei Rurale s. a.
Suflul primenirii se pregatea si la varf, in special dupa gravele evenimente din 1907 si dupa preluarea sefiei partidului de catre Ion I. C. Bratianu. Statura impunatoare a figurii sale politice se releva convingator mai intai in asa-zisa „era a reformelor” din anii 1913 1914. Mai intai trebuie amintit programul din ianuarie 1911, in care chestiunea agrara era din nou considerata „de capetenie”. Programul anunta si intentia de aadopta Constitutia „noilor necesitati ale socie- tatii”. Iar in adoptarea reformei electorale se vedea „mijlocul cel mai eficace de a solidariza toate fortele natiunii si de a asigura armonia sociala”. In partea finala se sublinia ideea ca „adevarata democratie insemneaza carmuirea poporului prin sine insusi”.
La Congresul partidului din octombrie 1913 cele doua reforme electorala si agrara au fost adoptate si trecute apoi in programul de guvernare din 1914. Evenimentele razboiului aveau sa le treaca in plan secundar, pentru ca in vara anului 1917 intr-o formula mult radicalizata, votul universal si improprietarirea taranilor sa fie trecute in Constitutie.
In cadrul Partidului National -; Liberal, in marea guvernare inceputa in 1876 si-au facut loc si unele nemultumiri care s-au soldat cu desprinderea unor grupuri ce isi vor lua titulatura de partid. Astfel la 10 ianuarie 1880 George G. Vernescu punea bazele Partidului Liberalilor Sinceri, avand ca principali colaboratori pe Vasile Boerescu, Nicolae Ionescu si Dimitrie Gianni. Purtatorul de opinie al noului partid va fi gazeta „Binele public”, editata in perioada 29 noiembrie 1878 -; 17 martie 1884. El s-a sprijinit pe mosieri cu vederi liberale, comercianti, intelectuali. Fara sa aiba un program bine conturat, acest partid se pronunta asupra unor chestiuni concrete, precum: inlaturarea neajunsurilor din calea comertului, instituirea unei mai bune administratii, impiedicarea majorarii impozitelor s.a.
S-a evidentiat prin luarile de pozitii in Parlament, in intruniri publice si prin articole publicate in gazeta partidului. In actiunea sa publica contra guvernului condus de I. C. Bratianu, s-a apropiat de liberalii moderati condusi de Mihail Kogalniceanu si, treptat, de Partidul Conservator. Toate aceste formatiuni se concentrau in martie
1883 in „Opozitia Unita”.
In noiembrie 1885 s-a desprins din Partidul National -; Liberal fratele sefului guvernului, Dimitrie C. Bratianu care impreuna cu cateva personalitati politice insemnate: M. Kogalniceanu, Petre Gridisteanu, George Marzescu, George D. Pallade, infiinteaza Partidul Liberal -; Democrat. Organul de presa era „Natiunea”, editata in perioada 17 iunie 1882 -; 26 septembrie 1891. Baza sociala a noului partid a fost restransa, fiind formata din elemente burgheze indeosebi din orasele Bucuresti, Iasi si Pitesti, nemultumite de guvernarea liberala a lui I. C. Bratianu. De altfel inceputul dezidentei era legata de indepartarea de la conducerea guvernului, pentru ca apoi in cadrul Partidului Liberal -; Democrat sa organizeze in Parlament si in afara lui actiuni contra primului ministru si a conducerii sale tot mai personale. In perioada 1885-1888 acest partid a fost deosebit de activ in actiunea opozitiei de rasturnare a guvernului. Dar n-a putut profita in urma acestei caderi, deoarece el s-a destramat, in conditiile actiunii de refacere a unitatii Partidului National -; Liberal, declansate dupa trecerea sa in opozitie in primavara anului 1888.
In anii de guvernare a Partidului National Liberal o mare parte a prevederilor programelor au fost concretizate in activitatea politica si legislativa. Anul 1876 a insemnat inceputul celei mai intinse in timp guvernari liberale, pana in 1888, in care s-au cuprins evenimente majore, de cea mai mare insemnatate pentru progresul societatii romanesti. Mai tarziu, I. C. Bratianu a condus tara in evenimentele complexe ale Razboiului pentru Independenta. A realizat mai multe obiective economico-sociale si politice: crearea Bancii Nationale
(1880); legea invoielilor agricole (1882); revizuirea Constitutiei
(1884) prin care numarul colegiilor la Camera se reduce de la patru la trei si sporeste numarul deputatilor si senatorilor; legea pentru incurajarea industriei nationale (1887).
In timpul acestei guvernari, Romania s-a proclamat Regat
(1881), iar in planul politicii externe s-a alaturat Triplei Aliante
(1883). Dorinta consolidarii operei de „infaptuiri istorice” l-au impins treptat pe I. C. Bratianu la practici autoritare care erodau tot mai mult grupul de sustinatori si sporeau atacurile Opozitiei Unite. In fata energicelor manifestari ale Opozitiei dirijate de conservatori, la 20 martie 1888, I. C. Bratianu a demisionat. Intr-un manifest catre alega- tori din 11 septembrie erau invocate incontestabilele infaptuiri:
„Comparati Tara de mai inainte cu cea de azi. Judecati progresele ce ea a facut in doisprezece ani de guvernare a Partidului National Liberal. Intrebati-va care partid politic a mai facut in Tara Romaneasca ceea ce au facut liberalii...”
In opozitie, liberalii si-au refacut treptat randurile, dar dupa moartea lui I. C. Bratianu, in 1891, si scurta sefie a fratelui sau Dumitru, mort si el in anul urmator, sefia lui D. A. Sturdza, in ciuda harniciei si a devotamentului sau, a suferit o serie de slabiciuni. Guvernarea liberala din anii 1895-1899 a fost framantata, marcata si de unele insuccese in politica interna si externa, ceea ce a determinat si disensiuni interne intre care cea mai puternica a fost a drapelistilor (dupa numele ziarului
„Drapelul”) de sub conducerea lui P. S. Aurelian. Acesta chiar a format un guvern in perioada 21 noiembrie 1896 -; 26 martie 1897. Aflati in opozitie dupa 1899, liberalii au revenit curand la conducere deoarece conservatorii n-au putut scoate tara dintr-o grava criza financiara. Preluand carma tarii in februarie 1901, guvernul liberal a introdus un regim sever de economii si impozite. Acum s-a practicat politica „prin noi insine”, formula care va defini esenta politicii economice a Partidului National -; Liberal. In martie 1907 din nou liberalii au fost indemnati sa preia puterea pentru a pacifica tara cuprinsa de rascoala taranilor. Inabusind revolta satenilor in randul carora s-au inregistrat mii de morti si raniti, guvernul liberal a cautat solutii pentru atenuarea nemultumirii taranilor.

La cumpana celor doua veacuri XIX si XX aripa stanga a partidului din ce in ce mai activa, se intareste prin cuprinderea in randurile sale a fruntasilor P.S.D.M.R., asa-numitii „generosi”. Sprijinit de Oculta si de stanga liberala, Ion I. C. Bratianu il inlocuieste pe D. A. Sturdza in decembrie 1909 la conducerea partidului. Astfel, in opozitie, in anii 1910-1913, Partidul National -; Liberal isi pregateste un nou program de guvernare, mai radical decat cele de pana atunci, inscriind ca prioritate cele doua reforme: electorala si agrara si evident modificarea Constitutiei. Dar procesul de reforme este oprit de izbucnirea primului razboi mondial. Problemele externe devin acum prioritare. Dupa doi ani de neutra- litate, Romania intra in razboi alaturi de Antanta pentru realizarea marelui deziderat al unitatii nationale. In conditiile insucceselor militare din toamna lui 1916, guvernul condus de Ion I. C. Bratianu s-a largit cu reprezentantii Partidului Conservator -; Democrat. Cele doua partide au colaborat si in Parlament in discutarea reformelor agrara si electorala si votarea revizuirii Constitutiei in iunie 1917. Dupa mai putin de o luna de la acest succes al liberalilor in plan intern, problemele militare au acaparat din nou preocuparile guvernului. Prin marile batalii de la Marasti, Marasesti si Oituz, armata romana a reusit sa salveze invadarea Moldovei de catre trupele Puterilor Centrale, dar iesirea Rusiei din razboi in octombrie 1917 a silit Romania sa porneasca pe calea pacii separate cu inamicul. In aceste imprejurari, la inceputul anului 1918, guvernul I. I. C. Bratianu a demisionat si a lasat loc unei noi formatiuni ministeriale pentru a negocia cu Puterile Centrale si a incheia pacea.
Convins ca pana la urma, victoria va fi de partea Antantei, presedintele Partidului National -; Liberal si-a convocat principalii colaboratori din guvern, inainte de a fi prezentat regelui demisia, pentru a le obtine sprijinul pentru viitoarea strategie, tactica politica pe care o concepuse si care consta intr-o actiune care sa salveze dinastia, fiinta de stat si armata si la momentul potrivit al desfasurarii evenimentelor, Romania sa-si poata relua locul alaturi de aliati. Acest punct de vedere a fost impartasit de toti ministri liberali.

2. Partidul Conservator

Partidul Conservator a luat fiinta sub aspect strict organizatoric la 3 februarie 1880, in Bucuresti, in realitate insa existenta gruparilor si a multor elemente ale doctrinei conservatoare se masura in decenii. La conducerea partidului s-au aflat: Manolache Costache Epureanu
(1880), Lascar Catargiu (1880-1899), Gheorghe Gr. Cantacuzino
(1899-1907), Petre P. Carp (1907-1913), Titu Maiorescu (1913-1914), Alexandru Marghiloman (1914-1925). In randul membrilor marcanti se gaseau: Alexandru Lahovari, general Ioan Emanoil Florescu, Dimitrie S. Nitescu, Mihail G. Cantacuzino, Dimitrie A. Grecianu, Constantin Garoflid. Organele centrale de presa au fost: „Timpul” (15 martie 1876 -; 17 martie 1884; 13 noiembrie 1889 -; 14 decembrie
1900), „Epoca” (16 noiembrie 1885 -; 14 iunie 1889; 2 decembrie
1895 -; 13 februarie1901), „Conservatorul” (15 decembrie 1900 -; 15 noiembrie 1914), „Steagul” (14 noiembrie 1914 -; iulie 1922). Guvernele formate de conservatori au fost: Guvernul condus de
Theodor Rosetti (23 martie -; 12 noiembrie 1888), Guvernul condus de Theodor Rosetti (12 noiembrie 1888 -; 26 martie 1889), Guvernul condus de Lascar Catargiu (29 martie -; 3 noiembrie 1889), Guvernul condus de general George Manu (5 noiembrie 1889 -; 15 februarie
1891), Guvernul condus de general Ioan Em. Florescu (21 februarie -;
25 noiembrie 1891), Guvernul condus de Lascar Catargiu (27 noiembrie 1891 -; 3 octombrie 1895), Guvernul condus de Gheorghe Gr. Cantacuzino (11 aprilie 1899 -; 7 iulie 1900), Guvernul condus de Petre P. Carp (7 iulie 1900 -; 13 februarie 1901), Guvernul condus de Gheorghe Gr. Cantacuzino (22 decembrie 1904 -; 12 martie 1907), Guvernul condus de Petre P. Carp (29 decembrie 1910 -; 28 martie
1912), Guvernul condus de Titu Maiorescu (14 octombrie1912 -; 31 decembrie 1913), Guvernul condus de Alexandru Marghiloman (5 martie -; 24 octombrie 1918).
Partidul Conservator s-a sprijinit indeosebi pe marii proprietari de pamant, pe burghezia comerciala si desigur pe un segment important al intelectualitatii. Ca si la liberali si la conservatori, baza sociala a manifestat o oarecare mobilitate in conditiile specifice evolutiei vietii politice romanesti in epoca moderna. Din punct de vedere organizatoric, partidul era structurat pe cluburi. Nucleul conducator era clubul politic central din Bucuresti, alaturi de care existau cluburile cu resedinta in centrele de judet.
Miscarea si doctrina conservatoare a cautat sa valorifice o serie de idei, de repere comportamentale specifice conservatorismului, in general: atasamentul la traditie inteleasa ca norma comportamentala, de colectivitati cladite pe relatii consacrate de datina, de cultura, de ceea ce tine de rutina si traditie. De aici se desprindea si constatarea ca exista insemnate dificultati in asimilarea de catre societatea romaneasca a noilor forme burgheze, in ultima instanta a neputintei fondului autohton de a incorpora noul. Titu Maiorescu a pus in circulatie
„teoria formelor fara fond”. „Mobilitatii institutiilor si persoanelor prin care Partidul Liberal a crezut ca va realiza progresul -; se sublinia in Programul din 1880 al Partidului Conservator -; opunem stabilitatea institutiilor si a persoanelor si progresul masurat, dar continuu”. Interventionismul de stat era calea prin care poporului trebuia sa i se dea, ca sa nu fie el nevoit sa ceara, dar sa i se dea totdeauna cu masura. Reformele moderate erau socotite cele mai potrivite pentru pastrarea armoniei sociale.
Programul „Era noua”, expus in 1881 de P. P. Carp in Parla- ment, a fost reluat si adoptat oficial de junimisti in 1888, pe care va cauta sa-l aplice in guvernarea inceputa in acel an. In plan economic, conservatorii au incurajat mai ales industria mica si meseriile, dar nu s-au opus sporirii industriei, ba mai mult au adoptat tarife vamale protectioniste si o importanta lege de incurajare a acestui domeniu in
1912. S-au preocupat cu rezultate dintre cele mai bune de adminis- tratia tarii. In plan social doctrina conservatoare sustinea ideea ca in societatea romaneasca erau doar doua clase: mosierimea si taranimea, restul -; burghezii, meseriasii, lucratorii, intelectualitatea -; nefiind decat paturi intermediare. Treptat aceasta viziune se va schimba, prin recunoasterea burgheziei si muncitorimii drept categorii sociale active. Preocuparea de capetenie a Partidului Conservator a ramas invariabil apararea intereselor mosierimii, amenintata deopotriva de reformele liberale, si de puternica presiune taraneasca. Evolutia sociala si politica va deveni tot mai ingrijoratoare dupa rascoala din 1907, cand intregul proces reformator se radicalizeaza. Cand in 1913 liberalii aproba expropierea si votul universal, conservatorii nu opun rezistenta, dar se straduiesc sa reduca in mod substantial efectele aplicarii practice. Sub presiunea evenimentelor in vara anului 1917 ei accepta modificarea Constitutiei ce inscrie principiile de aplicare a celor doua reforme. Toata aceasta evolutie rapida si radicala evidentia faptul ca rolul si rostul Partidului Conservator se apropie de final. El va face dupa Marea Unire eforturi de adoptare la noua situatie, dar fara sanse de izbanda.
In sfera teoriei si practicii conservatoare s-a cuprins si Partidul Constitutional (Junimistii), creat la 1 mai 1891 la Bucuresti, avand ca presedinte pe Petre P. Carp, iar ca personalitati marcante pe Titu Maio- rescu, Theodor Rosetti, Menelas Ghermain, Iacob Negruzzi, Alexandru Marghiloman. Organele de presa centrale au fost: „Constitutionalul” (15 iunie 1889 -; 14 decembrie 1900), „Era noua” (8 octombrie 1889 -; 25 iunie 1900), „Epoca” (13 februarie 1901 -; 17 aprilie 1907).
Nucleul acestui partid l-a constituit gruparea junimista, inche- gata in ultimii ani ai domniei lui Cuza, ca o societate liberala, a unei generatii de distinsi intelectuali, care nu respingeau nici ideea accesului la nivelurile politice superioare prin cultura. De aceea, din toamna anului 1871, ea se afirma si ca o grupare politica in cadrul curentului conservator, cu reprezentantii in Parlament si in guvernul condus de Lascar Catargiu. Desi impartaseau, in linii mari, acelasi patrimoniu doctrinar conservator, gruparea junimistilor, care s-a mentinut tot timpul restransa, a inceput din 1881 sa se individualizeze prin actiuni separate de vechii conservatori si sa devina in cursul anilor un element dizolvant al Partidului Conservator. Programul lor
„Era noua”, atat de dezbatut in discursurile rostite si in articolele publicate de Petre P. Carp si Titu Maiorescu plecau de la ideea ca modernizarea Romaniei s-a facut „de sus in jos, nu de jos in sus” si, prin urmare, n-a fost o democratizare reala, ci a fost o creatie a politicii elitei conducatoare. Divergentele cu vechii conservatori s-au mentinut, fara a se ajunge la o ruptura definitiva, nici cand au cultivat legaturi stranse cu liberalii in anii 1883-1886, indeosebi pe problemele politicii externe. In primavara anului 1888 sunt adusi de rege la guvern, pentru scurta perioada, ca apoi sa colaboreze la guvernele conservatoare din anii urmatori. Dar, au continuat sa ramana organi- zata separat de Partidul Conservator, pana in 1907 cand ambitia lui P. P. Carp a fost satisfacuta, devenind seful tuturor conservatorilor. Prin fuziunea produsa, junimistii reintra in disidenta, adoptand titulatura de Partid Conservator.
Un partid de o factura aparte aflat pentru scurt timp in coabitare cu Partidul Conservator a fost Partidul Liberal -; Conservator, creat la 17 martie 1884 in Bucuresti, de cei doi oameni politici, Lascar Catargiu, George Vernescu care au devenit concomitent presedintii noului partid. Alaturi de ei s-au aflat personalitati marcante, precum: general Ioan Em. Florescu, Alexandru Lahovari, general George Manu, Nicolae Blaremberg, Petre Gradisteanu, Emil Protopopescu- Pake. Organul central de presa era „Romania” (18 martie 1884 -; 29 martie 1892). Programul adoptat era in fond un acord de principii intre conservatorii lui Lascar Catargiu si liberalii „sinceri” ai lui George Vernescu si cuprindea o serie de generalitati, precum: „progres treptat si sanatos”, „justitie si siguranta proprietatii”, imbunatatirea administratiei, desfiintarea cheltuielilor de lux, incurajarea initiativei private s. a.

Acest partid a fost o creatie artificiala, fara coeziune interna, menit sa sporeasca opozitia contra guvernului I. C. Bratianu. Dupa constituire, Partidul Liberal -; Conservator a devenit formatiunea politica in jurul careia s-a dezvoltat activitatea „Opozitia Unita”, pana la caderea guvernului in martie 1888. In martie 1889 si februarie 1891, Partidul Liberal -; Conservator a format doua guverne de scurta durata conduse de Lascar Catargiu si respectiv Ioan Em. Florescu si a participat la altele tot mai de nuanta conservatoare. Fiind creat pentru rasturnarea liberalilor de la putere, o data scopul atins, legaturile dintre partile componente au slabit pana la desprindere cand liberalii
„sinceri” s-au apropiat de Partidul National -; Liberal, care au fuzionat in martie 1892, iar conservatorii si-au refacut propriile randuri.
Partidul Conservator, dincolo de framantarile sale interne, cand s-a aflat la guvernare a realizat, in principal, o opera de consolidare a achizitiilor politice liberale, a reformelor deja infaptuite. „Ceea ce se impune acum generatiei noastre -; se scria bunaoara in Aspectul catre alegatori din septembrie 1888 -; este organizarea temeinica a tarii inlauntrul cadrului constitutional”. De aceea, domeniul predilect in care conservatorii legifereaza este cel administrativ, desi nu lipsesc nici legi ce vizeaza sistemul financiar, organizarea muncii industriale etc.
Alcatuirea si aplicarea doctrinei conservatoare romanesti s-a inscris in modul ei specific pe coordonatele progresului si modernizarii societatii romanesti, a afirmarii tot mai pregnante a organizarii politice a romanilor pe linie nationala in vederea implinirii marelui ideal al Unirii.

3. Partidul Conservator -; Democrat

Partidul Conservator -; Democrat este cel de-al treilea partid de guvernamant din istoria moderna a Romaniei. El a luat fiinta la
3 februarie 1908 la Bucuresti sub presedentia lui Take Ionescu, care a ramas la conducerea partidului pana la sfarsitul vietii. In randul membrilor marcanti s-au aflat: Alexandru A. Badarau, Constantin G. Dissescu, Nicolae Xenopol. Gazetele centrale ale partidului au fost:
„Ordinea” (27 ianuarie 1908 -; 30 ianuarie 1913), „Actiunea”
(31 ianuarie 1913 -; 14 noiembrie 1916), „Evenimentul” (14 noiembrie 1916
-; 1 decembrie 1918).
Noul partid s-a nascut din neintelegerile din randul conser- vatorilor condusi de P. P. Carp, dar si din ambitiile lui Take Ionescu de a edifica o noua structura politica cu deschidere spre spectrul social si capabila sa guverneze tara. El s-a bazat pe un electorat format din avocati, profesori, medici, functionari, proprietari mici si mijlocii si chiar mari proprietari. Programul partidului a fost impus in cadrul mai multor conferinte tinute in diferite orase ale tarii si la Congresul de intemeiere. Esential era, dupa expresia lui Take Ionescu, „asezarea ideilor conservatoare pe temelia democratica; inteleasa in practica vietii politice, ca o cale de mijloc intre liberalismul avantat si conservatorismul inchistat, adica „nici reactionarism, nici revo- lutiune”. In anii urmatori programul a suferit modificari si nuantari strans legate de conjunctura politica. Dupa ce liberalii au lansat proiectul de reforme si de revizuire a Constitutiei in 1913, Partidul Conservator -; Democrat a inscris largirea corpului electoral si la expropiere, dar restransa la cumpararea de catre stat a tuturor mosiilor apartinand institutiilor politice si de utilitate si vanzarea catre tarani in loturi mici.
Tinand seama de evolutia evenimentelor, dupa declansarea marelui razboi, in septembrie 1914, Take Ionescu, conducatorul prestigios al partidului, a renuntat la toate rezervele de pana atunci si a incheiat o alianta cu Actiunea Nationala a lui Nicolae Filipescu, desprinsa din Partidul Conservator, prin care a subordonat chestiunea reformelor interne rezolvarii marii probleme a desavarsirii unitatii nationale a romanilor. De aceea, in iunie, in Parlamentul de la Iasi, Partidul Conservator -; Democrat a votat revizuirea Constitutiei cu prevederea infaptuirii celor doua reforme.
Bucurandu-se de o larga popularitate si manevrand cu abilitate intre cele doua partide de guvernamant, Partidul Conservator -; Democrat i-a silit pe conservatori, in 1912, sa-i accepte la guvernare. In anii neutralitatii a desfasurat mari actiuni in Capitala si in tara pentru intrarea Romaniei in razboi alaturi de Antanta. La 11 decem- brie 1916 partidul condus de Take Ionescu a intrat in guvern cu patru reprezentanti alaturi de liberalii lui Ion I. C. Bratianu, asumandu-si alte responsabilitati in conducerea tarii, atat de greu incercate in acei ani. Dupa demisia guvernului, Take Ionescu, alaturi de alti oameni politici si de cultura, a pus bazele, la Paris, in vara anului 1918, Consiliului National al Unitatii Nationale, pe care l-a condus si a carei activitate, a fost pusa total in slujba idealului national al Marii Uniri.

III. PARTIDE PARLAMENTARE

1. Partidul Nationalist -; Democrat

Partidul Nationalist -; Democrat a fost infiintat la Bucuresti, la
23 aprilie 1910. Presedentia partidului a apartinut deopotriva lui Nicolae Iorga si Alexandru C. Cuza in anii 1910-1920. In randul membrilor marcanti ii gasim pe: Vasile M. Kogalniceanu, D. Munteanu-Ramnic, C. Ifrim, Ion Zelea Codreanu.
Organul central de presa a fost „Neamul Romanesc” (1906 1940). Partidul a gasit audienta in randul studentilor, profesorilor, preotilor, invatatorilor, avocatilor, functionarilor, in general in cadrul unor cercuri intelectuale atasate valorilor culturale nationale, increzatoare in uriasa personalitate a lui Nicolae Iorga. O intelec- tualitate care cauta caile spre o schimbare in societate, nemultumita de fenomene pe care le punea pe seama neorganizarii micii burghezii romanesti. Ea traducea, intr-un fel, dificultatile acestor paturi, insuccesele lor de ordin economic, cautandu-le nu o data acolo unde de fapt nu se aflau radacinile lor adevarate: in precaritatea conditiilor generale ale economiei, in nivelul restrans al circulatiei mijloacelor de schimb, in ingustimea operatiilor de piata si in starea vegetativa a targurilor si oraselor din Romania, in special ale celor din Moldova. Se manifesta interes pentru solutionarea problemei agrar-taranesti in sensul intregirii loturilor taranesti si a ridicarii conditiei material- culturale a satenilor. Aceste idei erau cuprinse in programul din 1910, alaturi de prevederi pentru protejarea comerciantilor, meseriasilor si industriasilor romani din teritoriile aflate sub ocupatii straine, cat si pentru o politica de apropiere de statele balcanice. Este de mentionat ca A. C. Cuza a cautat sa imprime acestui partid si o politica antisemita, neimpartasita decat in mica masura de savantul Nicolae Iorga. Multe dintre ideile cuprinse in programul partidului au fost sustinute si de la tribuna Parlamentului, incepand din 1914, cand cei doi oameni politici sunt alesi deputati.

2. Partidul Democrat -; Radical

Dintre partidele politice situate in stanga cadrului politic, caracteristic era Partidul Democrat -; Radical condus de George Panu. Alaturi de el, membrii marcanti erau: Alexandru A. Badarau, Constantin C. Bacalbasa, Grigore N. Macri. Organul central de presa a fost: „Lupta” (19 iulie 1884 -; 31 noiembrie 1895). In randul numarului restrans de aderenti grupati in cluburile politice din Bucuresti si Iasi se aflau indeosebi elemente intelectuale provenite din burghezia mica si mijlocie adepte ale liberalismului radical.
In suita ideilor programatice se aflau inscrise prevederi, precum: introducerea votului universal, ingradirea si restrangerea prerogativelor regale, exercitarea deplina a libertatilor constitutionale, impozit progresiv asupra capitalului si veniturilor, cu scutiri pentru paturile sarace, instructie gratuita, acordarea de pamant si unelte de lucru taranilor de catre stat, modificarea legii tocmelilor agricole, fixarea unui minim de salariu pentru lucratorii de toate categoriile, fixarea prin lege a duratei zilei de lucru s. a. George Panu a adunat in jurul sau si al gazetei „Lupta”, elementele liberale care alaturi de
„Opozitia Unita”, au actionat in anii 1885-1887 pentru rasturnarea guvernului liberal. In anii urmatori, radicalii impreuna cu socialistii au initiat actiuni pentru afirmarea in forul legislativ a unor revendicari de interes social -; democrat general privind o serie de chestiuni, precum: problema taraneasca, organizarea magistraturii, invatamantul s.a. Versalitatea lui George Panu a dus in cele din urma la disparitia partidului de pe scena politica. Radicalismul n-a reusit sa croiasca un fagas in intreaga evolutie a vietii politice din Romania.

3. Partidul Social -; Democrat al Muncitorilor din Romania

Partidul Social -; Democrat al Muncitorilor din Romania a fost creat la 31 martie 1893, la Bucuresti. In randul conducatorilor s-au impus: Ioan Nadejde, Vasile G. Mostun, Constantin Dobrogeanu- Gherea, Ioan C. Frimu, Mihail Gheorghiu Bujor, Cristian Racovski. Organele centrale de presa au fost: „Munca” (25 februarie 1890 -;
23 octombrie 1894), „Lumea Noua” (2 noiembrie 1894 -; 1 octombrie
1900), „Romania Muncitoare” (1 ianuarie -; 19 iunie 1902, 5 martie
1905 -; 11 septembrie 1914), „Lupta zilnica” (12 septembrie 1914 -; 15 august 1916). Partidul afirma in programul din 1893 ca este „repre- zentantul politic al proletariatului din Romania” si ca „apara si reprezinta interesele tuturor claselor oprimate ale natiunii”. El a sustinut un nou model al dezvoltarii sociale, bazat pe principiile socialismului. De pe aceasta platforma Partidul Social -; Democrat si-a construit tactica si strategia, a conceput, in consecinta, actiunea si s-a raportat la partidele politice guvernamentale fata de care se considera in opozitie de principiu. Dincolo de idealul proiectat intr-o perspectiva indelungata, el a elaborat o platforma de revendicari denumite ime- diate, in sensul ca se puteau realiza chiar in marginea societatii date, platforma care avea un pronuntat caracter democrat. Socialismul ca miscare politica si curent de idei n-a reusit, in conditiile Romaniei, sa-si formeze o baza sociala puternica si sa devina un factor influent al vietii politice. Lipsa unei platforme industriale evoluate si a unui proletariat numeros, caracterul dispersat al acestuia, nivelul scazut de trai, absenta unei legislatii ocrotitoare a muncii, lipsa unor traditii de organizare -; toate acestea au constituit impedimente in calea formarii unei ample miscari socialiste si sindicale.
Miscarea socialista nu a putut sa se afirme, in consecinta, ca o forta parlamentara. A reusit numai la sfarsitul secolului al XIX-lea sa trimita 1-2 deputati in Parlament. El si-a pastrat totusi o influenta in randurile unor categorii de muncitori si a desfasurat o activitate de propaganda prin presa, prin adunari si mitinguri. Conduita generala a partidului era similara cu orientarea Partidelor socialiste si muncitoresti din Europa centrala si apuseana. In 1899, mai multi lideri importanti ai partidului, supranumiti „generosi”, au trecut in Partidul National -; Liberal. Cei ramasi au incercat sa refaca partidul, trecand prin mai multe forme de organizare premergatoare cercurilor socialiste, a Uniunii socialiste, pentru ca in 1910, sa finalizeze efortul de un deceniu, prin reintemeierea Partidului Social Democrat din Romania, ce se declara continuator al vechii radacini socialiste.

In afara partidelor guvernamentale si parlamentare in viata politica romaneasca, s-a manifestat si tendinta de a pune bazele unui partid taranesc, care sa raspunda pe cat posibil nevoilor adevarate ale taranimii. Initiativa intemeierii unei partide taranesti a apartinut invatatorului Constantin Dobrogeanu-Argesla care s-a alaturat si Alexandru Valescu in noiembrie 1892. Organul de presa era „Gazeta taranilor” (8 noiembrie 1892 -; 1899). Organizarea era influenta prin preoti si invatatori in unele sate din judetele Arges, Muscel, Olt si Valcea. Ea nu avea o structura de partid. Programul era orientat in directia sustinerii cauzei taranilor, prin improprietariri din pamanturile statului, drept de vot direct pentru toti stiutorii de carte si indirect pentru toti ceilalti, sau vot universal. Se pronunta in favoarea domniei legilor, descentralizarii administrative, pentru promovarea unei politici economice echilibrate s.a. In 1895, Partida Taraneasca a ales doi deputati in Parlament. Dupa destramarea acestei prime structuri de sine statatoare a taranimii, in septembrie 1906, actiunea este reluata de Vasile N. Kogalniceanu si Alexandru Valescu, redactorul „Gazetei Taranului”, dar eforturile lor au fost anihilate de marea rascoala din anul urmator. In anii premergatori primului razboi mondial, sustinatorii cei mai fermi ai taranimii au fost invatatorii satelor. Din randul lor se va evidentia invatatorul Ion Mihalache, devenit presedinte pe tara a Asociatiei Invatatorilor care va porni o noua organizare a unui partid taranesc de masa, dar izbucnirea razboiului i-a intrerupt activitatea.

IV. PARTIDELE POLITICE DIN PROVINCIILE ROMANESTI
AFLATE SUB STAPANIRE STRAINA

1. Partidul National Roman din Transilvania

Partidul National Roman din Transilvania a fost format la
12 mai 1881, la Sibiu. Presedentia partidului a fost asigurata de:

Nicolae Popea (1881-1882), Partenie Cosma (1882-1883), George Baritiu (1884-1888), Ioan Ratiu (1889-1890), Vincentiu Babes (1890-1902), Gheorghe Pop de Basesti (1903-1919). In randul membrilor marcanti se aflau: Eugen Brate, Iuliu Caroianu, Vasile Goldis, Vasile Lucaciu, Alexandru Vaida-Voievod, Stefan Cicio-Pop. Organele centrale de presa au fost: „Tribuna” (14 aprilie 1884 -; 16 aprilie 1903), „Lupta” (24 decembrie 1906 -; 1 decembrie 1910), „Romanul” (1 ianuarie 1911 -; 28 februarie 1916, 26 octombrie -; 31 decembrie 1918).
Partidul National Roman s-a nascut din dorinta natiunii romane din Transilvania de a-si apara propriile interese. El a fost organizatorul si indrumatorul luptei impotriva asupririi straine, pentru apararea fiintei nationale a romanilor, de aceea s-a bucurat de un larg sprijin in randul tuturor categoriilor sociale.
Primele initiative organizatorice au aparut ca o reactie impotriva dualismului austro-ungar instaurat in 1867. La 7 februarie 1869 s-au pus bazele la Timisoara, Partidului National al Romanilor din Banat si Ungaria, iar la 7-8 martie acelasi an, la Miercurea Sibiului s-a creat Partidul National al Romanilor din Transilvania. Fiecare dintre cele doua partide isi avea propria tactica fata de Dieta maghiara. Primul -; activismul, al doilea -; pasivismul. Doua evenimente majore au gasit unificarea miscarii nationale. Cel dintai, razboiul pentru independenta, cel de-al doilea, politica brutala de maghiarizare declansata de guvernul de la Budapasta. Conferinta nationala din 12 -; 14 mai 1881 de la Sibiu a pus bazele Partidului National Roman, care a pus la loc de frunte in programul sau necesitatea redobandirii autonomiei Transilvaniei, la care se adaugau dezideratele esentiale: introducerea limbii romane in administratie si justitie, numirea de functionari romani in teritoriile locuite de populatia majoritara romaneasca, revizuirea legii nationalitatilor din 1868 s. a. Aceasta orientare gene- rala asezata pe linia tactica a pasivismului a fost insotita de actiuni organizatorice si propagandistice care au urmarit dezvoltarea si inta- rirea legaturilor permanente cu Tara, prin conferinte politice, presa, memorii, prin sprijinirea asociatiilor si societatilor culturale. Dupa alcatuirea unui Memorial in 1882, menit sa infatiseze situatia reala a romanilor din monarhia dualista, care a avut un larg ecou in opinia europeana, guvernul maghiar a ripostat accentuand tendintele de maghiarizare: conducerea P.N.R. a trecut la organizarea unei miscari mai ample si mai dinamice. Punctul culminant al acesteia a fost in
1892, cand a fost inaintat Curtii de la Viena un Memorandum, ce analiza in mod cuprinzator situatia romanilor din Austro -; Ungaria, dezvaluind inumanele abuzuri si silnicii ale guvernantilor. Oficia- litatile ungare au intemeiat un proces fruntasilor Partidului National Roman la Cluj, finalizat cu condamnarea acestora. Dar aceasta miscare memorandista a pus intr-o lumina vie intreaga solidaritate a comunitatii romanesti, forta de afirmare asentimentelor sale identitare, maturitatea constiintei nationale. Etapele ulterioare ale miscarii memorandiste au fost, dupa un relativ reflux al acesteia, etape de consolidare, de reorientare tactica spre activismul politic, de sporire a capacitatii de afirmare si a influentei in mase a P. N. R. In acest sens, Conferinta nationala a partidului din 1905 a adoptat noul program care inscrie revendicari intr-o formulare clara si ferma, precum: recunoasterea individualitatii politice a natiunii romane si asigurarea dezvoltarii sale etnice si constitutionale, aplicarea in practica a legii cu privire la egala indreptatire a natiunilor asuprite in folosirea limbii materne in administratie, justitie, scoala, armata, vot universal, libertatea presei etc. De acum toate bataliile politice purtate de reprezentantii P.N.R. in Parlamentul de la Budapesta sau in afara lui se revendicau de la acest program. Activitatea deputatilor a fost dublata si de ratiuni populare contra legilor tot mai opresive ale guvernantilor. Dupa declansarea primei conflagratii mondiale, Partidul National Roman si-a suspendat activitatea nevrand sa se angajeze fata de autoritatile dublei monarhii. In conditiile iminentei prabusiri a Imperiului austro-ungar la 12 octombrie 1918, Comitetul Executiv al partidului, intrunit la Oradea, a adoptat Declaratia care proclama dreptul la autodeterminare al natiunii romane si necesitatea convocarii unei Adunari Nationale care sa hotarasca viitorul Transilvaniei, declaratie expusa de Al. Vaida-Voievod in Parlamentul de la Budapesta la 18 octombrie. Constituirea Consiliului National Roman Central la 12 noiembrie, format dintr-un numar egal de reprezentanti ai Partidului National Roman si ai Partidului Social -; Democrat, marca momentul decisiv al trecerii la pregatirea sub toate aspectele a Marii Adunari Nationale de la Alba- Iulia de la 1 Decembrie 1918, ce va consfinti actul Marii Uniri.

2. Partidul National Roman din Bucovina

Partidul National Roman din Bucovina a fost infiintat la 7 martie
1892. Presedintii partidului au fost: Iancu Zota (1893-1896), Varteres
Pruncul (1896-1897), Iancu Lupul (1897-1899), George Popovici
(1900), Iancu Flandor (1908-1910). In randul membrilor marcanti se aflau: Modest Grigorcea, Constantin Isopescu, Victor Starcea, Valeriu Bodnarescu, Constantin Morariu. Organele centrale de presa au fost:
„Gazeta Bucovinei” (14 mai 1891 -; 6 aprilie 1897), „Patria” (14 iulie
1897 -; 21 aprilie 1900), „Desteptarea” (2 septembrie 1900 -; noiem- brie 1904), „Apararea nationala” (17 octombrie 1906 -; 29 septembrie
1908), „Romanul” (16 octombrie 1908 -; 4 februarie 1909), „Patria”
(7 februarie 1909 -; 27 noiembrie 1910), „Viata noua” (6 ianuarie
1912 -; august 1914). Partidul National din Bucovina se declara ca reprezentant al tuturor categoriilor de romani. Doctrinar pleda pentru
„mentinerea autonomiei Bucovinei” si pentru „individualitatea ei istorica si politica”, pentru autonomia Bisericii Ortodoxe, dezvoltarea invatamantului in limba romana, folosirea limbii romane in administratie si organele judecatoresti s.a. Acest program a fost reluat si innoit in mai multe randuri si imbogatit in tot cursul activitatii practice a deputatilor romani in Parlamentul de la Viena, in presa si in intruniri politice. Un succes important a fost dobandit, imediat dupa infiintarea partidului, la alegerile pentru Dieta Bucovinei, cand romanii au obtinut mai mult de o treime din mandate. Aceasta le-a permis sa actioneze mai organizat in cadrul „Clubului national” pentru promovarea programului adoptat. Curand aveau sa apara si nemultumiri in randurile partidului, tinerii politicieni, considerand ca activitatea conducatorilor este lipsita de energie, au creat un nou partid cu tendinte radicale, ce isi propunea sa aseze „politica partidului nostru pe baze adevarat nationale”. Autoritatile austriece adopta ma- suri aspre in primavara anului 1899, impotriva romanilor, concretizate in expulzari, restrangerea libertatii presei, pedepse impotriva studentilor s. a. Dar in august 1900, intr-o mare adunare populara la Cernauti, gruparea „romanilor tineri” au pus bazele Partidului Poporal National Roman din Bucovina, care in fond continua activitatea vechiului partid. Acum, se afirma in randul deputatilor din Dieta, Iancu Flandor care formuleaza critici aspre la adresa guvernului Bucovinei, pentru starea economica si sociala grea, ca si pentru politica de deznationalizare. In anii urmatori partidul trece prin situatii dificile si este infrant in alegerile din 1904, an in care se si autodizolva. In octombrie 1908 se constituie Partidul Crestin Social Roman din Bucovina in fruntea caruia este chemat Iancu Flandor. La inceputul anului urmator, acest partid isi reia numele initial de Partidul National Roman din Bucovina. Este anul in care deputatii reusesc sa obtina infiintarea unei catedre de istorie nationala la Universitatea din Cernauti, al carei prim titular ajunge istoricul Ion Nistor. Nu vor lipsi disensiunile politice, in anii urmatori, care uneori aveau sa aduca si divizari de pozitii orientativ-doctrinare: nationala, democratica si conservatoare. Dar acestea vor fi depasite si partidul avea sa-si mentina unitatea si sa actioneze in interesul romanilor pana in august
1914 cand isi inceteaza activitatea ca urmare a izbucnirii marii conflagratii mondiale.

3. Partidul National Moldovenesc

Partidul National Moldovenesc a fost infiintat la 3 aprilie 1917, la Chisinau. Presedin