o1h20hn
O caracterizare globala a epocii trebuie sa mentioneze faptul ca, dupa revolutia pasoptista, societatea romaneasca parcurge o perioada de tranzitie accelerata de la vechiul regim la unul de factura moderna, democratica, tranzitie ce are drept puncte nodale formarea statului roman unitar, modernizarea structurilor politice si dobandirea independentei de stat. In acelasi timp, este o perioada de schimbari structurale in organismul societatii romanesti si, totodata, de racordare a Romaniei la spatiul civilizatiei occidentale. Ritmul accelerat in care se deruleaza la noi episoadele modernizarii genereaza insa si o serie de contradictii si dificultati specifice. Epoca lui Cuza

Cele mai spectaculoase transformari sunt cele din plan politic si institutional, care se concretizeaza in reforme legislative si administrative, in formarea unor structuri politice moderne, structuri democratice si constitutionale asemanatoare cu cele din statele dezvoltate europene. Unirea Principatelor a fost precedata de o ampla dezbatere politica si culturala, ce s-a finalizat cu hotararile celor doua “Divanuri ad-hoc” din toamna anului 1857.
Aceste Divanuri ad-hoc, la care au participat pentru prima data si reprezentanti ai taranimii, si-au desfasurat lucrarile la Iasi si Bucuresti in toamna anului 1857, fiind dominate de exponentii miscarii unioniste. Ele au hotarat Unirea Principatelor intr-un singur stat, sub numele de Romania, cu un principe dintr-o familie domnitoare straina, precum si introducerea unui regim constitutional si parlamentar. Totodata, ele au prevazut inviolabilitatea domnitorului, responsabilitatea guvernului in fata Adunarii Reprezentative, care era conceputa dupa modelul unei Adunari Obstesti, cu larga reprezentare, pentru a exprima interesele tuturor categoriilor sociale.
Hotararile celor doua Divanuri ad-hoc - ce aveau caracterul de adunari constituante, intrucat erau alcatuite din reprezentanti alesi ai poporului - au fost apoi dezbatute de o comisie a puterilor garante si pe baza lor s-a semnat Conventia de la Paris, in 7/19 august 1858, care reprezinta de fapt noul cadru constitutional pentru reorganizarea Principatelor, pe baza caruia s-a infaptuit si Unirea lor in 1859. Conventia de la Paris nu prevedea o unire efectiva a Principatelor. Ea stipula ca fiecare Principat va avea cate un Domn, un Guvern si o Adunare Electiva separate. Prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, la 5 si, respectiv, 24 ianuarie 1859, de catre Adunarile elective de la Iasi si Bucuresti, poporul roman a realizat astfel, in fapt, Unirea Principatelor Romane, consacrand astfel formarea statului roman modern unitar.
Conventia de la Paris, desi nu admitea unirea organica a celor doua state, prevedea atat reforme sociale, precum desfiintarea privilegiilor de clasa, cat si introducerea unui sistem politic modern, cu separarea puterilor in stat si alegerea unei adunari reprezentative prin intermediul unui scrutin cenzitar. Puterea legislativa urma sa fie exercitata de Domn impreuna cu Adunarea Electiva si Comisia Centrala de la Focsani (comuna pentru cele doua Principate). Puterea executiva era exercitata de Domn, impreuna cu Guvernul. Puterea judecatoreasca era incredintata tribunalelor. Proiectele legilor de interes comun, elaborate de Comisia Centrala, erau dezbatute de Adunarile Elective si, daca erau aprobate, erau promulgate de Domn. Legile de interes special pentru fiecare Principat erau pregatite de Domn si supuse spre aprobare Adunarilor.
Structurile politice ale statului unitar roman au fost reorganizate astfel conform principiilor democratice moderne. Puterea legislativa, cea executiva si cea judecatoreasca erau separate, iar sistemul parlamentar era unicameral. Procedurile erau cele moderne, specifice regimului parlamentar. Initiativa legislativa apartinea puterii executive. Domnul putea convoca Adunarea Electiva si in sesiuni extraordinare sau putea sa o dizolve.
Infaptuirea unei uniri politico-administrative efective necesita formarea unui singur guvern si a unui singur Parlament. Dupa indelungate negocieri cu puterile garante, A.I.Cuza a obtinut, la sfarsitul anului 1861, consimtamantul acestora si al Turciei de a forma un singur guvern national si de a contopi cele doua Adunari Elective intr-o singura Adunare Legiuitoare. Intr-o proclamatie catre tara, din 11 decembrie 1861, Cuza afirma ca “Unirea este indeplinita” si toate fortele natiunii sunt cuprinse intr-o “singura Romanie”. Cele doua Adunari elective s-au unificat, la 24 ianuarie 1862, intr-o singura adunare, cu sediul la Bucuresti, care devenea astfel capitala statului roman unitar. La 24 ianuarie 1862, Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a prezentat un amplu program de reforme in fata primului Parlament al Romaniei, cu denumirea de “Adunarea Legislativa a Romaniei”.
Datorita votului cenzitar restrictiv, prevazut in Conventia de la Paris, forul legislativ era dominat de exponentii marii proprietati funciare, care se opuneau cu tenacitate reformelor democratice si liberale preconizate de Domnitor, adept al unui liberalism moderat, si de oamenii politici care il sprijineau. Opozitia consevatoare se manifesta indeosebi fata de proiectul de reforma electorala, care prevedea reducerea censului si largirea cadrului electoral in chip semnificativ, si fata de proiectul reformei agrare, amandoua menite sa elibereze taranimea de servitutile feudale si sa permita participarea la viata politica si a altor categorii sociale.
Aceasta este ratiunea pentru care, dupa repetate tentative de a promova legea agrara, la 2 mai 1864 Cuza dizolva forul legislativ si reuseste sa obtina, prin plebiscit, acordul populatiei pentru faimoasa lege agrara, pentru o noua lege electorala, mai permisiva, si pentru documentul numit Statut dezvoltator al Conventiei de la Paris din 7/19 august 1858, prin care se introduce sistemul parlamentar bicameral in Romania, odata cu infiintarea Senatului. Desi “Statutul” lui Cuza preciza, inca din preambulul sau, ca “legea fundamentala a Romaniei” este si ramane Conventia de la Paris, totusi, prevederile sale concrete si chiar folosirea denumirii oficiale de “Romania” sunt semnificative pentru intentia domnitorului de a consacra autonomia completa a statului roman fata de Poarta Otomana si fata de puterile garante. Pe baza acestui document, apreciat ca fiind prima Constitutie a Romaniei, acceptata si de puterile garante, domnitorul Cuza a obtinut o recunoastere internationala a deplinei autonomii a tarii in treburile sale interne si a initiat o modernizare profunda a sistemului legislativ si institutional.
In perioada 1864-1866, domnitorul Unirii a infaptuit marile reforme politice si economice, a modernizat legislatia, pe toate planurile, urmarind consolidarea sistemului institutional si reorganizarea administrativa a tarii, inzestrarea tarii cu norme juridice si institutii democratice, similare statelor europene dezvoltate. Astfel, au fost adoptate Legea instructiunii publice, Codul penal si Codul de procedura penala, Codul civil si Codul de procedura civila, Legea pentru organizarea judecatoreasca, Legea pentru organizarea puterii armate, Legea pentru instituirea consiliului permanent al instructiunii publice, numeroase alte legi, decrete-legi si reglementari ce priveau organizarea garzii civile, introducerea sistemului metric de masuri si greutati, infiintarea Camerelor de Comert, a Casei de Depuneri si Consemnatiuni, proclamarea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Romane, exproprierea pentru cauza de utilitate publica si multe altele. Reconstituind semnificatia epocii, Eminescu va spune ca in perioada lui Cuza s-a plamadit "intregul aparat al unei depline suveranitati interne si externe” a statului roman, realizand astfel baza nationala a dezvoltarii capitaliste.

Viata politica intre 1866-1918.
Dupa abdicarea domnitorului A.I. Cuza, la 11 februarie 1866, si aducerea pe tron a Principelui Carol I, s-a elaborat o noua Constitutie, adoptata la 1 iulie 1866. Noua lege fundamentala era intemeiata pe principii democratice si liberale, in consonanta cu tendintele progresiste si curentele de idei dominante in epoca, fiind inspirata in multe privinte de Constitutia belgiana din 1831, considerata una dintre cele mai inaintate ale timpului respectiv. Constitutia din 1866 a consacrat unitatea statala infaptuita sub Cuza, precizand si faptul ca statul roman va purta denumirea de “Romania”. Era important, de asemenea, ca ea nu facea nici o referinta la suzeranitatea Imperiului Otoman asupra tarii.
Aceast asezamant fundamental a constituit un puternic instrument juridic pentru introducerea reformelor democratice si pentru sprijinirea proceselor de modernizare economica si sociala. Constitutia a furnizat garantii pentru libertatile individuale si dreptul de proprietate, a statornicit regimul parlamentar in Romania, bazat pe principiul separatiei puterilor in stat si pe limitarea prerogativelor sefului statului, pe responsabilitatea ministrilor in fata Parlamentului.
Constitutia din 1866, care a fost modificata, in sens democratic, in 1879, 1881 (cand Romania a devenit Regat) si in 1884, a constituit un puternic instrument juridic pentru introducerea reformelor democratice si pentru sprijinirea proceselor de modernizare economica si sociala, prin care Romania s-a integrat in structurile europene ale vremii.
Senatul si Camera Deputatilor au fost dominate, pana la sfarsitul primului razboi mondial, de cele doua mari partide ale vremii (sau de fractiuni ale acestora): Partidul National Liberal si Partidul Conservator. In virtutea dreptului de a dizolva camerele, de a numi si revoca pe ministri, Regele a asigurat echilibrul sistemului politic prin practica “rotativei guvernamentale” intre cele doua partide, fara a afecta insa caracterul parlamentar al regimului. Sub presiunea fortelor aflate in opozitie si a opiniei publice, suveranul numea un nou guvern si apoi dizolva Camerele pentru a se organiza noi alegeri. In conditiile unui electorat restrans, usor de influentat, guvernul, utilizand diverse mijloace de presiune, isi asigura majoritatea necesara in Senat si Adunarea Deputatilor.
Avand in vedere acest mecanism al “rotativei guvernamentale”, in epoca circula o afirmatie a lui P.P.Carp, care sustinea ca “in Romania nu sunt guverne parlamentare, ci parlamente guvernamentale”, astfel incat, acelasi fruntas junimist obisnuia sa spuna: “Dati-mi guvernul si va dau parlamentul”. Regimul de monarhie constitutionala, asa cum a fost instituit prin Constitutia din 1866, cu toate limitele sale, derivate mai ales din votul cenzitar, a consolidat treptat mecanismele vietii democratice si a propulsat Romania intr-un ciclu al modernizarii rapide, integrand-o in structurile europene ale vremii.
Constitutia din 1866 a instituit un sistem electoral bazat pe un cens de avere foarte ridicat, cu repartizarea inegala a alegatorilor in colegii electorale. Acest sistem electoral era favorabil fortelor conservatoare, marilor proprietari funciari, precum si varfurilor paturii liberale, iar taranimea, categoria cea mai numeroasa, putea alege, in mod indirect, prin colegiul al patrulea, un numar foarte restrans de deputati. De altfel, discrepanta dintre noile institutii democratice si starile de fapt (dintre “tara legala” si “tara reala”) a fost una dintre cele mai controversate probleme in gandirea politica si sociala a timpului. Teoria “formelor fara fond”, dezvoltata de Maiorescu si Eminescu, preluata apoi de alte curente de gandire, exprima nu doar perspectiva critica conservatoare asupra noilor asezaminte juridice si institutionale, ci si o situatie reala, vizibila pentru orice observator obiectiv. Aceasta discrepanta reprezenta o acuta si dramatica provocare la care societatea romaneasca trebuia sa raspunda in perspectiva modernizarii sale.
Aceasta problematica este reluata si de curentele politice si culturale la inceputul secolului XX. Militantismul democratic al curentului poporanist, adept al votului universal, noua viziune si directie promovate de Partidul National Liberal, enuntate in programul din septembrie 1913, vor infrange pana la urma opozitia conservatorilor si vor reusi sa determine modificarea radicala a Constitutiei, in iunie 1917 (sub presiunea razboiului), pentru a permite infaptuirea unei noi reforme agrare, renuntarea la votul cenzitar si adoptarea votul universal. Marea Unire s-a infaptuit sub auspiciile acestor reforme politice si economice, care vor deschide un nou ciclu istoric.

Problematica economica si reflexul ei cultural

In plan economic avem de-a face cu transformari in sensul modernizarii si al introducerii raporturilor capitaliste, care vor trai multa vreme in simbioza cu elemente ale relatiilor feudale. In structura economica a tarii, bulversata de reforme incoerente si de o serie de fenomene specifice capitalismului salbatic, marea proprietate funciara avea inca o pondere covarsitoare. Reforma agrara din 1864 a reprezentat un mare act politic si economic, fara a lichida in totalitate raporturile economice de natura feudala. Improprietarirea taranilor prin aceasta reforma, infaptuita de guvernarea Cuza-Kogalniceanu, nu a reusit sa rezolve decat partial spinoasa problema agrara a Romaniei. Cei mai multi tarani care au primit pamant, eliberati in mod formal de servitutile de tip feudal, nu au reusit sa-si consolideze o situatie economica independenta, datorita unui complex de conditii specifice, dar mai ales datorita prevederilor extrem de restrictive din faimoasa lege a “tocmelilor agricole”, adoptata indata dupa abdicarea silita a lui Cuza.
Dependenta taranilor de proprietarii marilor latifundii si impovararea lor cu dari si taxe catre administratie, sistemul de arendare si absenta progresului tehnic in agricultura, au agravat continuu situatia taranimii si au adus Romania, la inceputul secolului XX, intr-o situatie critica, avand in vedere si slaba dezvoltare a industriei. Gherea a numit acest sistem economic “neoiobagist”. Timp de o jumatate de secol, pana la reforma agrara din anii 1919-1921, “chestiunea argara” se va afla in centrul gandirii sociale si al dezbaterilor politice din Romania. Schimbarea acestui sistem politic restrictiv, bazat pe votul cenzitar, si a regimului economic “hibrid”, “neoiobagist”, se va realiza, in urma unor ample confruntari politice, abia dupa primul razboi mondial.
Fenomenul cel mai caracteristic rezida in faptul ca Romania a intrat in relatiii comerciale de tip capitalist cu Apusul dezvoltat, dar nu-si obtinea produsele destinate exportului printr-o productie de tip capitalist, industrial, ci printr-o economie preponderent agrara, necompetitiva. Romania vindea produse agricole si materii prime, importand produse de consum, mai putin utilaje. De aceea, capitalismul s-a afirmat in spatiul romanesc, in intervalul 1830-1880, mai mult sub forma capitalului de camata si a capitalului comercial, factori care au ruinat efectiv forta economica a vechii boierimi, dar nu au produs, in compensatie, o clasa de mijloc consistenta, adica o burghezie nationala capabila sa preia sarcinile economice si politice ale modernizarii. Aceasta este concluzia analizelor istorice intreprinse de Stefan Zeletin. Fara o baza industriala dezvoltata, neavand ce oferi la export decat produse agricole, Romania si-a deschis pietele fata de capitalul strain, fapt care a avut drept rezultat o stagnare si o adancire a decalajului fata de economiile apusene, o inevitabila subordonare economica a tarii.
Sociologul Ilie Badescu a consacrat o perspectiva interpretativa ce se bazeaza pe distinctia dintre capitalismul autocentrat si constructiv, dezvoltat in metropola occidentala, si capitalismul parazitar si excentrat, aparut in mediul societatiilor periferiale, precum era si aria romaneasca. Astfel, fenomenul cel mai caracteristic sub raport economic rezida in faptul ca spatiul romanesc, blocat in drumul sau firesc spre modernitate de sincopa fanariota, a reusit sa iasa in prima jumatate a secolului al XIX-lea din suburbia Imperiului Otoman, dar a intrat treptat in a doua jumatate a secolului in suburbia metropolei capitaliste apusene. Asa cum spunea Lovinescu, axul vietii noastre istorice s-a schimbat radical dinspre Rasarit spre Apus, au fost adoptate structuri politice de factura moderna, democratica, dar structurile economice erau mult ramase in urma, astfel ca, in relatiile comerciale si economice cu tarile occidentale, Romania se afla intr-o conditie de periferialitate. Spre acest tip de capitalism parazitar, care ne transforma in piata de desfacere a capitalului occidental si in surse de materii prime, ne impingea conjunctia cu totul particulara a unor factori interni si externi.
Mai intai e de remarcat faptul ca Romania se afla si in aceasta perioada in zona de actiune a celor trei imperii. E de remarcat, totodata, ca sarcina dezvoltarii sociale interfera organic cu sarcini de ordin national. Conditia interimperiala favoriza acest tip de capitalism subdezvoltat, generand, totodata, o serie de fenomene negative in plan economic, social si cultural. Fata de aceasta situatie se declanseaza reactia culturii critice romanesti, care da expresie tendintei de scoatere a Romaniei din situatia de subordonare economica si a necesitatii de a construi o cultura moderna originala.
In aceasta perioada apar in cultura romana o serie de curente culturale, pe care Zeletin le-a considerat curente “reactionare”, dar ele au avut un rol crucial in epoca, intrucat au constientizat fenomenul de periferializare economica si au contribuit la cautarea unor solutii economice si politice orientate spre o modernizare autentica. Independenta politica, obtinuta in 1877, avea nevoie de un suport economic corespunzator. Aceasta necesitate este formulata in perfecta constiinta de cauza de Eminescu atunci cand afirma ca “Libertatea adevarata si neatarnarea economica sunt doua notiuni identice”. In consecinta, contrar tezei lui Stefan Zeletin, aceste curente - si in primul rand Junimismul - au avut un sens constructiv, care nu poate fi inteles fara a raporta pozitiile lor doctrinare la conditiile economice ale Romaniei, fata de care ele sunt un raspuns teoretic si cultural. Elita intelectuala a epocii a constientizat faptul ca imperativul momentului il reprezenta formarea culturii romane moderne, a unei culturi nationale originale, care sa legitimeze existenta statului roman si puterea de creatie a poporului nostru.
Asadar, in a doua jumatate a secolului al XIX-lea, poporul roman se afla in fata unei provocari istorice noi, la care trebuiau gasite raspunsuri adecvate. Un raspuns politic a fost dat de generatia unionista, de epoca lui Cuza, si de efortul de racordare institutionala la structurile democratice ale Europei Occidentale. Raspunsul economic era mai dificil, avand in vedere inapoierea in care se afla tara. Raspunsul cultural a fost, insa, exceptional.
Cultura romaneasca e dominata acum de doua tendinte complementare: tendinta de asimilare a ideilor si a modelelor culturale apusene si tendinta de a crea in orizontul specificului national. Aceasta epoca se caracterizeaza prin nazuinta de a recupera intarzierea istorica, de a arde etapele dezvoltarii, de a crea o cultura competitiva pe plan european. Cum demonstreaza Mircea Eliade, in epoca se manifesta un patos deosebit al creatiei, de factura renascentista, o adevarata demiurgie culturala, ce a dus la sincronizarea vietii noastre spirituale cu marile tendinte ale culturii occidentale.
Aceasta ecuatie interna a culturii romane a fost dezechilibrata uneori, datorita unor pozitii excesive, intr-o directie sau alta, dar a evoluat spre un echilibru matur, care a propulsat societatea si spiritualitatea noastra spre modernitate. Acum este perioada in care se fixeaza matricea problematica a culturii romane moderne, matrice pe care o vom intalni, reluata, la toti marii nostri ganditori si creatori.