Cercetatorii care studiaza cauzele si efectelor conflictelor etnice au cautat, de obicei, raspunsuri la trei intrebari majore: Ce conditii politice ii determina pe oameni sa recurga la violenta? Ce conditii le permit oamenilor sa-si solutioneze conflictele in mod pasnic? Care este rolul comunitatii internationale atunci cind relatiile dintre diferite grupuri etnice devin violente si scapa de sub control? Cercetatori, au dezvoltat teorii referitoare la conflictele etnice si institutiile politice care ar putea contribui la solutionarea conflictului si preintimpinarea violentei. Au fost deduse principii din studiile privind conflictele trecute si cele in desfasurare. Concluziile expertilor au fost prezentate factorilor de decizie, politicienilor, sperind ca principiile vor fi de un real folos in elaborarea politicilor publice si celor privitoare la relatiile interetnice.

In societatile care sint profund divizate, unde frica si ignoranta adesea sint fortele motrice ale conflictului etnic, oamenii tind sa se identifice ei insisi prin grupul lor etnic, considerindu-l drept o caracteristica definitorie ireductibila a societatii. Asemenea societati foarte usor pot deveni prada violentei etnice atunci cind exista inegalitate intre grupuri etnice si discriminare a uneia sau mai multora din ele, si cind discriminarea este aprobata prin politici publice. De aceea, se considera ca pentru a preveni violenta institutiile politice trebuie sa le permita grupurilor etnice sa participe la procesul politic si sa apere drepturile omului. Numai atunci grupurile etnice nu se vor teme de viitor si se vor simti “in rind cu lumea” intr-o asemenea societate.

Accesul cetatenilor la functii publice, efectuat dupa formule cuvenite, poate incuraja spiritul moderat si descuraja extremismul. Aceasta s-ar putea intemeia pe chiar interesul politicienilor. Ei vor face orice pentru a fi realesi. Se considera ca impartirea puterii ar putea incepe ca o miscare profunda a societatii de instrainare de etnicitate ca cel mai puternic identificator. Coalitiile se pot forma dupa criterii etnice la inceput, dar ideologia sau alti factori pot deveni mai importanti cu timpul decit simpla apartenenta la un anumit grup etnic. Oamenii simpli au sentimente puternice in legatura cu ideologia sau clasa lor, dar ei, de regula, nu sint inclinati sa mearga pina la autosacrificare ca persoanele care manifesta extremism. De aceea este important sa se stie exact in ce conditii impartirea puterii poate avea succes si comunitatea internationala sa sustina o astfel de masura.

Atit liderii societatilor care sint puternic divizate dupa criterii etnice, cit si comunitatea internationala, incearca sa previna conflictele etnice violente, insa prescriptiile universale nu sint posibile, pentru ca fiecare situatie este deosebita. Putem vorbi doar de optiuni si posibilitatea aplicarii lor.

p3y4yq
Este o parere unanima ca in pofida proliferarii noilor natiuni dupa Razboiul Rece, majoritatea grupurilor etnice care lupta pentru autodeterminare in state suverane nu-si vor vedea visurile realizate. In mod ideal, cerintele de autodeterminare ar trebui sa fie adaptate la cadrul democratic in statele existente. O asemenea adaptare este considerata a fi un drept uman de baza. Numeroase conflicte etnice nu incep prin cereri de suveranitate teritoriala in cazul in care plingerile si doleantele minoritatilor etnice sint abordate cu atentia cuvenita de la bun inceput. In caz contrar, ele degenereaza inevitabil in miscari de secesiune. Impartirea puterii -; practici si institutii ce rezulta din coalitii largi de guvernare care includ reprezentantii tuturor grupurilor etnice majore poate contribui la mentinerea si viabilitatea statelor polietnice oferind grupurilor etnice posibilitati de autodeterminare si dezvoltare in cadrul statului respectiv.

Trebuie sa mentionam ca in Republica Moldova idea impartirii puterii a existat de la bun inceput. Dar au existat si mai exista impedimente in realizarea acestei idei. Astfel, Legea organica nr. 382-XV Cu privire la drepturile persoanelor apartinind minoritatilor nationale si la statutul juridic al organizatiilor lor prevede distribuirea proportionala a posturilor publice pentru reprezentantii tuturor nationalitatilor, dar ea nu stipuleaza necesitatea ca toti reprezentantii minoritatilor sa cunoasca si limba de stat. Se cunoaste ca in ultimii 10 ani reprezentantii minoritatii gagauze, spre exemplu, au fost promovati in organele de conducere in proportie de
1,5 -; 2 mai mare decit ponderea populatiei respective, dar in pofida acestui fapt liderii gagauzi continua sa inainteze cereri de a fi reprezentati in Parlament in proportie ce depaseste de 4 ori! (15 mandate) ponderea acestei etnii. Putem concluziona ca in Republica Moldova problemele etnice au un caracter invers -; minoritatile au de jure toate drepturile pentru a participa la guvernare, iar reprezentarea lor depaseste uneori rata proportionalitatii, iar unicul impediment este necunoasterea limbii de stat.

Cu toate ca impartirea puterii se bazeaza pe procese interne, comunitatea internationala a promovat-o adesea ca raspuns la conflictele etnice, cind cu succes, cind fara. Inainte de a aplica si promova impartirea puterii intr-o tara anume este important sa se cunoasca:
1) radacinile conflictului etnic;
2) modalitatile de a introduce principiile democratice de guvernare intr-o societate profund divizata dupa criterii etnice;
3) tipurile de practici de reglementare a conflictelor;
4) contributia impartirii puterii la procesul de pace.

a) Conflicte etnice: abordari si modele

Exista abordari in conformitate cu care conflictul etnic este considerat fie primordial si innascut, fie instrumental si (cel putin partial) construit in mod social. Masura in care analistii percep etnicitatea ca ceva neschimbator si innascut in raport cu etnicitatea construita social sau manipulata de catre lideri politici influenteaza opiniile despre tipurile de institutii si practici care pot ameliora cel mai bine asemenea conflicte. Un factor substantial este daca grupurile etnice se ameninta unele pe altele din simplul motiv ca sint diferite, sau daca ele iau in consideratie motive pragmatice pentru a se comporta astfel. Perceptiile diferentelor pragmatice sint deschise modului de solutionare pasnica a conflictului.

Gravitatea conflictelor etnice depinde in mare parte de natura relatiilor. De exemplu, daca diferentele socio-economice si de identitate se intrepatrund. Un alt important factor care poate determina gradul de gravitate a conflictelor etnice este rolul statului insusi: se afla el de-asupra conflictelor si incearca sa le medieze si tempereze, sau un grup anume “poseda” statul si-i foloseste pirghiile de putere in detrimentul altor grupuri. Acesta este, intr-o oarecare masura, si cazul Republicii Moldova, unde situatia este una alternanta. Ne amintim ca reprezentantilor Partidului Popular Crestin Democrat li s-a refuzat postul de ministru de stat din simplul motiv ca erau banuiti ca ar avea simpatii pro-romanesti.

O caracteristica a tuturor conflictelor etnice, care trece ca un fir rosu prin ele, este rolul liderilor grupurilor etnice care se pronunta pentru discriminare si mobilizeaza membrii grupului impotriva inamicilor. Anume liderii grupurilor extremiste, de obicei, afirma ca negocierile pentru gasirea solutiilor si abordarea
“rezonabila” a problemei sint o cursa si tradare a intereselor. In acest sens, invocarea de catre liderii separatisti de la Tiraspol a necesitatii pastrarii independentei regimului separatist se bazeaza pe presupusa esuarea a autonomiei gagauze, care ar fi fost subminata de autoritatile de la Chisinau.

Conflictele etnice se pot intensifica, sau diminua in intensitate in mod alternant. Escaladarea are loc atunci cind conditiile de tensiuni etnice se combina cu anumite evenimente “catalizatoare”. O modalitate folositoare de conceptualizare a miscarii inspre o solutionare pasnica a conflictului etnic este de a provoca diminuarea elementului emotiv al conflictului pina la o faza cind partile sint gata sa treaca la negocieri si pot ajunge la un numitor comun anume prin negocieri. Este edificatoare in acest sens experienta din autonomia gagauza, din ianuarie 2002, cind s-a reusit ca un conflict legat de presupuse incalcari ale legislatiei financiare a fost prezentat ca unul cu caracter etnic.

b) Democratia si alternativele ei in societatile profund divizate

Democratia este extrem de dificila si de conceput, si de aplicat, in societatile profund divizate, dar practicile democratice ofera promisiuni mai mari pentru abordarea pasnica si de lunga durata a conflictului decit cele autoritare si bazate pe argumentul fortei.

Simpla democratie majoritara presupune probleme specifice pentru societati profund divizate dupa criterii etnice. De regula, grupurile etnice minoritare nu au acces la putere prin cutia de votare si nu este entuziasmata de competitiile electorale desfasurate dupa principiul regulii simplei majoritati.

Practicile de impartire a puterii ofera o alternativa formelor simple majoritare de guvernare democratica. Dar, in Republica Moldova lucrurile stau tocmai invers. Spre exemplu, autoritatile gagauze inainteaza cerinte ca alegerile parlamentare sa aiba loc in baza sistemului majoritar, in circumscriptii electorale uninominale. Sigur, acest lucru este acceptabil in conditiile unei autonomii teritoriale. Insa efectul va fi ca gagauzii vor avea un numar constant de reprezentanti in parlament care nui va depasi ca pina in prezent rata populatiei gaguze in popolatia tarii.

c) Tipologia practicilor de reglementare a conflictelor

Practicile ce determina seturile de variabile ce se aplica in cazul tuturor abordarilor sunt dupa cum urmeaza: impartirea teritoriala a puterii, regulile privind modul in care se adopta deciziile si politicile publice (de exemplu, cele privind limba, invatamintul si distribuirea resurselor) care eea ce defineste relatiile dintre stat si grupurile etnice.

Exista cinci practici sociale de reglementare a conflictelor:
1) acordarea de autonomie teritoriala;
2) crearea unei federatii etnice;
3) adoptarea unei reprezentari proportionale de grup cit priveste numirile in administratie inclusiv consensul privind regulile de adoptare a deciziilor in executiv;
4) adoptarea unui sistem electoral intr-o foarte mare masura proportional pentru alegerea Parlamentului;
5) recunoasterea drepturilor de grup sau federalismului corporativ (neteritorial).

De asemenea, au fost identificate cinci practici integrationiste de reglementare a conflictelor:
1) crearea unei structuri mixte, non-etnice, federale;
2) stabilirea unui stat unitar centralizat;
3) adoptarea unor institutii administrative, executive, legislative, neutre din punct de vedere etnic;
4) adoptarea unui sistem electoral semimajoritar sau semiproportional care sa
incurajeze formarea coalitiilor preelectorale indiferent de criterii etnice;
5) elaborarea de politici publici care sa nu tina seama de factorul etnic.

d) Impartirea puterii si procesul de solutionare a conflictelor

Practicile de impartire a puterii atunci cind sint adoptate de catre partile implicate in conflict adesea evolueaza ca raspuns la istoria conflictului violent. Liderii politici si publicul trebuie sa fie motivati sa evite inrautatirea situatiei si sa accepte impartirea puterii daca aceasta poate preintimpina agravarea conflictului. Dar o asemenea motivare nu exista intotdeauna: gradul inalt de tensiuni nu inseamna automat ca liderii politici vor fi mai moderati si inclinati sa imparte puterea.

Impartirea puterii poate porni de la tranzitii sau procese de pace in care partile convin asupra unor acorduri si pacte de securitate pentru a reduce posibilitatile grupurilor de a-si face rau unele altora. Gradul de unitate si coerenta organizationala al partilor, precum si abilitatea liderilor politici de a-si convinge alegatorii sa actioneze pasnic, constituie cele mai importante variabile in imbunatatirea relatiilor interetnice. Atitudinile conciliatoare trebuie sa fie si largi, si profunde.

Din acest punct de vedere solutionarea conflictului transnistrean ar trebui sa se produca gradual. O eventuala acceptare a unui statut de catre liderii separatisti ar trebuii sa duca la alegeri anticipate in noul organ legislativ. Poate are sens sa fie examinate mai minutios variante a unor alegeri “suplimentare” in regiunea separatista pentru a completa Parlamentul existent. In acest sens, s-ar putea modifica Constitutia

astfel ca numarul mandatelor sa fie marit cu 15%. Un astfel de model exista de exemplu in Grecia unde numarul de mandate in Parlament nu este unul fix. Constitutia stabileste doar numarul minim si cel maxim de locuri in Parlament, iar prin lege organica se poate stabili numarul de mandate32.