Evenimentul care are urmari profunde pe toate planurile dezvoltarii societatii in istoria moderna a Europei si a lumii a fost Revolutia franceza. Izbucnita in 1789, Revolutia din Franta a avut drept cauza fundamentala anacronismul structurilor politice, sociale si economice ale tarii. Acest lucru a determinat declansarea, dupa 1770, a unei crize de sistem care a alimentat nemultumirile maselor pana la un asemenea grad incat nici o tentativa reformista schitata de sus nu le va mai multumi. Astfel, monarhia, aristocratia si clerul superior, factorii politici dominanti, vor scapa situatia de sub control. La fel ca in Tarile de Jos, si in Anglia sistemul politic absolutist era cel care a provocat nemultumirea generala. d7u15ux
Anacronica si intolerabila era impartirea populatiei in stari sociale. Franta se impartea in privilegiati (cei cu drepturi speciale -; clerul si nobilimea) si neprivilegiati (burghezia si taranimea). Contradictia fundamentala decurge din faptul ca privilegiatii monopolizau accesul la functiile si demnitatile superioare in stat, detineau posesiunea celei mai mari parti din fondul funciar si de scutirea de impozite. Daca privilegiatii reprezentau in franta cel mult 10% din populatie, ei detineau circa 80% din suprafata agricola a tarii. Intrucat cheltuielile statului au crescut in secolul XVII pentru administratie, lucrari publice si armata, deficitul financiar devenea endemic iar unele reforme sociale si economice incercate timp de vreo 15 ani nu au dat rezultate.

In Franta s-a dezvoltat pe parcursul secolului XVII o larga miscare cultural-filozofica (Luminismul) care sustinea reorganizarea societatii si a statului pe baze rationale, adica in conformitate cu legile naturii. Marea majoritate a populatiei franceze dorea o schimbare fundamentala a cadrului politic intern. Sfatuit de cercurile nobiliare, regele a convocat Adunarea Starilor Generala, care s-a intrunit la 5 mai 1789. deputatii starii a treia se infatiseaza cu un program sintetizat, avand la baza doleantele exprimate de alegatori: Constitutie, desfiintarea privilegiilor, apararea dreptului de proprietate, reforma justitiei.
Pentru a invinge impotrivirea privilegiatilor, deputatii starii a treia au recurs la o actiune indrazneata ce poate fi considerata inceputul propriu-zis al revolutiei. Astfel, la 17 iunie 1789 ei s-au proclamat Adunare Nationala care, incepand cu 9 iulie, se va numi si Constituanta.
Deputatii starii a treia se considerau singurii indreptatiti a vorbi in numele natiunii franceze deoarece ei reprezentau imensa majoritate a cetatenilor. Regele Ludovic XVI si Curtea au incercat sa dizolve prin forta Adunarea Nationala Constituanta concentrand trupe in imprejurimile capitalei, dar ei nu au prevazut ca in sprijinul Adunarii se va rascula populatia Parisului. La 14 iulie 1789 ea a cucerit fortareata Bastilia (inchisoare pentru detinutii politici si simbol al absolutismului monarhic). In continuare, rasculatii au rasturnat conducerea Parisului si au instalat o municipalitate favorabila cauzei revolutionare.
Regele si nobilimea n-au riscat un razboi civil. Ei au retras trupele si au acceptat starea de fapt -; au recunoscut atributiile legislative asumate de Adunarea Nationala Constituanta. Aceasta, intr-o memorabila sedinta desfasurata in noaptea de 4-5 august 1789, a votat si a proclamat ca in Franta „oranduirea feudala e desfiintata pentru totdeauna”, ceea ce a insemnat abrogarea tuturor privilegiilor, egalitatea cetatenilor in fata legii, desfiintarea prestatiilor, a dijmei, secularizarea pamanturilor bisericii si alte manastiri.
Urmatorul pas a fost adoptarea la 26 august 1789 a „Declaratiei Drepturilor Omului si ale Cetateanului”, o expunere de principii ale viitoarei Constitutii, declaratie ce va deveni totodata document de referinta pentru toate miscarile democratice din lume din secolul XIX, pastrandu-si pana azi valabilitatea. Ea enunta in definitii lapidare drepturile inalienabile si inprescriptibile ale omului: libertatea, proprietatea, rezistenta in fata asupririi, suveranitatea poporului, egalitatea cetatenilor, atributele fundamentale ale guvernarii si campul de actiune al legilor.
Toate aceste principii au fost adunate in Constitutia din 1791 a carei adoptare parea sa incheie revolutia intrucat era realizat obiectivul ei principal inscris in programul Adunarii Nationale. Lucrurile au evoluat insa altfel. Ceea ce s-a incheiat in 1791 a insemnat doar prima etapa a evolutiei deoarece nu se reusise, in fapt, rezolvarea problemelor economice si sociale care continuau sa nemultumeasca majoritatea locuitorilor.
In anii 1791-1792 problema cea mai acuta care statea in fata Adunarii legislative, aleasa conform Constitutiei, era cea economica. Bunurile de consum s-au redus si s-au scumpit, a crescut specula, moneda s-a depreciat -; primul efect al incetarii controlului statului si al liberalizarii economiei. Au avut loc revolte locale si apare pericolul indepartarii populatiei de revolutie.
Conducatorii sunt convinsi ca situatia se datoreaza si izolarii Frantei datorita ostilitatii tarilor vecine si a uneltirilor acestora. Concluzia era ca Franta revolutionara trebuia sa franga bariera din jurul ei, sa ajute popoarele sa se elibereze de tirani si abia atunci, in cadrul fraternizarii popoarelor libere, se vor crea conditiile prosperitatii generale. Pasind cu imprudenta pe aceasta cale, Franta a declarat, la 17 aprilie 1792, razboi Austriei. A inceput astfel era razboielor Revolutiei franceze, care se vor prelungi pana in 1815. In cursul lor, Franta a repurtat multe victorii, araspandit in Europa noile idei, dar a suferit mari pierderi umane si materiale, sfarsind printr-o mare infrangere militara si politica.
La inceput Franta era slab pregatita pentru razboi si a suferit infrangeri, dar acestea au fost puse pe seama tradatorilor, in fruntea carora se situa regele. Drept urmare, la 10 august 1792 a izbucnit o insurectie populara in fruntea careia s-au situat membri Clubului Iacobin, insurectie care a detronat monarhia, iar franta a devenit republica incepand cu 21 septembrie 1792.
Ludovic XVI de Bourbon a fost executat pe esafod ca un om de rand la 21 ianuarie 1793. a fost ales un nou corp legislativ - Conventia Nationala, ca organ executiv functionand niste comitete numite de Conventie, cele mai importante fiind Comitetul Salvarii Publice si Comitetul Sigurantei Generale. Sub impactul primejdiei externe, puterea a fost cucerita prin lovitura de stat de gruparea radicala a iacobinilor, sprijinita din nou de insurectia unei parti din populatia Parisului, populatie ce a fost mobilizata prin acea metoda de raspandire a panicii, a zvonurilor de tradare si a chemarilor la salvarea patriei in pericol, avand in vedere ca era o diversiune pentru acapararea puterii.
Iacobinii au instaurat o dictatura sustinuta de teroare. Nu se poate, totusi, tagadui ca prin aceasta metoda dura ei au fost capabili sa realizeze o opera impresionanta. Ei au faurit prima mobilizare totala a populatiei unei tari si a resurselor sale economice. Au putut ridica o armata uriasa (circa un milion de combatanti) care a respins invazia straina peste granitele Frantei. A fost instituita o economie dirijata si au intrerupt temporar criza alimentara, specula si inflatia, restabilind increderea maselor in Revolutie si conducatorii ei.
Iacobinii au decretat o intinsa improprietarire a taranilor, desfiintarea oricaror drepturi de origine feudala. Ei au dat astfel o lovitura puternica marii proprietati nobiliare si au facut din Franta o tara de mici proprietari agrari.
Iacobinismul a reusit astfel sa insufle francezilor acel spirit eroic fara seaman in istoria moderna, atat de mult evocat de istorici si scriitori. Totusi, guvernarea prin teroare a fost o greseala. Nu s.au respectat legile si procedurile legale pentru cei acuzati de tradare, prin aceasta putandu-se intelege orice (chiar si un zvon putea inculpa un individ). Sentinta se pronunta foarte urgent, uneori in absenta oricaror probe, judecatorul fiind autorizat sa se pronunte in conformitate cu gandirea sa intima, sentinta fiind aproape intotdeauna condamnarea la moarte. Iacobinii motivau necesitatea terorii prin gravitatea si permanenta invaziei straine si a uneltirilor contrarevolutionare din interior.
Dar o asemenea stare nu putea continua si apar nemultumiri impotriva acestor excese, care se exprima in primavara anului 1794. chiar in interiorul conducerii iacobine au aparut proteste, cerandu-se revenirea la normalitate in interior si incheierea pacii cu adversarii din exterior. Si acesti protestatari au fost considerati tradatori si au fost ghilotinati, intre ei numarandu-se Danton si Demoulenc, care isi creasera faima de eroi ai revolutiei.
Nemultumirea a facut loc indignarii, astfel ca in Conventia Nationala s-a format un complot care la 26-27 iulie 1794 a reusit sa rastoarne de la putere si sa trimita la esafod nucleul iacobinilor intransigenti. In fruntea lor era Maximilian Robespierre si Saint Juste. Robespierre indeosebi a intruchipat in toata maretia dar si toata oroarea fanatismul doctrinar al iacobinilor; el era numit „Incoruptibilul”, un amestec de idei democratice generoase, patriotism fierbinte si terorism sangeros. Robespierre a fost un profet, se exprima in limbajul revolutiei si credea tot ce spunea. A devenit, de aceea, o figura nemuritoare nu deoarece a condus franta cateva luni, ci pentru ca prin el Revolutia si-a rostit raspunsul „cel mai tragic si cel mai pur” (Francois Furer).
Dupa prabusirea iacobinilor, puterea politica a fost preluata de thermidorieni, o coalitie de elemente cu convingeri diverse. In principal erau adepti ai conceptiei unei politici moderate de reintrare in normal si legalitate, de consolidare a economiei, fara a se mai recurge la masuri exceptionale.
Adoptand o noua Constitutie, thermidorienii au instaurat Directoratul, intrucat in fruntea republicii a fost instituit la 26 octombrie 1795 un prezidiu format di cinci membri cu titlul de directori. Sub acest regim slab, Franta a facut unele progrese datorate mai mult efectelor schimbarii structurilor anterioare.
In acest timp apar o serie de crize care au demonstrat ca noul regim nu avea autoritatea necesara instaurarii unui climat de ordine si stabilitate nationala. Nu a reusit sa rezolve criza externa, neputand incheia pacea cu adversarii Frantei, chiar s-a complicat in noi actiuni militare. Pe unele dintre acestea generalii le-au castigat in chip stralucit (campaniile lui Napoleon Bonaparte in Italia si Egipt) dar altele s-au soldat cu esecuri. Astfel, in 1799 Franta era din nou amenintata de invazia armatelor Austriei si Prisiei, in timp ce pe mare continua razboiul cu Anglia inceput in februarie 1793.
Dupa 10 ani de revolutie (7 agravati de starea de razboi, dar in timpul carora multe din revendicarile de la 1789 au fost implinite si chiar depasite), poporul francez nu mai era dominat de elanul politic initial. Pe de alta parte, Directoratul nu mai voia sa se apeleze la recrudescenta violenta a spiritului revolutionar.
Pentru a face fata primejdiei externe si framantarilor interne alimentate din dreapta de regalisti si din stanga de radicalismul iacobin, o parte a cercurilor politice dominante ale Directoratului a ajuns la concluzia ca Franta si Revolutia nu vor putea fi salvate decat printr-un regim de mana forte. Aceasta idee a fost impartasita de marea burghezie care, vazandu-si satisfacute principalele deziderate economice si politice, punea pe primul plan stabilizarea regimului asa cum era, respingand atat instauraea monarhiei cat si o noua deschidere democratica pe cale revolutionara.
Instrumentul pe care se putea sprijini un regim autoritar era armata. De aceea a fost sprijinita lovitura de stat din 9-10 mai 1799, prin care generalul Napoleon Bonaparte a pus mana pe putere. Napoleon a instaurat o dictatura militara deghizata, la inceput, sub aparente constitutionale -; Regimul Consulatului.
Acest general s-a dovedit a fi un geniu militar si un mare om de stat. Initiativele sale au reorganizat statul; a elaborat o legislatie completa (civila, penala si comerciala) pe baza principiilor de drept promovate de gandirea politico-juridica a veacului XVIII si a Revolutiei. Codul Civil al lui Napoleon este valabil si azi in Franta si a fost adoptat si in alte state europene (si Romania). Extraordinarele sale victorii militare au facut din Franta puterea dominanta in Europa, spulberand definitiv posibilitatea de restaurare a vechiului regim pre-revolutionar.
Napoleon Bonaparte, care si-a asumat casitatile de prim-consul pana in 1804 cand s-a proclamat imparat (2 decembrie 1804), a comis si greseli, inerente oricarei dictaturi personale, fie ea exercitata si de un om exceptional. El a actionat adeseori sub imboldul ambitiei proprii, ignorand evaluarea realista, obiectiva a situatiei cu care se confrunta. A crezut aproape exclusiv in posibilitatea solutionarii prin forta a raporturilor dintre Franta si statele europene, coalizandu-le pe toate impotriva lui, ceea ce, in pofida geniului sau militar, l-au dus la infrangere si la pierderea tronului.
Puterile straine (Anglia, Rusia, Prusia si Austria) au invadat Franta si au ocupat Parisul in 1814. Pacea a prevazut retragerea Frantei la frontierele din 1792 si reinstaurarea dinastiei regale de Bourbon, detronata de revolutie. Totusi invingatorii n-au impus revenirea la vechea ordine sociala si la vechea structura a proprietatii. Era o chestiune de domeniul evidentei, un truism, ca principiile si opera Revolutiei nu mai puteau fi dezradacinate. Ele au triumfat in Franta si, dupa cateva decenii, in intreaga Europa.