Dacii sau getii fac parte din marele grup etnic al tracilor si constituie cea
mai insemnata ramura a lui, avand o civilizatle, o cultura si o
istorie politica pe care n-a egalat-o nici o alta ramura. Se poate spune ca
dacii sau getii reprezinta elita numerosului grup al tracilor. Cu privire la
multimea acestor traci, Herodot face o afirmatie de cea mai mare importanta
: „Neamul tracic — spune el in cartea a cincea a Istoriilor
sale — este, dupa acela al indienilor, cel mai mare dintre toate. Daca
ar avea un singur domnitor si ar fi uniti intre ei, ar fi de neinvins
si, dupa cum cred ei, cu mult mai puternici decat toate popoarele. Obiceiuri
au cam aceleasi toti, afara de geti si de travsi si de cei cari locuiesc mai
sus de Crestonei". o6l12ll
Intr-adevar, tracii se intindeau pe o suprafata enorma, de la Marea Egee
si din vestul Asiei Mici pana in mlastinile Pripetului si de la
cadrilaterul Boemiei pana spre Bug. Ei erau impartiti insa
intr-o sumedenie de neamuri care se dusmaneau intre ele. Din cauza
aceasta nici nu se puteau apara cum trebule si au fost supusi de diferiti cuceritori.
Cei mai insemnati insa dintre toate neamurile tracice au fost dacii
sau getii. Sunt doua denumiri pentru omul, si acelasi popor, dupa cum munteni,
moldoveni si transilvaneni sunt trei denumiri pentru aceeasi realitate etnica
: romanii. Istoricul, geograful si etnograful antic Strabo arata de altfel
limpede ca dacii si getii vorbesc „aceeasi limba". Impartiti intr-un
mare numar de triburi, ei locuiau tinutul cuprins intre, Tisa, Dunare,
Marea Neagra si Nistru, trecand in unele parti si peste aceste hotare.
Astfel, la sudul Dunarii, ei se intindeau pana la muntii Balcani,
mai ales in partea de est, dinspre mare. Spre rasarit, treceau Nistrul,
inalntand pana spre Bug, iar spre apus, ajunsesera pana
la Dunarea panonica.
In secolul al II-lea i.e.n. are loc si inaintarea puterii
romane in Peninsula Balcanica. Regatul macedonean care, in urma
luptei de la Pydna, in 168, fusese impartit in patru parti
puse sub privegherea Romei, este desfiintat si transformat in provincie
romana in anul 146, in a doua jumatate a secolului au loc numeroase
lupte intre romani de o parte, ilirii, celtii si tracii de la Dunarea
mijlocie, de cealalta. Acestia din urma ataca mereu si prada tinuturile ocupate
de romani sau protejate de ei. In cateva randuri izbutesc
chiar sa bata armatele romane, nu pot insa pana la urma sa impiedice
inaintarea inceata, dar sigura, a legiunilor. In multe din
aceste razboaie si expeditii de prada spre miazazi, getii au fost tovarasii
celtilor, tracilor si ilirilor, impartind cu ei castigul, dar avand
asupra lor urmatorul avantaj : in caz de pericol, se retrageau dincoace
de Dunare, pe cand ceilalti ramaneau expusi represiunilor romane.
Rezultatul final al acestor lupte a fost o slabire completa a neamurilor celtice,
ilirice si tracice de la sudul Dunarii care in curand vor inceta
sa mai joace un rol politic, prinse intre puterea Romana in plina
expansiune de o parte si statul dacic care va ajunge sub conducerea lui Buerebista
la cea mai inalta expresie a sa, de cealalta.
Ridicarea statului dac in secolul intii inaintea erei
noastre se explica prin-tr-un complex de factori, in primul rand,
cresterea puterii economice a masei poporului; apoi, ivirea unei personalitati
politice si militare remarcabile, regele Buerebista, cel mal de seama carmuitor
pe care 1-au avut stramosii nostri, se adauga, in sfarsit, si o
conjunctura externa favorabila, slabirea vecinilor celti, iliri si traci in
urma indelungatelor conflicte cu romanii. Se pare ca Buerebista a avut
o lunga domnie, scriitorul lordanes din secolul al Vl-lea al erei noastre daca
inceput al ei anul 82 i.e.n., an ce a fost insa pus in
dubiu de cercetari recente, care asaza inceputul stapinirii lui
intre anii 70 si 60. Razboaiele pe care le-a purtat Buerebista cu neamurile
vecine au fost incununate de succes. Ca urmare a izbanzilor sale
militare, Buerebista realizeaza un stat cu o suprafata considerabila, cuprinzand
nu numai toate teritoriile locuite de daco-geti, dar si unele din teritoriile
vecinilor celti, iliri si traci. Hotarele acestui stat erau spre rasarit tarmul
Marii Negre si Bugul, spre miazanoapte Carpatii Padurosi, spre apus cadrilaterul
boem, Dunarea mijlocie si Morava, spre miazazi, muntele Haemus sau lantul Balcanllor.
Capitala acestui intins stat a fost orasul Argedava. Nu se stie precis
unde era situat: unii invatati 1-au identificat cu Arcidava, in
Banat; altii 1-au asezat pe Arges, la Popesti, iar recent s-a emis parerea ca
ar fi fost in muntii Orastiei, poate chiar la Costesti, unde alaturi de
cetatea din munte sint urmele unei intinse asezari civile.
Dintre urmasii lui Buerebista, in genene stapanitori slabi, care
nu se pot asemana nici pe departe cu marele lor predecesor sau cu succesorul
lor, eroicul Decebal, rege dac (86-106). In timpul domniei lui, statul
geto-dac atinge apogeul dezvoltarii economice si politice. A luptat impotriva
romanilor incercand sa organizeze o coalitie a populatilor dace, sarmate si
germanice din N.Carpatilor. Victorios la inceput, a fost in cele din urma infrant
de romani in urma a doua razboaie grele 101-102 e.n. si 105-106 e.n. S-a sinucis
pentru a evita umilinta captivitatii.
Decebal — pe care o inscriptie descoperita nu de mult pare a-1 arata ca
fiu al fostului rege Scorillo — izbuteste sa refaca unitatea politlca
a dacilor. Autoritatea lui se intinde peste intreg tinutul dintre
Tisa, Dunare si Nistru ; pareau ca se intorc — si de fapt s-au si
intors pentru citva timp — vremurile lui Buerebista.
In anul 87e.n. campaia initiata de Domitianus, sub conducerea generalului
Corneliu Fuscus cinci sau sase legiuni trec Dunarea pe un pod de vase si inainteaza
prin Portile De Fier Ale Transilvaiei, aici in apropierea satului de astazi
“Bucova” intr-un loc numit Tapae, legiunile sunt surprinse de daci.
Una din legiunile romane este nimicita aproape in intregime, steagurile si masinile
de razboi fiind capturate de autohtoni. Insusi comandantul de cucerire
Fuscus este ucis in lupta . Dezastrul luptei este recunoscut de mai multi istorici
latini (Tacitus, Martial, Iuvenal ). Numele conducatorului armatei dace este
consemnat numai de unul singur Tacitus, este vorba de Diurpaneus, un tarabostes
din sud-vestul Daciei . In urma bataliei datorita fortei de lupta si tacticii
duse, il determina pe batranul Duras sa lase tronul biruitorului
lui Fuscus. Diurpaneus purtand supranumele Decebal (“Cel puternic”,
“Cel viteaz”) devine astfel rege in anul 87. El este recunoscut
unic conducator de toti geto-dacii liberi, atrasi de virtutile regelui aureolat
de legenda. In anul 88 romanii reiau ofensiva in frunte cu, generalul
Tettius Iuianus guvernator al provinciei Moesia Superior, trece Dunarea si urmeaza
acelasi drum ca si Fuscus. Batalia are loc tot la Tapae dar de data aceasta
biruitori ies romanii, Cassius Dio scrie ca insusi Tettius ucide mai multi dusmani
de frunte . Tot el aminteste de scaparea rusinoasa a lui Vezina “al doilea
dupa Decebal” , “vice-regele” (prefacandu-se mort fuge
noaptea de pe campul de lupta ) . Tettius Iulianus continua inaintarea
spre Sarmisegetuza, pentru a nu cadea intr-o cursa intinsa de Decebal
el organizeaza tabara in apropierea cetatii. Profitand de acest ragaz
Decebal cere pace. Tettius nu o acorda sperand sa-l ingenunchieze
dupa ce ii invinge pe cvazi si pe marcomani (neam germanic care
anterior refuzase-ra sa atace Dacia). Spre marea surprindere Tettius pirde batalia
cu acestia si acum se vede el nevoit sa ceara pace. Decebal stiind ca trupele
romane se afla inca pe pamantul Daciei si luand in considerare
ca in dreapta Dunarii se afla garnizoana peincipala a Legiuni a v-a Macedonica,
primeste pacea. La incheierea pacii nu se prezinta personal, si nici nu-l
trimite pe Vezina, ci dupa spusele lui Martial il trimite pe fratele sau
Diegis. Pacea din 88 cu toate ca are caracterul unui “compromis”
(necesara din cauza epuizarii ambelor tabere), ea confirma un nou client al
Romei. Dupa castigarea acestui titlu, pe langa faptul ca Dacia castiga
multe sume de bani si mesteri priceputi la multe lucruri folositioare atat pe
timp de pace cat si pe timp de razboi, hotarele Daciei ramaneau neschimbate
: de la Carpati pana la Dunare, avea ca puncte de reper Tibiscus (Timis),
Rabon (Drincea, Jiu), Aluta (Olt), Axiopolis (Cernavoda), gurile Dunarii, la
N, pana la Tyras .
Ramas sa guverneze singur, in 98, primul imparat nascut intr-o provincie
romana (Hispania), Traian trece in revista legiunile din Panonia, Moesia Superior
si Inferior, construieste castelul de la Barbosi-Galati, creaza noi legiuni.
Prioritari in luarea deciziei de a ataca Dacia au fost factorii geopolitici
si economici (dorinta de a reliza in Europa de Est o “latinitate puternica”.
Pretextul a fost dispretul lui Decebal fata de Imperiul roman (Pliunul cel Tanar).
Aceasta pace dureaza pina in anul 101. Dupa Domitian urmase la conducerea
imperiului Nerva, un batran cumsecade, care n-avea putinta de a schimba
starea de lucruri existenta, dar care a avut meritul de a designa ca urmas la
tron pe Traian. Nascut in orasul Italica, in Spania, in anul
52 al erei noastre, acest urmas al lui Nerva este intruchiparea in-susirilor
romane, a acelor insusiri care explica formarea celui mai intins
si mai puternic imperiu din cate a cunoscut antichitatea. Traian a fost,
inainte de toate, ostas, cel mai mare ostas, al Romei, intrecand
chiar si pe Cezar. Sub el, intinderea imperiului este maxima : din Mesopotamia
si Armenia, pana la coastele africane si europene ale Atlanticului, ingloband
si Britania, si din nordul Transilvaniei pana in deserturile Nubiei,
in sudul Egiptului, si ale Arabiei. Era un mare comandant, cunoscand
toate tainele artei militare si indurand alaturi de soldatii sai,
care, de aceea, il divinizau, toate privatiunile si mizeriile razboiului.
Dar alaturi de virtutile militare, el avea si pe cele civile. Era un mare constructor
si un excelent administrator, luand masuri drepte si avand grija
sa nu se faca abuzuri. Nu-l interesa averea, nu dorea sa stranga bo-gatii.
Pe de alta parte, era tolerant in ce priveste credintele religioase, lasand
pe fiecare sa traiasca potrivit convingerilor sale, cu conditia, bineinteles,
sa nu prejudieieze interesele statului. Tocmai de aceea insa cerea tuturora
respectul absolut al legii careia el cel dintai intelegea sa i se
supuna. Prin toate aceste insusiri, Traian a fost pentru vremea lui si
va fi pentru totdeauna tipul reprezentativ al carmuitorului : „Optimiis
princeps". Se explica astfel de ce senatul roman, la incoronarea
urmasilor sai, a introdus urarea care insemna deplina recunoastere a meritelor
marelui predecesor : „Sa fii mai fericit decat August, si mai bun
decat Traian".
Traian pleaca la 25 martie 101, din Roma si parcurge trseul Lederata-Arcidava
-;Centum Putea-Berzobis-Aizis-Tibiscum, armata romana ocupa Banatul, Tara
Hategului, dupa o victorie moderata la Tapae.
In timpul iernii, ostilitatile incetara in aceasta regiune
— dacii se intarisera la Poarta de Fier, trecatoarea care duce din
Banat in Transilvania — incepura insa in partea
de rasarit a Moesiei Inferioare, adica in Dobrogea. O armata a lui Decebal,
impreuna cu un corp de sarmati acesti aliati ai regelui dac luptau imbracati
de sus pina jos, inclusiv caii, in zale de piele — trecu pe
malul drept al Dunarii si ataca cetatile romane. Avura loc lupte grele si insusi
Traian trebui sa coboare pe Dunare spre a veni in ajutorul alor sai. In
cele din urma insa, navalitorii fura respinsi pe malul sting.
Diversiunea moesiana din iarna lui 101/102 initiata de Decedal este prezentata
de istoricii Pliniul cel Tanar, Ammianus Marcellinus, Cassiodorus, Iordanes
: el trece Dunarea si ataca asezarile romane dintre fluviu si Pontul Euxin.
Traian trecand prin Oescus, Novae, Durostorum a ridicat oastea pentru
a apara Moesia Inferior. In prima lupta ii bate pe roxolani, apoi pe daci
si pe aliati lor, iar la Adamclisi, iesind din nou invingator determina esecul
acestei campanii. Traian reia ofensiva in primavara lui 102. Se dau o serie
de batalii in care dacii, desi lupta cu un eroism vred-nic de admirat
si cu un dispret de moarte pe care numai credinta lor in nemurirea sufletului
il poate explica, sunt totusi batuti. Romanii cuceresc, intre altele,
cetatea in care se aflau trofeele luate de la armata distrusa a lui Cornelius
Fuscus; cu acest prilej ei prind si pe o sora a lui Decebal. Regele dac, vazand
ca primejdia e din ce in ce mai mare, se hotaraste sa trimita o
a doua ambasada, alcatuita; de data aceasta, din nobili. Solii vin in
fata lui Traian, ingenuncheaza si implora, cu mainile intinse,
pacea. Imparatul refuza pentru a doua oara. Romanii cuceresc si ultimele
intarituri care aparau drumul spre Sarmizegetusa si ajung aproape de capitala.
In fata ei, se da o noua lupta inversunata, in care dacii
sunt iarasi invinsi. Vazind ca sorta armelor ii este statornic
dusmana si ca Traian va intra in cetatea sa de scaun, Decebal se hotaraste
sa se duca el insusi spre a cere pace. Ajuns in fata imparatului,
care il primeste stand pe jiltul domnesc si in-conjurat de
generali si steagurile armatei sale, regele dac, ai carui insotitori ingenunche
la picioarele biruitorului, se supune. Imparatul ii acorda, de data
aceasta, pacea. Decebal obliginduse „Sa inapoieze toate armele,
masinile si mesterii primiti de la romani, sa predea dezertorii, sa darime
toate cetatile, sa paraseasca toate cuceririle facute in afara de propria
sa tara, sa recunoasca dupa formula traditionala — de prieteni si dusmani,
pe prietenii si dusmanii poporului roman si, in sfirsit, sa nu mai
primeasca nici un roman civil sau militar in slujba sa" (toamna anului
102). In afara de acestea, Traian anexeaza imperiului Banatul, Oltenia, Muntenia
si sudul Moldovei. Erau regiuni in care influenta romana patrunse-se deja
si pe drumurile carora negustorii sud-dunareni umblau de multa vreme. Dupa ce
lasa garnizoane in centrele mai importante din Dacia si, in primul
rand, in Sarmizegetusa, spre a supraveghea pe Decebal, imparatul
se intoarce la Roma. Aici el serbeaza un binemeritat triumf, luind
numele de Dacicus.
Dreptatea ne obliga sa recunoastem ca Decebal nici n-ar fi putut respecta tratatul.
Cu o buna parte din tara anexata de romani, cu garnizoana romana in centrele
sale mai importante, cu interzicerea de a mai avea alta politica externa decat
aceea a imperiului, cu obligatia de a-si darima cetatile, statul dacic
era de fapt si de drept numai o aparenta sau un simulacru de stat, iar regele
sau un personaj pur decorativ. Decebal nu era insa omul sa admita o asemenea
situatie falsa si o asemenea umilinta. El care batuse doua armate romane, sa
vada acum garnizoana de legionari din Sarmizegetusa supraveghindu-i orice miscare.
De aceea, sfirsitul se putea prevedea. El avea sa fie razboiul si anume,
de data aceasta, un razboi fara crutare, mergand pana la distrugerea
unuia din adversari. Traian, spirit realist, a simtit-o de la cea dintai
stire despre manevrele lui Decebal. In consecinta, dandu-si seama de proporti-ile
si caracterul luptei ce avea sa se desfasoare, el ia o serie de masuri, atat
de ordin militar, cat si de ordin administrativ. Intareste mai intai
considerabil linia Dunarii prin intemeieri de castre sau lagare militare,
cum e acela de piatra de la Carsium, inaugurat in anul 103 al erei noastre,
sau acela de la Barbosi unde era, in acelasi timp, si o statiune a flotei
romane de pe Dunare. Garnizoane puternice primesc orasele Durostorum si Troesmis;
in acelasi timp, se fundeaza centre noi urbane, precum Nicopolis ad Istrum,
in fata Zimnicei, Marcianopolis si Abrittus in Moesia, la Devnja,
respectiv Razgrad. . Pentru a avea o legatura usoara si permanenta intre
cele doua maluri ale Dunarii, Traian insarcinase dupa primul razboi dacic
pe vestitul arhitect Apollodor din Damasc sa construiasca un pod de piatra peste
fluviu. Locul ales a fost in dreptul orasului Drobeta (azi Drobeta-Turnu
Severin), unde Du-narea are o latime de 1 127 de metri. Lucrarea s-a executat
repede : in primavara anului 105 era gata. Picioarele care sustineau suprastructura
podului, in nu-imar de 20, au fost facute din piatra legata cu ciment
roman si din caramida. Ele se aflau la distanta de 170 de picioare unul de celalalt,
adica 56,74 de metri, socotindu-se din centrul unui picior la centrul celuilalt.
Partea de deasupra a podului era, se pare, de lemn, iar lungimea totala a lui,
intre cele doua portaluri, de 1134,90 metri. In luna ianuarie 1858, scazind
in mod neobisnuit nivelul apelor Dunarii, s-au putut examina de aproape
stilpii podului si s-a constatat ca in zidarie erau gauri in
care fusesera asezate birne de stejar, gasindu-se chiar ,si citeva
bucati de lemn. Caramizile care acopereau stilpii — caramizi care
au de fapt consistenta si soliditatea pdetrii, fiind facute, intocmai
ca si cimentul roman, dupa o reteta pe care astazi n-o mai cu-noastem —
poarta marcile Legiunei a Vll-a Claudia, precum si a unor cohorte independente;
asadar, la aceasta mare constructie tehnica — care a stir-nit admiratia
istoricului Cassius Dio — au lucrat, cum era de altfel obiceiul la romani,
ostasii. Se poate spune ca nu numai Dacia, dar intreg imperiul roman a
fost cucerit, in timp de razboi, cu sabia, iar in timp de pace cu
ciocanul, dalta si mistria legionarilor. Ostasii erau in acelasi timp
si zidari, ofiterii erau si arhitecti. Stau si astazi, in multe parti
ale Europei, ca pilde vii de traini-cie si indrazneala, constructiile
facute acum aproape doua mii de ani de acesti admirabili arhitecti care au fost
romanii.
Razboiul din 105-106 incepe in primele luni ale lui 105 , Traian pleaca din
Roma la 4 iunie al anului 105 ; in cursul lui iulie, dupa ce toate preparativele
fusesera facute si podul ispravit, incepe campania propriu-zisa. O parte
din armata ocupase inca dinainte malul stang si ridicase aici fortificatii
pentru a apara podul; restul, in frunte cu imparatul, trece acum
peste batranul fluviu, dupa ce mai intai se adusesera zeilor
sacrificiile necesare. Pentru prima data, in cursul istoriei, malurile
Danubiului erau legate prin-tr-un pod de piatra. Act simbolic care voia parca
sa anunte luarea pentru tot-deauna in stapanire a Daciei de catre
romanitatea biruitoare. O alta armata a trecut Dunarea la Oescus. Ea se intalni,
urcind pe rau in sus, cu cea dintai, care strabatuse
Oltenia de la apus spre rasarit. Avand acum fortele reunite, Traian inainta
spre miazanoapte si trecu in Transilvania pe la Turnu Rosu. O dovada ca
acesta a fost drumul urmat de imparat in cel de al doilea razboi
este denumirea de Castra Traiana pe care o are o localitate de pe valea Oltului,
in hartile vechi. Ba ne arata ca acolo a fost una din taberele principale
instituite de-a lungul drumului, cand Decebal ataca garnizoanele romane
din Banat , Muntenia, Oltenia si-l face prizioner pe Caius Pompelius Longinus.
Vara, Traian ataca pe 6 coloane :Valea Cernei, Hateg, la S de Mures, Costesti,
Blidaru, Piatra Rosie; Valea Jiului, Masivul Sureanu, Banita; Drobeta, Sucidava,
Romula, Valea Oltului, Tilisca, Capalna ; Restul coloanelor romane au mers pe
ruta Moesia Inferior, S-E Transilvaniei, Bran, Bratocea, Oituz si distrug fortificatile
dintre Cumidava (Rasnov) si Augustina (Bretcu). Cu masini de razboi, romanii
ataca Sarmisegetuza. Bacilis tradeaza secretul conductelor de apa si locul tezaurului.
Ultima lupta areloc la Porolissum (Miograd). Decebal se retrage spre Carpatii
Orientali, dar este ajuns din urma de decurionul Tiberius Claudius Maximus si
se sinucide. La 11 august 106, Dacia era deja provincie romana conform unei
diplome militare si unor emisiuni monetare (Porolissum) .
Dacia Traiana cuprindea : Transilvania fara coltul de S-E, Banatul, Oltenia
pana la Jiu . Traian alipeste Moesia Inferior Transilvania de S-E, Moldova de
mijloc, Oltenia de Est, Muntenia. Administratia a fost incredintata lui Decimus
Terentius Scaurianus, care reconstituieste orasele si satele Daciei, construieste
o noua capitala Colonia Sarmisegetuza Ulpia Traiana Augusta Dacica . Caius Avidus
Nigrinus : noul guvernator -; desavarseste opera de organizare si colonizare
a Daciei. Olonizarea provinciei dintre dintre Dunare si Carpati, de o mare insemnatate
strategica, urbanizarea, propasirea economica, noile structuri sociale, introducerea
dreptului civil si privat roman vor marca evolutia spre o sinteza etno -;
culturala ce va conduce la formarea poporului roman. “Duras care avea
domnia mai inainte de, o oferi de buna voie lui Decebal, regele dacilor, pentru
ca era priceput in ale razboiului si iscusit la fapta; stiind cand sa navaleasca
si cand sa se retraga la timp, mester in a intinde curse, viteaz in lupta, stiind
a se folosi cu dibacie de o victorie si a scapa cu bine dintr-o infrangere ;
pentru romani un potrivnic de temut”(CASSIUS DIO , LXVIII,14).
Prada pe care o iau romanii, dupa cucerirea Sarmizegetusei, este enorma. Se
stie doar ca mi-nele de aur din Muntii Apuseni erau exploatate din vremuri imemoriale.
Si e foarte natural sa admitem ca tezaurul regilor daci trebuia sa cuprinda
cantitati importante de metal pretios. Exista si in vremea aceea, cum
exista si azi, obiceiul de a acumula, de a stoca aurul. S-a gasit si argint.
S-au mai luat apoi „un numar de vase si de cupe care desfide orice evaluare",
ca sa intrebumtam insesi cuvintele scriitorului antic loannes Lydus,
turme de vite, arme si multi prizonieri. Pe statuile de bronz aurite din forul
lui Traian sta scris : „Ex manubiis", adica facute din prada de mana,
deci din ce a putut lua fiecare soldat, la repezeala, si duce cu el. Intre spolii,
s-a aflat si cornul de baut, poate de zimbru, imbracat in aur, al
lui Decebal, pe care imparatul il in-china lui Jupiter Kassios.
Cat de insemnata a fost prada luata de romani din Dacia se vede
din urmatorul fapt : inainte de razboaiele lui Traian, imperiul trecea
printr-o grava criza financiara. Se numise chiar o comisie care sa propuna reduceri
si economii in cheltuielile publice. Dupa razboaie, dimpotriva, se constata
o situatie financiara infloritoare ; nu mai e vorba de reduceri; mai mult,
se fac constructii insemnate, teatre, apeducte, fortificatii in
diferite parti ale imperiului si, ceea ce e intr-adevar extraordinar,
se suprima impozitele pe anul 106, contri-buabilii primind, dimpotriva, de la
im-parat, cite 650 de dinari fiecare. Aceasta schimbare totala nu
poate avea decit o explicatie : cantitatea enorma de aur si de argint
pe care cucerirea Daciei a adus-o in tezaurul roman. Nu degeaba a fost
calificata aceasta tara de catre invatatii vremii noastre „California
lu-mei vechi".
Cucerirea Daciei a produs la Roma o satisfactie extraordinara. Serbarile date
au intrecut in maretie si somptuozitate tot ce se facuse pina
atunci. Ele au durat 123 de zile, cu participarea a 10 000 de gladiatori; 11
000 fiare salbatice au fost aduse in circuri spre a indestula pofta
de spectacol a publicului roman. S-au facut donatii in bani si distributii
de alimente celor nevoiasi. S-au batut, in afara de monede, 3 medalii
comemorand acest eveniment : una mai mare, de argint, celelalte doua de
bronz. S-au realizat, in ceramica, bibelouri sau mici obiecte in
legatura cu supunerea Daciei; pe unele s-a scris si numele lui Decebal. Dar
in afara de aceste manifestari, mai mult sau mai putin trecatoare, s-au
realizat si unele lucrari si monumente de mari proportii, destinate sa aminteasca
multor generatii stralucitele fapte de arme ale imparatului.
In sudul Dobrogei, in regiunea unde se dadusera luptele grele din iarna
anului 101—102 si ca o dovada a insemna-tatii lor, s-a ridicat in
anul 109 — data o stim chiar din inscriptia pusa de Traian si dedicata
zeului „Marte Razbunatorul" („Marti Ultori") — un
monument numit Tropaeum Traiani, de proportii impunatoare (inaltime —
38,29 metri, diametrul bazei — 39,3286 metri), impodobit cu sculpturi
reprezentind diferite scene de razboi. Si astazi se mai vad, in
apropiere de satul Adamclisi, adica, in turceste, Biserica omului, nume
in legatura tocmai cu monumentul, ruinele, de forma circulara, ale Trofeului
; alaturi, randuite cu grija, sint sculpturile ce au impodobit
monumentul; una singura dintre metopele pastrate lipseste : se afla la Muzeul
Arheologic din Istanbul.
Al doilea monument comemorativ a fost Columna lui Traian, asezata in mijlocul
frumosului for construit de imparat la Roma si inaugurata in ziua
de 12 mai, anul 113. Este o coloana de mar-mura alba, inalta de aproape
40 de metri (exact : 39,83 m), cu un diametru de aproape 4 metri, impodobita
cu un sir continuu de sculpturi care o acopera de la baza pina in
varf. Aceste sculpturi reprezinta scene din cele doua razboaie dacice
si suplinesc, dar numai in mica parte, pretioasele Comentarii ale lui
Traian si Geticele lui Criton, astazi pierdute. In soclul columnei a fost depusa
in anul 117 urna de aur continind cenusa imparatului Traian,
mort la 65 de ani in orasul Selinus din Cilicia Asiei Mici, oras care
s-a numit apoi Traianopolis.