g5k24ku
"Preistoria" literaturii culte
Adevarata data de nastere a literaturii culte, de factura beletristica, chiar in sens antic, adica adresata unui public dornic sa guste arta literara, este 240 i.e.n, cand s-a trecut, cum vom vedea, de la baletele scenice si satura la piese de teatru adevarate. Totusi a existat o adevarata preistorie a literaturii latine culte, destinate unui public inca foarte pragmatic si relativ putin dispus sa "consume" literatura.
Printre manifestarile acestei preistorii, trebuie sa mentionam textele scrise ale unor confrerii sau colegii sacerdotale, redactate in versuri, in prezent aproape ininteligibile si acompaniate de dans: "cantecele salilor", carmina saliorum, si "cantecele fratilor arvali", carmina fratrum Arualium. Aceste veritabile imnuri aveau o clara finalitate magic-religioasa si nu erau total lipsite de farmec. Dimpotriva, cronicile pontificale erau alcatuite intr-un stil foarte sobru si foarte sec. inca din epoca Republicii timpurii, pontifii romani, indeosebi "cel mai mare pontif, pontifex maximus, afisau in fata locuintei lor o lista a evenimentelor petrecute in fiecare an, in realitate dari de seama ("comentarii", commentarii), numite si "anale" annales. Tot ei isi inregistrau indatoririle pe panza de in' de aceea listele acestora se numeau librilintei. Am mentionat, intr-un capitol anterior, ca ni s-a pastrat doar fragmentar legea celor douasprezece Table, redactata intr-o latina rudimentara, cu fraze scurte si relativ neclare, din care lipseau propozitiile circumstantiale.
La sfarsitul secolului al IV-lea i.e.n. si la inceputul veacului urmator, celebrul om politic care a fost Appius Claudius Caecus, si-a scris discursurile. De asemenea, el a alcatuit o culegere de maxime, in versuri saturnine, s-a ocupat de drept, intrucat a comentat Legea celor douasprezece Table, si a manifestat anumite preocupari gramaticale 1.

LIVIUS ANDRONICUS. VIATA
Nu se stie cand s-a nascut, dar se pare ca era grec din Tarent, de unde a fost luat prizonier in 272 i.e.n. si vandut ca sclav, poate la varsta de opt ani. A devenit pedagog al familiei Livia, de la care, dupa eliberare, a luat numele sau de libert, Livius, la care a adaugat ca supranume, cognomen, vechiul sau nume de sclav, Andr6nikos. Intelectual bilingv, Livius Andronicus a deschis o scoala, unde interpreta cu elevii texte din autori greci. Lipsa de material didactic l-a determinat sa traduca in latineste Odiseea lui Homer. lata insa ca, in 240 i.e.n., a fost invitat la Roma aliatul Cetatii impotriva Cartaginiei, regele Hieron al ll-lea al Syracusei. Senatul, ca sa nu ofere ilustrului oaspete spectacole nedemne de cele pe care le vedea in patria lui, a comandat lui Livius Andronicus piese de teatru, tragedii si comedii. Si astfel, a aparut adevarata literatura latina Stim de asemenea ca, in 207 i.e.n., Livius Andronicus a primit misiunea de a alcatui un imn in cinstea zeitei lunona, ca ea sa apere Roma de cartaginezi, care primisera ajutoare proaspete (LIV., 27, 37, 7). Poetul precede astfel carmen saeculare al lui Horatiu si faureste la Roma traditia poeziei imnodice. Pe de alta parte, tot in 207 i.e.n., s-a acordat scriitorilor dreptul de a se asocia intr-un colegiu profesional, asa numitul collegium poetarum, care isi avea sediul pe colina Aventin, in templul Minervei. De atunci autorii de piese dramatice s-au separat definitiv de actori si n-au mai jucat pe scena cum se intamplase pana atunci cu insusi Livius Andronicus. A murit probabil in 206 i.e.n.
Opera lui Livius Andronicus
Livius Andronicus n-a fost in nici un caz un talent stralucit, ci un erudit - la modul relativ modest al epocii - care a scris si versuri. Adica ceea ce romanii numeau un 'poet invatat", poeta doctus.
A tradus sau mai bine spus a prelucrat tragedii si comedii. Ni s-au pastrat noua titluri de tragedii si patruzeci si doua de versuri izolate din aceste piese de teatru. Este limpede insa ca Livius Andronicus aborda subiecte din ciclul troian - inclusiv povestea celebrului cal, dat fiind ca a scris si "Calul troian", Equos Troianus, - si din legenda Atrizilor. Posedam de asemenea sapte versuri izolate si doua-trei titluri nesigure de comedii, precum "Sabiuta", Gladiolus, unde persifla militarul fanfaron. Ni s-a pastrat chiar un vers, in care se riposteaza laudelor gaunoase ale acestui soldat. in general versurile nu par reusite, dar nu trebuie uitat ca ele s-au pastrat ca niste citate, in textele gramaticilor latini, nu pentru valoarea lor artistica, ci deoarece ele contineau forme lingvistice arhaice si mai ciudate.
Am aratat ca Livius Andronicus este si parintele lirismului latin. Dar din imnul in onoarea lunonei, oda religioasa si patriotica - Carmen Parthenion, cum mai este numit - nu dispunem decat de un singur vers, probabil primul: "sfanta copila, fiica a lui Saturn, regina". Din talmacirea in vers saturnin a Odiseei lui Homer, care slujea ca manual scolar chiar si pe vremea lui Horatiu (Ep., 2, 1, v. 69), ni s-au conservat patruzeci de versuri. Dar de ce a tradus poetul Odiseea, sub titlul Odissia, si nu Iliada, epopee eroica, pertinenta statutului Romei in epoca respectiva, cand trebuia sa infrunte pe cartaginezi? Explicatia poate fi cautata in preocuparile italice si patriotic-ro-mane ale acestui grec devenit bilingv. intr-adevar, anumite peripetii intampinate de Odiseu erau situate prin traditie chiar in Italia. Vechi legende etrusce afirmau ca in Italia ar fi trait anumiti descendenti ai lui Ulise. Pe langa aceasta preocuparile pedagogice ale lui Livius Andronicus nu puteau decat sa-l conduca la concluzia ca Odiseea era mai variata, mai atragatoare pentru elevi. Versurile conservate nu atesta in nici un fel un real talent de traducator. Ilustreaza in schimb patriotism italic, eforturi de a fauri o literatura de limba latina, de a rezista influentelor grecesti.
Chiar utilizarea versului saturnin pare graitoare in acest sens. Livius Andronicus cauta febril echivalente latinesti pentru nume si cuvinte elene. Elocventa apare chiar traducerea primului vers odiseic: "o muza, povesteste-mi de barbatul iscusit* (polytropon, ceea ce in franceza se reda prin "a miile tours") Livius Andronicus, in versiunea sa, nu foloseste Musa, precum Vergiliu mai tarziu, ci Camena, zeitate italica *. in alta parte, el ii inlocuieste pe Kronos si pe Hermes cu zeii italici, Saturnus si Mercur. Cum am mai relevat, niciodata poetul nu pare capabil sa recupereze magia incantatorie a verbului homeric. Imaginile, care emerg din opera dramatica, par totusi mai putin stangace. Livius Andronicus nu a inteles nici macar incapacitatea versului saturnin de a se adapta discursului seducator al lui Homer.
Totusi trebuie sa evidentiem din nou marile servicii aduse de Livius Andronicus literaturii latine. Inovator, el a aclimatizat la Roma mai multe specii literare de veche traditie greceasca, a modernizat si totodata a promovat pe plan literar vechile valori romane, mentalitatea stramosilor, de care de fapt era strain prin origine 2.
Aparitia epopeii culte la Roma
Rene Martin si Jacques Gaillard au incercat relativ recent sa defineasca epopeea, "genul epic", epicum genus. Au ajuns la concluzia ca oricum epopeea ar presupune un text de mare intindere, scris in versuri si intr-un anumit metru, care ar fi consacrat unor personaje si actiuni "eroice", adica relatarii anumitor performante si aventuri exceptionale, ce depasesc nivelul calm al existentei cotidiene. indeobste epopeea ar face apel si la miraculos. De fapt, to apos insemna in greceste "cuvant", "discurs", incat epic ar constitui tot ce merita sa fie "povestit". Actiunile "povestite" n-ar fi vrednice de a fi amintite, decat daca incorporeaza o dimensiune colectiva, caci eroii epici trebuie sa fie solidari cu propria lor comunitate. Daca istoricul nareaza explicand, poetul epic "povesteste" celebrand: "Cant armele si barbatul", astfel isi incepe Vergiliu marea sa epopee. S-ar impune si o scriitura nobila, elevata, ca si stihuri precum cele in hexametrul dactiiic mai degraba decat in versul saturnin. Pe scurt, epopeea ar presupune o functie celebranta, in virtutea careia se realizeaza augmentarea epica a faptelor si o forma "narativa", intemeiata pe o scriitura poetica bine reglata 3.
intr-adevar, in eposul homeric, acest pisc al epopeii, prevaleaza cu autoritate miraculosul, celebrarea eroilor comunitatilor, tesatura simbolurilor. Si la Roma a dominat clar epopeea de tip homerico-vergilian, intemeiata pe limbajul simbolu * Versul suna astfel in latina lui Livius Andronicus: Virum mihi, Camena, insece uersutum. S-ar spune ca poetul voia sa se fereasca sau chiar sa-si faca uitata obarsia pur greceasca!
APARITIA EPOPEII CULTE LA ROMA rilor si nu pe cel al semnelor. Introducerea semnelor, a cauzalitatii umane prin excelenta, a fost infaptuita abia de Lucan in anii saizeci ai secolului I e.n., dar fara succes durabil, fara urmasi printre poetii epici subsecventi, care s-au intors la tiparele homerico-vergiliene. Totusi, pana la Vergiliu, la Roma nu a prevalat eposul pur legendar - fundat pe evocarea unor fapte foarte vechi, categoric mitice, pe un abundent aparat divin, "G6tterapparat", cum spun cercetatorii germani - ci de fapt, asa cum s-a aratat mai sus, epopeea semi-istorica ori istorico-legendara. Am vazut ca romanii nu aveau o adevarata mitologie, ca ei au preferat sa mitizeze istoria, sa laicizeze vechile mituri indoeuropene, sa proiecteze in istorie naratiile mitice ale arienilor. De aceea poetii epici celebrau anumite evemimente istorice, chiar recente, insa propuneau o "grila" de lectura a acestora intemeiata pe limbajul simbolurilor, utilizat ca o conventie. S-ar spune ca tiparele epice nu erau lesne de adaptat mentalitatilor romane. Totusi la Roma s-au alcatuit mai multe poeme epice, iar eposul a aparut relativ timpuriu, la nivelul primelor creatii propriu zis literare, cum demonstreaza traducerea Odiseei, realizata de Livius Andronicus, pe care am mentionat-o mai sus. incat epopeea istorico-legendara a precedat istoriografia autentica, desi s-a hranit si ea din vulgata despre "primordiile" lumii romane.
Naevius. Viata
Cel dintai adevarat poet epic a fost Gnaeus Naevius, un campanian fidel Romei, contemporan relativ mai tanar al lui Livius Andronicus, caci se nascuse pe la 273 i.e.n. A participat ca soldat la primul razboi impotriva cartaginezilor (264-241 i.e.n.), in sudul Italiei si in Sicilia, unde a venit in contact cu cultura greaca. A ajuns insa in conflict cu puternica familie a Metellilor, plebei, dar nobili, pe care i-a persiflat in versurile sale. A fost intemniSat si apoi trimis in exil la Utica, chiar in Africa cartagineza, unde a si murit in 201 i.e.n. A debutat ca poet dramatic in 235 i.e.n.
Opera lui Naevius
Naevius a scris comedii cu subiect grecesc si tragedii. Din comediile sale - cam treizeci la numar - ne-au ramas o suta treizeci de versuri razlete si o serie de titluri, ca "Florareasa", Corollaria, "Lingusitorul", Co/ax, "Ghicitorul", Hariolus. I s-au atribuit si tragedii, din care ar proveni saizeci de versuri, tot razlete. Se pare ca Naevius ar fi scris sapte tragedii cu subiect grecesc, mai ales relativ la asediul Troiei (ca Iphigenia, "Calul troian", Equos Troianus), si doua cu subiect roman. Una dintre acestea din urma trata tocmai legenda alaptarii si prunciei lui Romulus si se numea "Hranirea lui Romulus si Remus", Alimonium Romuli et Remi. in teatrul lui Naevius nu lipseau, se pare, elementele de persiflare a unor moravuri si personaje politice importante.
Principala opera a lui Naevius a reprezentat-o epopeea eroioo-legendara "Razboiul punic", Bellum Punicum, care continea probabil 4000-5000 de versuri saturnine, grupate in secolul al ll-leai.e.n. in sapte carti (SUET,,Degra/77., 2, 4). Nu ni s-au pastrat decat unele fragmente. Totusi, care era continutul poemului? Naevius incepea cu asediul Troiei si cu peregrinarile lui Enea, inclusiv si mai ales cu episodul iubirii si parasirii Didonei, in care intrevedea motivarea razboiului purtat impotriva cartaginezilor. Era desigur infatisata si intemeierea Romei. De fapt primele patru carti abundau in legende, in vreme ce ultimele trei carti erau consacrate primului razboi punic, narat pana la victoria finala a romanilor. in aceasta ultima parte, Naevius prezinta concis fapte pur istorice. Naevius a scris acest poem in timpul celui de al doilea razboi punic si invaziei lui Hannibal in Italia. Aceste circumstante explica caracterul deosebit de patriotic al epopeii, menite sa galvanizeze eforturile romanilor in timpul cumplitei inclestari cu Hannibal. Candva Georg Lukacs a sustinut ca eposul se dezvolta in civilizatii inchise, care nu-si pun intrebari anxioase asupra valorilor proprii: Iliada ar comporta raspunsuri si nu intrebari. in textura epica, fiecare erou stie precis in ce constau indatoririle sale. Si intr-adevar, in vremea razboaielor punice si in universul imaginar al lui Naevius, oricare erou roman stie cu exactitate cum si de ce sa actioneze 4. Pe de alta parte, metavalorile Republicii, ritualismul roman se regasesc in versurile lui Naevius.
Dar Bellum Punicum, in pofida caracterului sau cetatenesc si materiei istorico-legendare, in mare parte recenta, asuma tipare epice de vocatie manifest homerica, inclusiv miraculosul si limbajul simbolurilor. Cronica istorica, de multe ori contemporana, se impleteste cu perspectiva mitica. Zeii tin sfat, intervin direct in conflictele muritorilor, iar deasupra tuturor se situeaza destinul. Daca Homer a fost utilizat partial ca model, izvoarele faptelor istorico-legendare relatate trebuie cautate in unele poeme siciliene, in vulgata despre "primordiile" Romei, in carmina conuiualia, insa si in experienta personala a lui Naevius, utila-prezentarii evenimentelor recente. Creatiile orale, populare si-au pus pecetea asupra scriiturii naeviene. Dar lui Naevius nu i se poate contesta o anumita originalitate, mai ales daca il comparam cu Livius Andronicus.
Naevius se exprima desigur intr-o latina rudimentara, de multe ori cu o sobrietate prea prozaica; privilegiaza aliteratia si mai ales anumite vocabule rare. Creaza de fapt cuvinte compuse si sintagme dupa model grecesc, precum suauisonum melos, "cantec cu sunet dulce*. Utilizeaza imagini plastice, viguroase, mai cu seama extrase din viata campeneasca a romanilor si dezvoltate sub egida expresionismului. Naevius este un expresionist, chiar capul de serie al expresionismului literar roman. El constituie totodata primul poet roman autentic, care a inraurit creatiile epicilor de mai tarziu, precum Ennius si Vergiliu 5.
ENNIUS. VIATA
Ennius. Viata
Quintus Ennius s-a nascut in 238-239 i.e.n. la Rudiae, in Calabria, deci intr-o zona elenizanta*. Apartinea probabil unei familii de origine osca. De altfel Suetoniu (De gram., 1, 2) il considera jumatate grec. in realitate, Ennius a fost un italic elenizat, care, ca si altii din aceasta epoca, a devenit un inflacarat patriot roman. El trebuie sa-si fi inabusit, sa-si fi dominat frustratiile din copilarie si din tinerete, sa fi canalizat intreaga personalitate spre slujirea Romei. in timpul celui de al doilea razboi punic, a luptat intr-o unitate auxiliara, iar Cato l-a luat cu sine la Roma din Sardinia, unde Ennius slujea ca centurion. in Capitala, Ennius a locuit pe Aventin, impreuna cu autorul de comedii Caecilius Statius, mentionat mai jos. Si-a castigat aici existenta ca poet si profesor (SUET., Oe gram., 1, 2,3), a frecventat celebru! cerc cultural-politic al Scipionilor. Ulterior a primit un lot de pamant si cetatenie romana. A murit in 169 i.e.n., la varsta de aproximativ saptezeci de ani.
Opera lui Ennius
Ennius a abordat felurite domenii literare, ca adevarat promotor al noii culturi romane, profund patriotice, dar marcate de tenta elenizanta imprimata de miscarea Scipionilor. Experienta culturii grecesti i-a fost deosebit de utila. S-au pastrat numai fragmente din diversele opere.
I s-au atribuit douazeci si doua de tragedii, mai ales cu subiecte extrase din mitologia greaca. Se pare ca Ennius a privilegiat mai cu seama ciclul troian. A adaptat Eumenidele lui Eshil si Aiax a lui Sofocle, dar a vadit indeosebi afinitaji cu Euripide, numit in antichitate "filosoful scenei", incat douasprezece din tragediile lui Ennius au ca model piese ale acestui mare dramaturg grec (Hecuba, Iphigenia etc). Maximele moralizatoare si scenele patetice abunda in fragmentele acestor tragedii cu subiect grecesc, de unde emerg bocetele Andromacai si angoasa Cassandrei. I se atribuie lui Ennius doua tragedii cu subiect roman, "Sabinele", Sabinae, (referitoare probabil la rapirea sabinelor) siAmbracia, unde exalta cucerirea, in 189 i.e.n., a cetatii cu acelasi nume de catre romani. De altfel, si dupa incheierea celui de-al doilea razboi punic, Ennius a asistat ca martor si cantaret la diverse campanii militare romane. Se pare ca Ennius ar fi scris si comedii, cel putin doua, din care s-au pastrat patru fragmente.
Interesant este insa faptul ca Ennius a transformat satura din reprezentatie orala dramatica intr-o specie literara nedramatica. Fragmentele ramase din Satu-rae ale lui Ennius evidentiaza preocupari moral-filosofice, comentarea vietii cotidiene si ironizarea anumitor defecte ale semenilor poetului, care implica uneori
* Este mai tanar decat Plaut si apartine generatiei lui Terentiu. Dar intrucat il continua pe Nae-vius, il vom prezenta inaintea lui Plaut. deriziunea autentica, precum in portretizarea unui parazit. Varietatii tematice si compozitiei laxe ii corespunde varietatea metrica, pentru ca Ennius amalgameaza feluriti metri: iambi, trohei, satumini, dactili. Ennius este deci "nascocito-rul", inuentor, al saturei culte.
I se pun pe seama si epigrame in distih elegiac, alcatuite ca poeme scurte, care, cum arata fragmentele ramase, glorifica, pe ton solemn, gloria Scipionilor si a poetului insusi, ca si lucrari teoretice si tehnice, de pilda despre felurile de mancare. De asemenea Ennius a tradus in latineste si in versuri "Istoria sacra", Sacra Historia, a lui Euhemeros, teoretician elenistic, care propusese explicarea rationala a miturilor. Zeii panteonului grec - dupa Euhemeros - n-ar fi fost divinitati, ci "basilei* si eroi divinizati dupa moarte, pentru servicii aduse omenirii. De fapt intreaga gandire si opera ale lui Ennius, teatrul, saturele, ca si epopeea sunt marcate de euhemerism. De asemenea Ennius a scris si un poem ocazional, Scipio, in care glorifica pe invingatorul de la Zama si-l contrapunea lui Cato cel Batran, dat fiind ca relatiile lui Ennius cu vestitul censor al moravurilor se deteriorasera dupa sosirea poetului la Roma.
Epopeea lui Ennius
Dar Ennius a ramas in istoria literaturii latine mai ales ca poet epic, autor al primei vaste epopei romane "Analele", Annales, in optsprezece carti si probabil doar 30000 de versuri, dintre care ni s-au pastrat integral sau partial peste sase sute. Titlul trimite la cronica pontificala, la acele annales, prezentare succinta a evenimentelor anului respectiv, pe care pontifex maximus o afisa in fata locuintei sale.
Dupa invocatie si evocarea lui Homer, care in vis i-ar fi spus lui Ennius ca el s-a intrupat in urmasul lui roman (LUCR., 1, w. 124-l26), Ennius isi incepe actiunea epica prin cucerirea Troiei. Primele trei carti relateaza vechile legende relative la peregrinarile lui Enea, intemeierea Romei, rapirea sabinelor si domniile regilor. Urmeaza apoi Republica, astfel incat cartea a saptea sa fie rezervata primului razboi punic, iar cartile a opta si a noua sa poarte asupra celui de al doilea conflict cu ostasii Cartaginei. Ennius si-a inceput poemul in jurul anului 203 i.e.n. si, dupa relatarea evenimentelor mai vechi, a continuat sa nareze faptele Romei, pe masura ce surveneau, pana in 172-l71 i.e.n., adica pana in pragul sfarsitului autorului. Asadar ultimele carti au fost publicate ca romanele foileton, pe transe, ca si cum ar fi fost vorba de un poem, care, cel putin teoretic, nu se sfarsea niciodata. Accentul cadea astfel pe relatarea unor fapte istorice contemporane autorului. Dezechilibrul cronologic devenea manifest. Doua sute saizeci si opt de ani erau prezentati in cartile 4-7, saptesprezece ani in cartile 8-9, trei ani (razboiul impotriva macedonenilor) in cartea a 10-a, iar, incepand cu cartea a 13-a, fiecarui an ii corespunde o carte. Sau altfel spus, Ennius a trecut de la eposul legendar, mitistoric, la cel istoric, ca sa ajunga apoi la o naratie concomitent epica si jurnalistica 6.
Ca izvoare, Ennius a utilizat poemele homerice si elenistice, cel al lui Naevius, vulgata despre "primordiile" Romei, diverse legende, analele pontifilor si, pentru evenimentele recente, experienta personala si naratiile unor contemporani. Ardent patriot, Ennius se osteneste sa justifice misiunea cuceritoare, am spune deja "mondiala", a Romei, eroul principal al epopeii. Spre a exalta maretia romana, poetul cauta accente triumfale. Patria domina totul, victoria ei fiind explicata pe un ton elevat: "Soarta se afla de partea barbatilor viteji", sau "puterea romana se inalta datorita moravurilor si barbatilor de odinioara". Este impresionanta evocarea durerii romanilor, cand s-a produs moartea lui Romulus. Ei inalta o adevarata rugaciune in onoarea fondatorului. Totodata romanii de altadata atestau "lealitate" fidss, fata de dusmani, care vorbeau totdeauna cu respect de Roma. Pretutindeni poetul moralizeaza intens si intensiv. S-ar zice ca Ennius, acest italic elenizat, uitase ori voiasa-si faca uitate originile si se exprima ca un roman din inima Latiului! Proslavea de altfel pe Scipioni, ocrotitorii sai, si se straduia sa valorizeze, sa eroizeze protectori ai sai, ca Scipio Africanul si Marcus Fulvius Nobilior, ori strabunii lor. Mentalitatea si valorile Republici: domina asadar gandirea lui Ennius. Desi nu lipsesc inflexiuni datorate ideilor Scipionilor.
Dar cum se manifesta euhemerismul tn poem? Unii cercetatori afirma ca Ennius expulza miraculosul din epos, dar, in Annales, 1, w. 62-63, zeii tin sfat si pregatesc soarta viitorului popor roman. Nu credem ca in versurile pierdute n-ar fi aparut miraculosul, interventia zeilor. insa, incontestabil, Ennius se releva ca mai rationalist decat Naevius. Impactul aparatului divin apare diminuat in comparatie cu Naevius si, indeosebi, inchipuit ca mult mai conventional. Conotatii filosofice nu lipsesc din poem, legate de euhemerism, dar si de doctrina lui Pitagora. Totusi, in discursul epic, apar si anumite elemente epicureice, ca in cartea I, unde poetul afirma in legatura cu pamantul si cerul "cele pe care Ie-a dat pamantul le ia inapoi si nu face nici o risipa" AAnnales, 1, w. 13-l4). Emerge clar din acest fragment adeziunea poetului la celebrul principiu "nimic nu se naste din nimic", adica nimic nu se pierde.
Marea inovatie a lui Ennius rezida in substituirea versului saturnin prin hexametrul dactilic. S-a petrecut astfel, observa unii cercetatori, ceea ce va surveni in Evul Mediu, cand decasilabul, versul traditional al epopeii medievale, va fi inlocuit de alexandrinul de douasprezece picioare. Astfel, scriitura devine mai supla, mai cizelata. De altfel, la Ennius, emerg anumite imagini tipic homerice. Poetul stie uneori sa se exprime solemn, ca atunci cand Romulus si Remus iau auspiciile, sau pitoresc, precum in descriptiile de batalie. Sunt astfel evocate praful care se ridica de pe campul unde se inclesteaza ostenii, sagetile care cad ca ploaia asupra vrajmasilor, lancile si scuturile ce se ciocnesc intre ele, caii care lovesc glia cu copitele lor. in general, lui Ennius ii plac comparatiile.
Desi mai cizelat decat Naevius, mai putin prozaic si rudimentar decat antecesorul sau, Ennius atesta inca suficient prozaism, prin excelenta in ultimele carti. Ramane deci un "primitiv", un poet nerafinat, desi se degaja partial de expresionismul marcat al arhaicilor romani si se manifesta ca un preclasic. Scriitura continua sa fie de regula aspra, iar gustul excesiv pentru aliteratii oboseste cititorul. Apar in limba lui Ennius termeni arhaici, cuvinte compuse, care vor disparea ulterior. Privilegiaza parataxa si evita propozitiile subordonate. in orice caz, Ennius este mai subtil, mai "literar" decat Naevius si contribuie substantial fa scoaterea poeziei romane din hatisurile protoistoriei ei, de pe meleagurile inceputurilor inca stangace si am spune abia murmurate. Pierre Grimal il considera pe Ennius primul poet "alexandrin" al Romei, aflat in contact cu poezia greaca recenta 7.
Mai tarziu Persius l-a persiflat, iar Quintilian l-a admirat cu unele reticente: Ennius s-ar asemui cu acei stejari batrani, care nu sunt frumosi, dar inspira evlavie. La randul sau, Horatiu il considera parintele literaturii latine (Ep., 1,19, v, 6), dar il ironiza cu ingeniozitate. Oricum, pana la aparitia Eneidei, eposul lui Ennius a constituit marea epopee nationala a Romei si romanii numeau cu veneratie pe poet "tatal Ennius", pater Ennius. Lucretiu i-a inaltat un elogiu vibrant (1, w. 116-l26): il numea "Ennius al nostru", Ennius noster (1, v. 117), care ar fi scris "versuri eterne" (1, v. 121). Atat e! cat si Vergiliu vor valorifica substantial experienta lui Ennius. Cicero insusi il exalta si il considera "poet distins" (Tuse. disput., 3, 19, 45), iar artistii arhaizanti il venerau chiar in secolul al ll-lea e.n. (GEL, 18, 5,2).