Document, comentariu, eseu, bacalaureat, liceu si facultate
Top documenteAdmitereTesteUtileContact
      
    


 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?

Politica de confidentialitate



Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 

Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
despre:
 
MAREA UNIRE SI DEZVOLTAREA ROMANIEI MODERNE
Colt dreapta
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 
Locul si sensul evenimentului de la 1 Decembrie 1918 in istoria romaneasca sunt definite de obicei ca implinire a unui ideal politic si ca scadenta a unui proces necesar si just. In lumina acestor puncte de vedere sunt ele cel mai adesea cercetate, in antecedentele lor si in modalitatea in care s-au realizat. h1l5ll
Unirea din 1918 merita insa memorata in egala masura in ipostaza si in functia de punct de plecare pentru o noua -; calitativ superioara -; etapa in istoria poporului roman.
In sensul acesta -; o prima remarca, revelatoare: la 1 decembrie 1918, la Alba Iulia, a inceput singura scurta perioada in care natiunea romaneasca, cu exceptia unor mici fragmente, a fost reunita in cadrul aceluiasi stat.1 Pana la 1940, au fost 22 de ani fara seaman intr-o istorie bimilenara.
Valoarea unei natiuni si a edificiului politic faurit de ea nu rezida in gradul fortei lor. Dar acesta nu poate fi nici total trecut cu vederea. Romania, dupa 1918, si-a marit teritoriul cu 115 %, iar populatia cu 134 %. Din randul tarilor mici, ea a urcat astfel pe treapta tarilor mijlocii ale Europei. Potentialul ei economic a crescut apreciabil, atat prin alipirea zonelor agricole din Banat, Campia de Vest si Basarabia, cat si prin resursele naturale

-; energetice si minerale -, prin relativ bine dezvoltatul sector industrial si bancar din Transilvania si Banat.
A demarat un proces de modernizare in domeniul institutiilor politice si in structurile economico-sociale. Momentele sale initiale, dar si cele mai importante, au fost: introducerea votului universal (noiembrie 1918), reforma agrara din 1921 si constitutia din 1923.

Pana cand in vechea Romanie si in provinciile alipite proprietatea mosiereasca depasea considerabil pe a

taranimii, denuntand o structura agrara de reminiscenta medievala, reforma din 1921 a expropriat si redistribuit
6,3 milioane de hectare, determinand reducerea proprietatilor mai mari de 500 de ha la numai 17 % din total; in noua structura, aproape 50 % din proprietati erau mai mici de 10 ha.
Constitutia din 1923 a fost o dezvoltare a celei din 1866, cat si o adaptare la noua situatie rezultata in urma unirii. In litera sa, a constituit o afirmare mai decisa a spiritului democratic in conceptia politica a statului roman. Ea trebuie apreciata si pentru promovarea aceluiasi spirit in provinciile ce se aflasera inainte sub stapanirea monarhiei austro-ungare si tariste.
O alta nota a modernizarii vietii publice a statului roman dupa 1918 a rezultat din modificarile intervenite in spectrul sau politic si cultural-ideologic.




Acestora li se identifica mai multe determinante:
1) adaptarea gruparilor si programelor politice la noua structura economico-sociala a tarii. Exemplul cel mai elocvent a fost disparitia Partidului Conservator si constituirea Partidului National-Taranesc, ilustrand corespondenta cu reducerea marii proprietati agrare si cu transformarea Romaniei intr-o tara de proprietari funciari mijlocii si mici;

2) receptarea unor curente de idei novatoare pe plan european de catre doctrinele politice deja consacrate; a fost cazul neoliberalismului care, odata cu Constitutia din 1923, opera a Partidului Liberal, nu numai ca a influentat programul acestui partid, dar a devenit, fie si nedeclarata oficial, conceptia politica dominanta in statul roman, pana la 1938;
3) reflectarea in spectrul politic romanesc a unor stari de spirit si de lucruri subsecvente primului razboi mondial si active in toata perioada interbelica.
Este vorba, in primul rand, de ideologiile si partidele de dreapta care, indiferent de continutul si de deviatiile lor reprobabile, au adaugat o nota noua in peisajul politic romanesc. Inainte de 1918 existase in vechea Romanie o „dreapta” cu motivatii nationaliste, atasata ori satelizata cu precadere de Partidul Conservator. Ea se fundamentase, in genere, pe ideea prioritatii de drepturi a elementului etnic romanesc pe temeiul autohtoniei acestuia, sustinuta prin demersul la istorie. Totodata, acelasi curent, mai exact acelasi manunchi de curente marunte, militasera mai energic decat alte forte politice pentru unitatea nationala, la rigoare prin lupta armata.
Romania de dupa 1918 -; „Romania Mare” -; a fost, asadar, teritoriul spiritual al unei efervescente de idei si de doctrine care se aliniau miscarilor similare din tarile occidentale. Din destule puncte de vedere, Romania interbelica nu a reusit sa atinga nivelul acestora; era mai putin avansata economic, structura ei sociala era mai putin stabilizata, oferind imaginea tranzitiei spre consolidarea unei clase mijlocii taranesti, a unei burghezii autohtone deplin conturate si a unei muncitorimi industriale „ereditare”, definitiv profesionalizate. Desfasurarea vietii sale politice, functionarea institutiilor democratice lasau de asemenea de dorit, comparativ cu modelele lor occidentale. In schimb, pe planul gandirii politice si pe cel al culturii in genere, Romania s-a apropiat mult de nivelul european. Aceasta impresie copleseste de indata ce se patrunde dincolo de inregistrari superficiale ale fenomenului, indepartandu-se ecranul obnubilant format din judecati generate de patimi si polemici politice. A fost o perioada de maxima promptitudine a comunicarii si receptarii ideilor de pe esichierul mondial. Se vedeau atunci, nu rareori, carti ori studii aparute in editurile sau revistele din strainatate, recenzate in proximele aparitii ale revistelor de la noi. Intelectualitatea romaneasca a trait mai intens decat alte dati intr-o cvasisimultaneitate cu momentele creatoare din cultura occidentala.
Daca se pot, asadar, evidentia cei 22 de ani dintre 1918-1940 ca fiind singurii in care poporul roman si-a implinit efectiv idealul unirii nationale, la fel se poate spune ca ei au reprezentat o scurta, dar stralucita, etapa de superioara dezvoltare culturala.
In fruntea argumentelor in favoarea acestei asertiuni am aseza constatarea ca inainte de 1918 cultura romaneasca a avut cativa -; putini -; filosofi si preocupari pentru filosofie, conectate la operele clasice ale gandirii europene; dar deloc, sau aproape deloc, la curentele noi, dintre 1880-1914. Numai in perioada interbelica in cultura romana s-a dezvoltat o miscare filosofica, ceea ce a insemnat deopotriva proliferarea de ganditori, de gandire originala, de comunicare cu actualitatea imediata a fluxului de idei din filosofia europeana, de conturare a unor curente si scoli proprii in materie. Fenomene care -; in opinia noastra -; sunt indicative ale unui stadiu de deplina maturitate a unei culturi.

Pe taramul ideilor politice, liberalismul interbelic a dovedit o rapida capacitate de ajustare, chiar de innoire doctrinara, dand expresie unei variante romanesti a acelui „neo-liberalism” care se afirma pe plan continental, cu deosebire dupa experienta primului razboi mondial si a consecintelor sale de ordin economic si social.
Dupa 1920 liberalismul romanesc a avut personalitati, din generatia mai veche sau mai noua, de inalta si complexa pregatire, care au stiut fundamenta programul renovat al partidului liberal pe o coerenta filozofie politico-sociala, ce nu se mai regaseste, in expuneri de asemenea eleganta, in vremurile de mai tarziu.

Astfel, in 1924 -; intr-un volum coordonat de Dimitrie Gusti -; I.G. Duca si Mihail Manoilescu publicau cate o exceptionala prezentare a doctrinei liberale clasice si a celei neo-liberale. Ele enuntau premisa ca societatea se dezvolta potrivit unor legi independente de vointa oamenilor, astfel incat rolul organizatiilor politice trebuia sa fie de a adapta formele legale de organizare social-politica la realitatile impuse de evolutia obiectiva a societatii. O a doua premisa era postulatul filosofic si moral care considera ca orice fiinta umana este un scop in sine; ea nu trebuie sa ajunga mijloc in slujba unui scop; asa cum spusesera inca vechii ganditori elini, „omul este masura tuturor lucrurilor”, acestui adagiu putandu-i-se suplimenta implicatia gnoseologica si cu una axiologica.
Recunoasterea caracterului obiectiv al evolutiei social-istorice, a rolului activ al institutiilor politice in a favoriza aceasta evolutie, precum si respectul pentru individ sunt elementele de capetenie care identifica liberalismul cu ideea de progres. De progres conceput -; sub aspectul contributiei umane la infaptuirea lui -; ca miscare organizata, orientata prospectiv, stiintific, in cadrul starii de ordine si a regimului democratic.
In planul real al evolutiei sale -; continua autorii mentionati -; societatea contemporana inregistreaza doua mari si ineluctabile fenomene: complexitatea uriasa la care a ajuns viata sa economica si covarsitoarea preeminenta dobandita de stat. Pentru Romania -; se poate adauga -; ambele noi realitati rezultau din cresterea teritoriala si economica pe urma Marii Uniri, reclamand de la sine o augumentare a functiilor de organizare si control al statului.
Drept consecinta - continua autorii citati -; se observa un anumit tip de criza a liberalismului, schitata in ultimii ani ai secolului al XIX-lea si parafata de razboiul mondial. Nu o criza distructiva, ci una de avertizare a necesitatii unei adaptari a doctrinei la noile stari de lucruri. Adaptare care s-a finalizat in neo-liberalism.

Trasaturile acestuia sunt:
1) recunoasterea realitatii claselor sociale, in locul atomismului individualist, considerat de liberalismul clasic drept ultima si singura componenta organica a structurii societatii;

2) inlocuirea idealului si obiectivului idilic al „armoniei sociale” prin acela, realist, al „echilibrului

social”;

3) acceptarea necesitatii interventiei statului in economie si in litigiile sociale, pentru a preveni dezechilibrele care pot apare in procesul evolutiei spontane; in subtextul actiunii de „prevenire” se poate citi renuntarea la credinta in autoreglarea infailibila a proceselor evolutive din viata economica;
4) inlocuirea dogmei caracterului absolut al dreptului de proprietate prin recunoasterea caracterului evolutiv ala acestuia;

5) libertatile individuale sunt si ele relativizate, definite fiind ca „functii sociale”.
Un rezumat, oricat de fidel s-ar dori, nu poate exemplifica indeajuns nivelul superior de gandire originala si de receptivitate de idei atins de reprezentantii unuia din partidele noastre politice in anii ’20.
Nu mai putin remarcabila in argumentare s-a infatisat in anii ’20-’30 doctrina taranista. Polemismul politic al vremii a voalat fundamentarea teoretica si radacinile istorice ale acesteia.
Ea a fost o varianta a gandirii social-politice organiciste, din care, in general, s-au dezvoltat doctrine conservatoare. Spre deosebire de ele, taranismul s-a vrut -; si a fost -; o doctrina progresista, chiar daca nu intr-o formula din cele mai viabile. Organicismul sau nu era argument in favoarea pastrarii structurilor traditionale ale societatii, ci pentru promovarea si ocrotirea celor noi, constituite de proprietatea agrara mijlocie si mica. Din constatarea preponderentei acesteia dupa reforma agrara din 1921 a dedus necesitatea unei alcatuiri politice in care sa se reflecte raporturile reale -; nu cele ideale ori dezirabile -; intre factorii complementari ai spectrului societatii romanesti. „Politica statului taranesc -; scria C. Radulescu-Motru -; este politica realitatilor, iar nu politica planurilor de progres in viitor, pe care le-a adus cu dansa generatia entuziasta de la 1848.”

Consecventa cu teza pasilor naturali ce se cuvin respectati in dezvoltarea societatii, doctrina taranista vrea sa previna -; scria Virgil Madgearu -; „dezechilibrul ce caracterizeaza capitalismul contemporan”.3 Asadar, aceeasi constientizare a faptului ca evolutia spontana e susceptibila a produce „dezechilibre”, ce reapar atunci cand anumite efecte ale mersului ei sunt privite din unghiul de vedere al interesului uman. E un punct de convergenta, acesta, cu neo-liberalismul. Si intr-adevar, taranismul preconizeaza o inca si mai ferma interventie a statului in dirijarea proceselor economice. Rolul ei era nu distorsionarea artificiala a acestora, dupa modele concepute rational-abstract, ci apararea desfasurarii lor, ca si a democratismului vietii publice, impotriva inegalitatii generate in societate de sistemul concurential al marii finante si industrii. In acest context, Madgearu a avut, in 1924, o afirmatie ce pare astazi poate si mai uimitoare decat va fi parut contemporanilor: „in rasaritul Europei numai clasele muncitoare si taranimea, avand pe intelectuali ca aliati, sunt menite sa poarte stindardul democratiei politice.”4
Ca promotor si aparator al proprietatii individuale, taranismul anilor ’20 a fost, evident, la dreapta fata de social-democratie; dar in raport cu oricare alte curente politice ale timpului, la noi, el se situa la centru-stanga. S-a intemeiat pe o doctrina ce a cuprins si erori de netagaduit. De exemplu, Madgearu insusi sustinea drept un

„adevar stiintific” afirmatia ca evolutia agriculturii conduce spre biruinta exploatarii mici, considerate de el
„forma superioara” a productiei agricole. Dar in pofida unor inadvertente si taranismul avea o armatura teoretica si o logica interna ce meritau si merita si acum aplecarea asupra lor cu toata obiectivitatea. Pe cand neo- liberalismul era rezultatul unor reevaluari ale politicului, taranismul -; in gandirea noastra politica -; a fost un cel putin interesant exemplu de fundamentare sociologico-istorica a unei doctrine politice.
Aspecte teoretice integrate gandirii europene a deceniului de dupa 1918 ne intampina si in dezvoltarea doctrinei dreptei romanesti. Asa cum am constatat si anterior, aceasta nu-si avea acum sursele in imperative interne, nationale ori nationaliste, ci intr-o criza a gandirii si a constiintei europene, mult mai adanci decat oricare alta din istoria moderna, de dupa Revolutia franceza, si deosebindu-se de oricare alta atat prin cauze cat si prin derivatele sale tragice.
Razboiul mondial a parut a traduce in fapt fenomenul mintal postulat de Nietzsche: „Die Umwalzung aller Werte” (Rasturnarea tuturor valorilor). Cea mai eclatanta manifestare a acestuia a fost tendinta de discreditare a ratiunii si a rationalismului. Generatiile demoralizate de razboi isi pierdusera in mare parte increderea in caracterul rational al existentei si erau dispuse sa vada in ea un joc de forte incontrolabile si absurde. Europa era amenintata, la etajul gandirii filosofice, de o „dezintelectualizare”, in avangarda careia se afla indemnul de a nu se mai cauta adevarul in arhitectura rafinata a operatiilor mentale, ci sensul primar al vietii, identificabil in rabufnirile ei genuine, instinctuale. Individul -; sediu al ratiunii -; e minimalizat in avantajul colectivitatii -; intrupare a fortei, prin filtrul careia se elimina inteligenta speculativa, maladiva, si se selectioneaza aptitudinile optimale de supravietuire a speciei, concept ce se va circumscrie curand prin cel de „rasa”. Nietzsche, Spengler, Keyserling, Berdiaev sunt chemati sa concureze cu ostilitate pe Descartes, pe Kant, pe Comte, pe Spencer.
La fel cu hipersensibilitatea europeana creata de ambianta razboiului, cea romaneasca a suferit si ea eruptia unei magme afective ce a subminat tiparele traditionale ale gandirii si a determinat, in ultima instanta fenomene de degringolada spirituala. Expresia ei initiala a fost si la noi crearea unei doctrine a „dreptei”, ce nu trebuie confundata cu excesele care au rezultat din hipertrofierea tezelor sale, dar nici nu poate fi absolvita de raspunderea pentru derapajul produs in directia cultului si a practicii violentei politice.

Expulzandu-i din preajma orice conotatie valorica, ramane totusi indubitabila constatarea in sine ca un segment al mentalului colectiv romanesc a trait, dupa 1918, sentimentul comun unei parti a spiritualitatii europene, de criza a culturii si a valorilor. A fost si aceasta o modalitate de integrare intr-un straniu capitol al

„europeitatii”.
Iesirea din acest univers de criza a fost vazuta si de ideologii romani ai dreptei (Nichifor Crainic, Nae Ionescu s.a.) prin exacerbarea acelorasi valori, concepte, atitudini, pe care le vehiculau curentele similare de idei pe plan european: irationalismul, antidemocratismul, misticismul -; deturnat de la vocatia sa religioasa catre scopuri politice -, nationalismul, treptat si rasismul. Dreapta romaneasca a sustinut, ca o nota proprie, identificarea specificului national cu continutul si ritualitatea ortodoxiei, ceea ce a condus-o catre opinii stupefiante, ca tagaduirea latinitatii poporului roman, aceasta fiind „inadecvata instinctelor noastre spirituale”, ca afirmatia ca aceste „instincte” se cantoneaza in traditia slavismului, ca elogiul oportunitatii retransarii noastre intr-o ermetica originalitate a existentei nationale, izolate de influentele considerate neproductive ale Occidentului. Acestea erau din nou stigmatizate, precum la mijlocul secolului al XIX-lea, cu epitetul de

„frantuzisme”.
O polemica vie s-a angajat in jurul acestor teze care, in fapt, reactualizau problema ce mai fusese pusa -; a caii si a directiei dezvoltarii culturii si chiar a insesi natiunii romane. Din punctul nostru de vedere de acum, nu detaliile acestei polemici primeaza, ci faptul ca ea a fost purtata de o parte si de cealalta la un nivel exceptional al ideilor, al cunostintelor teoretice si al reflexivitatii, proband o data mai mult nivelul la care se ridicase elita reprezentativa a culturii romane de toate nuantele. Participantii la aceasta dezbatere s-au numit: Eugen Lovinescu, Tudor Vianu, Mihai Ralea, Serban Cioculecu, Pompiliu Constantinescu, Tudor Arghezi si, indirect, Lucian Blaga, cu totii afirmand afinitatile occidentale ale spiritualitatii romanesti si refuzul incorsetarii sale intr-un sistem dogmatic de gandire, subordonat politicului.
Perioada interbelica a fost totodata -; fapt nu lipsit de semnificatie -; matricea formativa a unor personalitati care se vor impartasi de cea mai larga recunoastere universala de care au beneficiat de-a lungul istoriei exponenti ai culturii romanesti: Eliade, Cioran, Ionescu s.a.
Reflectiile noastre au fost indreptate aproape in intregime asupra fenomenului ideologic-politic si cultural dintre anii 1918-1940. Ele converg spre concluzia ca acei ani aspira in istoria culturii romane la titlul de cei mai „europeni”, mai prezenti in linia intai a frontului de idei al veacului. In comparatie cu acest interval stralucit, anul 1940 apare ca o cezura, operata de razboi, la fel de brutal ca in spiritualitatea mai tuturor natiunilor europene. Fata cu lovitura temporara primita de culturile occidentale, pentru Romania aceasta cezura a fost cu deosebire malefica. Intervenita la numai doua decenii dupa desavarsirea unitatii statale, ea a blocat avantul de dezvoltare a unei spiritualitati ce se simtea puternic revigorata si apta, pe temeliile deja asezate, de performante superioare.
E legitima, chiar daca retorica, intrebarea: unde ar fi fost cultura romana peste alti 20 de ani daca toate energiile sale creatoare, afirmate ori potentiale, n-ar fi fost intre timp inabusite, intemnitate, asasinate sau exilate? Ca ea s-a mentinut totusi la nivelul la care s-a mentinut a fost o realitate si un miracol, promitator de incredere si sperante pentru ceea ce va sa vina in destinul national.
Rememorarea celor doua decenii interbelice o consideram tonifianta pentru asteptarea reintegrarii romanesti, cel putin in lumea spiritului european, mai deschisa, mai generoasa, neridicand asupra capetelor celor catalogati ca infranti atatea furci caudine cate vegheaza la portile altor taramuri ale fagaduintii -; reale ori desarte



Colt dreapta
Creeaza cont
Comentarii:

Nu ai gasit ce cautai? Crezi ca ceva ne lipseste? Lasa-ti comentariul si incercam sa te ajutam.
Esti satisfacut de calitarea acestui document, eseu, cometariu? Apreciem aprecierile voastre.

Nume (obligatoriu):

Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)


Noteaza documentul:
In prezent fisierul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910

 
Copyright© 2005 - 2024 | Trimite document | Harta site | Adauga in favorite
Colt dreapta