In secolul al VII-lea, pe vremea bunului rege merovingian Dagobert, un arab din desert va propovadui o noua religie. Povestea acestui beduin devenit profet si conducatorul unei comunitati al carei elan va tulbura lumea, poate fi considerata o adevarata epopee. c2b18bc
In doar patru veacuri din secolul al VII-lea d.Hr si pana in jurul anului 1000, civilizatia islamica avea sa cunoasca o dezvoltare extraordinara. Totul incepuse in peninsula Arabica unde in jurul anului 570 s-a nascut Mohamed, Profetul islamului. La numai 100 de ani dupa moartea sa, in 632, musulmanii cucerisera teritorii ce se intindeau din Spania si pana dincolo de granitele Chinei. Traditia spune ca lui Mohamed, un negustor din Mecca, i s-a infatisat intr-o zi ingerul Gabriel care l-a acoperit cu mantia sa poruncindu-I, recita si incredintandu-I astfel mesajul islamului. In ce consta nouatea acestui mesaj ne spune Nicolau Dobrisan, profesor de limba si civilizatie araba la universitatea Bucuresti: ”Islamul vine in continuarea marilor religii monoteiste anterioare iudaismul si crestinismul, dar poate ca sub aspectul morfologiei religioase mesajul propovaduit de Mohammad, asa cum este el formulat in Coran reprezinta expresia cea mai pura a monoteismului absolut care exclude ideea de trinitate. Religia revelata profetului Mohamad este de fapt mult mai simpla decat celelate de dinaintea ei deoarece cultul poate fi practicat de oricine”. Simplitatea islamului, cuvant provenit dintr-un verb arab ce inseamna “a se supune”, “a se darui in intregime” se asociaza cu puritatea unei credinte originare desi musulmanii cred ca numai mesajul dictat lui Mohamed restituie revelatia in toata puritatea ei, cartile sfinte ale evreilor si crestinilor si Coranul sunt privite ca avand aceeasi origine, ceea ce explica asemanarile dintre ele :”dintre elementele comune celor trei religii ar trebui mentionat ca ele propovaduiesc numeroase valori morale comune, de asemenea faptul ca in toate cele trei carti sfinte se intalnesc motive si mituri comune cum ar fi pacatul originar, potopul, legenda despre Iosif si Putifar, despre nasterea lui Iosif, legendele despre Moise si altele. Islamul ii recunoaste de asemenea pe ceilalti intemeietori de religii monoteiste, pe Moise si pe Iisus, dar musulmanii socotesc ca Mohamad este pecetea profetilor si ca Islamul este singura si unica religie monoteista cu adevarat”. Islamul presupune indeplinirea unor obigatii rituale, cinci la numar, numite si cei cinci stalpi: marturia de credinta, rugaciunea rituala de cinci ori pe zi, postul o data pe an in luna Ramadan, pelerinajul la Mecca o data in viata si dania rituala o data pe an. Nadia Anghelescu, de la Universitatea din Bucuresti afirma :”Toate acestea au un dublu scop, pe de o parte el exprima prin comportamente gestuale, sociale, pshihologice adeziunea la comandamentele, legile divine, formulate in Coran, iar pe de alta parte ele exprima adeziunea la comunitatea musulmana. Deci cel care abdica de la efortul de a respecta obligatiile rituale nu numai ca altereaza relatia cu Dumnezeu, dar si degradeaza relatiile dintre indivizi, distruge coeziunea comunitatii islamice”. Musulmanii se considera alaturi de crestini si de evrei oameni ai Cartii, dar cartea lor, Coranul, cuvant ce inseamna predica, este aceea care distinge intre adevar si fals, cuprinzand revelatii trimise de Dumnezeu, Allah, profetului. Aceste revelatii nu pot fi traduse in alte limbi fara a fi modificate. “Deoarece Coranul arab apare ca o copie a unui original aflat pe tabla pastrata in ceruri, el este sacru, absolut inimitabil, de unde si ideea intraductibilitatii sale. In conceptia musulmanilor se traduc sensurile Coranului si nu Coranul insusi. Pe de alta parte diferitele capitole ale Coranului, care se numesc sure sunt foarte diferite, sunt fie sure profetice, fie cu caracter legislativ, fie sunt naratiuni. Ele se succed in Coran fara o ordine aparenta ceea ce poate deconcentra pe cei ce incearca sa citeasca o traducere a Coranului, oricat de buna ar fi aceasta”
“in numele lui Dumnezeu cel milostiv si indurat, lauda lui Dumnezeu, Domnul veacurilor, cel milostiv si indurat, ce domaneste in ziua judecatii…pe tine te slujim, tie iti cerem ajutor, condu-ne pe drumul cel drept, Domnul celor de care te-ai indurat si nu asupra celora pe care esti infuriat si nici al celor rataciti”
Fiind considerat inaccesibil in traducere Coranul trebuia sa fie cunoscut in araba de catre oricine dorea sa devina musulman, limba araba devine astfel limba religiei si a relicvelor in teritorii foarte intinse, iar scrierea araba devine desigur tot atat de improtanta. In primul rand ei si-au pastrat cartea sfanta a Islamului care la randul sau a pastrat neschimbate scrierea si normele gramaticii araba pana in zilele noastre.”Datorita religiei cu care a fost asociata scrierea araba s-a bucurat de un prestigiu deosebit in lumea musulmana, in al doilea rand cu ajutorul acestei scrieri au fost consemnate si conservate cateva mari literaturi (cele araba si persana). Scrirea araba a devenit o arta si o stiinta rezervata in primul rand celor initiati“. Raspandirea scrierii si a Cartii se datoreaza si faptului ca imperiul islamic se intinde pe un teritoriu care cuprinde civilizatii vechi- civilizatii cu o traditie de scriere milenara- de altfel arabii de la chinezi au luat prin intermediari metodele de fabricare ale hartiei, care fiind un material ieftin si comod va servi la scrirea a sute de mii de pagini care umplu astazi bibliotecile lumii si care au facut sa se vorbeasca chiar despre grafomana cultura araba. Conducatorul spiritual al comunitatii musulmane era califul.”institutia califului a aparut imediat dupa moartea profetului Mohammad, Abu Bakr, carein anu 632 a devenit Kalif Hatrasul Allah, adica succesorul (urmasul) trimisului lui Allah. Califul era pazitorul si garantul dogmei islamice, era prin excelenta imam, conducand rugaciunea de la moschee din ziua de vineri si pelerinajele. Apoi califul era autoritatea politica si militara suprema in imperiul musulman. In jurul califilor s-au tesut numeroase intrigi si legende, fiind suficient de mentionat Harul Al Rashid si fiul sau, in vremea carora Califatul de la Bagdad si civilizatia araba au cunoscut inflorirea maxima”. Primii patru califi din istorie, supranumiti cei drepti, cei bine ghidati facusera parte din anturajul imediat al Profetului. Urmeaza apoi califii omeyazi care muta capitala de la Medina la Damasc, in vremea lor imperiul musulman ajunge pana la Atlantic, fiind cucerita Spania, iar numele unui sef militar al armatei cuceritoare Tarik ibn Iniziad se pastreaza pana astazi caci Gib Al Tarik (Gibraltar) inseamna in araba muntele lui Tarik.
In anul 732 Franta, victorioasa in batalia de la Poitiers, opreste insa expansiunea araba. Persia in schimb va fi cucerita in intregime la fel Afganistanul, Pakistanul, Turkistanul chinez, teritorii ale Indiei. Dar omeyazii razboinici isi neglijeaza indatoririle religioase, motiv pentru care o alta dinastie se va lupta sa le ia locul, Abasizii. Acestia muta capitala la Bagdad, primesc sprijin persan si se lasa influentati de puternica si importanta cultura persana. Califul abasid cel mai cunoscut datorita celor 1001 de nopti este Harun Al Rashid. Un text romanesc din secolul al XVIII-lea il descria astfel:”istoricii povestesc toti cu un glas cum ca Harun al Rashid a statut pe vremile sale imparatul cel mai vestit si mai viteaz decat toti, si precum ca a fost tare si viteaz, ca nu a fost prea iute, adica necajicios si iubitor de slava desarta nu ar mai fi fost altul asemeni lui.”. Ajuns la putere prin intrigi Harun Al Rashid a avut de condus un imperiu foarte intins, zgudiut de numeroase revolte si, fapt inspaimantator pentru contemporani, si-a decapitat vechii prieteni si aliati. Dar victoriile militare, piosenia si faptul ca I-a sprijinit pe savanti si scriitori I-au facut faima, iar literatura si mai ales poezia erau foarte pretuite in lumea araba. Cand era descoperit un poet celelalte triburi de prin partea locului veneau si-I vizitau familia, felicitandu-I pentru marele ei noroc. Un poet in familie insemana o pavaza a onoarei lor, o arma care le ocrotea numele de insulta, o cale de a le nemuri faptele si de a le aduce gloria. Aceste felicitari nu aveau loc decat cu trei prilejuri: cand se nastea un fiu, cand aparea un poet sau cand fata o iapa de rasa. Dar poezia fusese pretuita si inainte de arabii beduini ai desertului. N. Angelescu:”In secolul al-VII-lea in desertul Arabiei, arabii beduini inventeaza o tema care va avea un mare rasunet in viitor: iubirea desavarsita, iubirea imposibila, nefericita. Majinin si Laila sunt erorii unora dintre aceste povesti de dragoste si ei sunt stramosii unor celebre cupluri din literartura universala, care sunt toate menite sa arate ca dragostea desavarsita este aceea neimplinita. Acest filon de puritate va strabate intreaga literatura araba in perioada ei de glorie si mai tarziu, trecand prin Spania a influentat poezia trubadurilor.” Pornind din peninsula Arabia in cuceririle sale impetuoase islamul a construit multe orase. In ele, la curtile califilor sau ale guveranatorilor locali, toata lumea facea poezie, toata lumea vorbea despre dragoste:
“Camasa as dori sa fii pe trupul meu sau eu sa-ti fiu vesmant sau intr-o cupa mi-as dori sa fim noi doi, tu- vinul, picaturi de ploaie, iar eu…”
Oare cum era posibil ca o morala foarte puritana in care femeia trebuia sa traiasca in izolare, sa permita aparitia unei poezii atat de sezuale si atat de diferita de poezia casta a iubirii imposibile, creata in desert. O explicatie este ca aceste poezii, cele mai multe dintre ele, erau destimate unor asa numite sclave-cantarete, femei frumoase, destepte, in stare sa aprecieze poezia si care in felul acesta concurau cu mijloace nepermise institutia respectabila a sotiei. Dar si respectul pentru invatatura si pentru invatat reprezinta o trasatura caracteristica, recunoscuta a societatii islamice. Sursa prin excelenta a invataturii este desigur Coranul, insotit de traditiile Habid, spusele si faptele profetului relatate de cei care l-au insotit. Coranul si aceste traditii constituie totodata sursa legislatiei islamice, dar dreptul canonic musulman reprezinta temelia invatamantului. Invatatul, in islam, este specialistul in drept canonic, pentru a fi inteles, insa, Coranul are nevoie de comentarii. Acestea dau nastere mai tarziu unor stiinte de sine statatoare, printre acestea, gramatica, a carei menire era sa pastreze intacta limba Corunului, capata o importanta greu de imaginat in alte civilizatii. Aceeasi sursa o au si istoria si geografia, alaturi de aceste stiinte traditionale in societatea musulmana apar si altele sub impulsul traducerilor, stiinte ca matematica, astronomia, medicina. Apare si filozofia care se va “aclimatiza” atat de bine in mediul arab, incat arabii sunt cunoscuti ca “natie filozoficeasca”, cum spune Kogalniceanu. Acestei natii filozoficesti ii datoram printr altele algebra cuvant ce inseamna un calcul si alchimia, o chimie. Savantii musulmani au cunoscut si au preluat cultura vechilor greci si a popoarelor cucerite pe care s-au straduit sa o duca mai departe, transmitand-o prin intermediul scolilor, al caror sistem de functionare era foarte bine pus la punct. In viziunea islamului interesat de invatatura, societatea in intregul ei este responsabila de educatia copiilor si de aceea o buna parte din veniturile care provin din dania rituala este alocata invatamantului. Alaturi de acesta invatamantul beneficiaza in primul rand de asa numitele fundatii pioase, care sunt instituite in acest scop de catre persoane avute. Principalul cadru in care se realizeaza educatia este madrasa, un fel de colegiu care in epoca medievala functiona in general alaturi de moschee. Imaginea traditionala care se pastreaza este aceea a unui grup de invatacei, aflati in jurul unui profesor, asezati adesea langa o coloana din moschee. Un om instruit, religios, se putea ocupa de comert si afaceri fara ca acest lucru sa para ciudat, intr-o lume in cate profetul insusi fusese negustor, iar textele religioase reglementau in amanunt negustoria. Comercializarea lucrurilor interzise, cum erau carnea de porc, bauturile alcoolice, statuetele, crucile era considerata interzisa, haram, inselarea era oprita, monopolurile si speculatiile cu preturile erau interzise, pentru prevenirea imbogatirii pe seama celor nevoiasi. Insa stiinta cea mai admirata de celelalte culturi era medicina. In folosirea medicamentlor sau in tratarea bolilor de ochi Europa a egalat islamul abia in epoca moderna, iar spitalele medievale arabe erau foarte bine organizate. Calatorul Ibn Jubar, de exemplu descriind spitalul infiintat in Damasc in 1184, spune ca personalul sau pastra liste cu numele bolnavilor, cu cantitatile de alimente si medicamente de care acestia beneficiau in fiecare zi. Spitalele erau totodata importante centre de cercetare medicala, unde au practicat si savanti precum Avicenna, Averoes. Limba araba si credinta din care izvora un intreg sistem de viata unitar au facut ca marea comunitate musulmana sa fie omogena. Totusi in acest proiect de unificare fiecare cultura a adus un element aparte, un exemplu de sinteza culturala fiind celebrul Tadj Mahal, monumentul funerar construit pentru sotia sa de un imparat in secolul al XVII-lea in N Indiei. Mesterii care au lucrat la Tadj Mahal veneau din imperiul otoman, din Buhara, Buthan si Casmir. Culorile stralucitoare sunt una din trasturile artei islamice, albastrul turcuaz al acoperisurilor moscheilor si palatelor, rafinamentul covoarelor, care arata de multe ori ca niste gradini. Confruntati si obisnuiti cu greutatile desertului arid pentru arabi verdeata si gradina au fost lucruri care s-au bucurat de o mare pretuire. De aceea aproape pretutindeni gradinile au devenit parti componente ale palatelor, in Iran, in Siria, in India si in Turcia, dar si in Vest, in Magreb si in Andalusia. Rolul pe care gradinile il jucau in viata musulmanilor, pare sa se fi asociat cu conceptia de paradis, si el numit gradina, dar gradina ideala, dupa cum il descrie Coranul:”cu izvoare si paraie de apa vie de lapte, de vin si de miere, cu fructe de toate soiurile, dar mai presus de toate credinciosii vor avea in ele parte de compania fecioarelor neprihanite, hurii cu ochii mari, tolanite pe divanuri acoperite de matase.” Viata paradisiaca a fost infatisata mai ales in surele meccane, de la inceputul revelatiei, in surele din perioadele urmatoare nu vor aparea in plus decat unele detalii, referitoare la vesmintele de pret, la parfumuri, la viata tihnita, la vasele de pret pe care le vor purta efebii vesnic tineri, semanand cu niste perle, la vinurile parfumate, care nu provaca ameteala, ca bauturile din acesta viata, pocalurile incrustate cu aur si pietre pretioase. Omul a trait candva in acest loc minunat, dar a fost izgonit pentru ca nu a ascultat poruncile lui Dumnezeu, pentru ca le-a uitat, subliniaza islamul. Impotriva acestui pacat al uitarii lupta credinciosul musulman rugandu-se de cinci ori pe zi si indeplinindu-si obilagatiile rituale.
Iar astazi unul din cinci locuitori ai Terrei este musulman, urmas al acelei etraordinare epoci de inflorire a civilizatiei situata in timp pana in jurul anului 1000.

“Islamul este jonctiunea dintre Dumnezeu ca atare si om, ca atare.
Dumnezeu- socotit nu asa cum s-a putut manifesta intr-un anume chip, intr-o anumita epoca, ci independent de Istorie, ca fiind ceea ce este deci cel ce, prin insasi natura sa, creaza si reveleaza.
Omul ca atare socotit nu ca fiinta decazuta avand nevoie de un miracol salvator, ci ca o creatura deiforma, dotata cu o inteligenta capabila sa conceapa Absolutul si cu o vointa capabila sa aleaga ceea ce conduce intr-acolo.” - Frithjof Schuon
Originalitatea Islamului nu sta in descoperirea functiei salvatoare a inteligentei, a vointei si a cuvantului (functie evidenta si cunoscuta oricarei religii), ci in constituirea ei in cadrul monoteismului semit, ca punct de plecare pentru o perspectiva de mantuire si eliberare. Inteligenta se identifica cu continutul ei salvator, ea nu e altceva decat cunoasterea Unitatii -; sau a Absolutului -; si a dependentei tuturor lucrurilor de Unul; la fel vointa este el-islam, ceea ce inseamna conformitate cu vointa lui Dumnezeu in ceea ce priveste existenta noastra terestra si posibilitatea noastra spirituala. Vorbirea este comunicarea cu Dumnezeu in mod esential, prin rugaciune si invocatie. Privit din acest unghi Islamul aminteste omului mai putin ceea ce trebuie sa stie, sa faca si sa spuna, cat mai ales ceea ce sunt prin definitie inteligenta, vointa si cuvantul.

Bibliografie
1. Enclopedia Larousse -; Religiile Lumii, Ed. RAO 1998
2. Jeannine Siat -; Marile Religii Monoteiste, Inst. European 2000
3. Anne Marie Delcambre -; Islamul, Ed. Coresi, 1999
4. Elena Cozma -; Istoria religiilor (manual optional pentru liceu),Ed Polirom 2000
5. Andre Miguel -; Islamul si civilizatia sa, Ed. Meridiane 1994
6. Mircea Eliade -; Istoria credintelorm si ideilor religioase,vol 3, Ed Stiintifica 1991
7. Documentar BBC -; Istoria civilizatiei islamice, ian 2002
8. Thomas Carlyle -; Cultul eroilor -; Eroul ca Profet: Mohammad, Islamul, Inst European 1998
9. Frithjof Schuon -; Introducere in spiritualitatea lumii musulmane, Ed. Humanita 1994
Coranul si Sunnah
Coranul este cartea revelatiei, scrisa de Calam pe “Masa pazita din al saptelea cer”. Adusa de arhanghelul Gabriel lui Mohamed in “noaptea predestinarii” ea este formulata pentru comunitate de Profet de-a lungul a 23 de ani la Mecca si Medina. Conform comentariului lui Ibn Arabi, revelatia patrunde nu in mintea, ci chiar in corpul Profetului ales pentru a o exprima discursiv.
In araba Coran inseamna lectura, carte sau recitare, pentru ca intr-adevar, cand ii dezvaluie lui Mohammad cuvintele lui Dumnezeu, ingerul Gabriel ii porunceste acestuia: ”Recita”. Mohammad invata pe de rost aceste texte sau le dicteaza tovarasilor sai care le transcriu pe frunze de curmal, po bucati de piele sau pe omoplati de camila. Dupa moartea profetului califul Otman temina strangerea acestor texte, care vor constiui ulterior Coranul, care va contine 6226 de versete, impartite la randul lor in 114 sure.
Cartea sacra a islamului e completata printr-o alta culegere de texte, Sunnah (in araba- traditie, obicei), aceasta cuprinzand cuvintele, faptele si judecatile lui Mohammad (acestea numindu-se si hadit sau “cuvintele profetului”). Coranul si Sunnah constituie fundamentul credintei si legea (practica Islamului) care ghideaza viata oricarui drept credincios, dar si dupa care sunt inspirate legile si reglementarile in intreaga lume musulmana. Coranul repeta cu insistenta ca nu exista decat un singur Dumnezeu, Allah, creator si salvator al Universului. Acest Dumnezeu, precizeaza Coranul, a transmis cuvantul si legea sa diferitilor profeti cum ar fi Avraam, Moise, Iisus si Mohammad, insa nici o alta revelatie divina nu mai poate surveni dupa cea primita de catre profetul islamului, fiindca aceasta le inglobeaza si le depaseste pe toate cele care au precedat-o.

Obligatiile religioase ale dreptcredinciosilor

Cele cinci indatoriri fundamentale ale fiecarui musulman, numite si ”cei cinci stalpi ai Islamului” sunt profesiunea de credinta a oricarui musulman, numita sahada (“nu exista alt Dumnezeu decat Allah, iar Mohammad este slujitorul si profetul sau”). Ea este proclamata de cinci ori pe zi in varful minaretului, cand muezinul cheama la rugaciune pe cei dreptcredinciosi. O alta indatorire a celor de credinta islamica este rugaciunea rituala ce trebuie realizata de cinci ori pe zi in zori, la amiaza, la mijlocul dupa-amiezii, la apusul soarelui si dupa lasarea intunericului. Nici pomana legiuita, zakat (impozitul religios pe care musulmanul il ofera pentru a-I ajuta pe cei sarmani) si nici pelerinajul la Mecca nu trebuie sa lipseasca, cea mai imortanta obligatie ramanand insa tinerea postului Ramadan.

Eroul ca Profet - Mohammed

“Acest fiu al pustietatii, cu suflet adanc si deschis nutrea in adancul fiintei sale altceva decat ambitie. Un suflet mare si tacut, facea parte din randurile celor care natura insesi I-a desemnat sa fie sinceri. In timp ce altii se iau dupa formule si zvonuri, rezumandu-se la ele, acest om nu putea sa se ascunda in spatele lor, era singur cu sufletul sau si cu realitatea lucrurilor…iar cuvantul acelui om parea o voce izvorata din insasi inima naturii : Ce sunt eu? Ce este acest lucru de nepatruns in care traiesc si caruia oamenii ii spun Univers? Ce este viata, ce este moarte, ce trebuie sa cred? Ce trebuie sa fac? Stancile muntelui Hara si cele ale muntelui Sinai, ca si nisipurile singuratice si aspre nu-I dadeau nici un raspuns, nici cerul maret rotindu-se tacut deasupra capului sau, cu stelele scanteind albastru, nu-I dadea nici un raspuns. Nici un raspuns nicaieri. Iar cheia trebuia sa fie sufletul omului si tot ce insiflase Dumnezeu in el… Caci acest om “salbatic” simtea ca raspunsul acesta era de o importanta covarsitoare, toate celelalte fiind insignifiante in comparatie cu el. Nu gasea insa nici un raspuns in jargonul clevetitoarelor secte grecesti, in traditiile nebuloase ale evreilor sau in rutina prosteasca a idolatriei arabe. El poseda darul de a vedea dincolo de aparenta lucrurilor, patrunzand in esenta lor.” - Thomas Carlyle