e3s9sb
Conditiile aparitiei literaturii
Literarura scrisa apare asadar tarziu la Roma, mufte secole dupa legendara ei intemeiere. Romanii au considerat pret de mai multe veacuri preocuparile literare ca otioase, contrare pragmatismului lor. Totusi ei cunosteau scrisul inca din secolul al Vll-lea i.e.n., cum vom vedea mai jos.
Materialul de scris cel mai banal il reprezentau "tablitele cerate", tabulae ceratae, placi de lemn dreptunghiulare, acoperite cu un strat subtire de ceara, care era amestecata cu smoala. Se scria cu un condei ascutit, stilus *, care taia literele in stratul de ceara. Operele literare s-au scris insa pe papyrus, preparat din tesutul membranos al unei plante acvatice din Egipt. Foile de papir, numite paginae, erau facute sul si apoi desfasurate pentru a fi citite. Mai multe benzi de papir, alcatuite prin lipirea a mai multe foi, alcatuiau un "sul" uolumen, de la verbul latinesc uoluo, "a rasuci" sau "a desfasura". Mai tarziu s-a scris si pe piele de oaie, pergament.
Alfabetul latin deriva din cel grecesc, la randul lui de origine feniciana. Alfabetul grec a ajuns la Roma prin intermediul etruscilor, care il luasera de la greci din Italia meridionala. Romanii nu utilizau decat majusculele si nu desparteau cuvintele intre ele. Initial litera C reda atat velara surda, cat si cea sonora, adica atat C, cat si G. La mijlocul secolului al lll-lea i.e.n., Spurius Carvilius a introdus G pentru redarea velarei sonore. Dar la numele proprii a continuat uneori sa fie utilizat C, pentru aceasta velara sonora, incat cateodata s-au scris Caius si Cnaeus pentru prenume care erau de fapt Gaius si Gnaeus 1.
Primul text latin scris apare pe ofibuia din Praeneste si dateaza din secolul al Vll-lea i.e.n. Acest enunt comporta doar patru cuvinte in latina arhaica. Dispunem si de o inscriptie din forul roman, care dateaza din secolele Vl-V i.e.n. Poezia nescrisa, orala era insa destul de veche. Termenul care desemneaza notiunea de

De unde "stil", condeiul scriitorului la figurat poezie, carmen, inrudit cu verbul cano,-ere, "a canta", denota in acelasi timp textul si muzica, dar si formulele de rugaciune si de vraja, chiar enunturile legilor. Acest carmen presupunea o anumita ordonare artistica a vocabulelor si unele procedee stilistice, cum erau pleonasmul, antiteza, jocul de cuvinte, mai ales aliteratia. Vechiul vers latin este de sorginte italica si se numea saturnin, uersus Saturninus, ca si cum ar fi fost inventat de zeul Saturn. Era poate mostenit din versificatia indoeuropeana si implica probabil o anumita monotonie. Se baza pe structura fonica a limbii latine si nu numai pe alternarea silabelor scurte cu cele lungi, Versul saturnin este de fapt destul de putin cunoscut, deoarece nu ne-au ramas decat cateva fragmente din textele, unde era folosit. Pare sa fi fost format din trei iambi, o silaba lunga si trei trohei, dar admitea anumite substituiri. A fost repede abandonat, in favoarea hexametrului dactilic si a altor metri grecesti.
Literatura orala
Oralitatea reprezinta un capitol foarte important pentru istoria fiecarei culturi 2. Din pacate, noi nu avem cum sa cunoastem decat foarte vag oralitatea literara latina, caci nu dispunem in legatura cu ea decat de scurte aluzii, consemnate de textele literare culte si de inscriptii. De fapt, literatura orala s-a dezvoltat la Roma nu numai inaintea celei culte, scrise, ci in paralela cu aceasta, in tot cursul antichitatii. Chiar izvoarele literare mentioneaza productii orale, mai cu seama epigrame persiflante, care circulau din gura in gura ori erau scrijelate pe zidurile oraselor romane.
Problema folclorului roman a inceput sa fie discutata stiintific incepand cu Niebuhr (1746-l831), care insa a exagerat, postuland existenta unei epopei orale de mari proportii. De fapt, se pare ca romanii n-au faurit niciodata o mitologie fictionala, ci numai o mitologie istorica, asa cum am aratat mai sus, o adevarata mitistorie. Ceea ce nu inseamna ca mitul, conceput ca realitate primordiala, realitate redata in limbajul simbolurilor si nu al semnelor, n-a fost utilizat de literatura latina. Pe de arta parte, in legatura cu diferite aspecte ale vietii romane, se alcatuiau felurite cantece. De asemenea au emers repede reprezentatii scenice, investite cu un caracter magic, pentru a capta bunavointa divinitatilor. Concomitent s-au dezvoltat cantecele de leagan (Schol. ad Pers., 3,16) sau ale marinarilor, cantece, carmina, didactice, pline de sentente si de proverbe (MA-CROB., Saturn., 5, 20,18), descantece sau incantatii, incantaiiones.
Deosebit de semnificativa a fost evolutia cantecelor de ospat, carmina co-nuiualia. De ce? Deoarece, cu prilejul banchetelor romane, comesenii sau niste "copii", pueri, insotiti de cantareti din flaut, celebrau gloria unor barbati vestiti.
LITERATURA ORALA
Cicero regreta disparitia obiceiului de a canta aceste cantece (Tuse. disput, 4,2, 3 si Brut. 19, 75; VAL. MAX., 2, 9,10). intre altii, aceste cantece de ospat elogiau pe Romulus si Remus, pe Servius Tullius, Horatii si Curiatii. in fond, "cantecele de ospat", aceste poeme eroice, cu vocatie biografica, au generat in parte mitistoria si legendele sublime, mai ales vulgata referitoare la inceputurile Romei. Ele glorificau vitejia si virtutea, uirtus, dar foloseau elemente aflate sub incidenta rationalului. Erau celebrate fapte eroice si pilduitoare, insa accesibile oricui si straine de zonele fantasticului.
Dintr-o categorie similara de manifestari literare faceau parte si "cantecele de jale", nenii sau neniae, bocetele "cantate" la inmormantari. Ele nu comportau atat jale intrinseca ori mai bine spus nu incorporau doar bocetul pur. Dar atunci in ce rezida esentialul unei nenia? Tocmai in glorificarea raposatului. Initial neniile erau •cantate" de rude, pentru ca, mai tarziu, ele sa devina "apanajul" unor persoane specializate, praefieae. Cuvantul praefica este de altfel de origine etrusca. in secolul al ll-leai.e.n., neniile vor genera epitafe mortuare. in aceeasi categorie de productii literare "populare" se integrau si elogiile defunctiilor de seama, rostite cu prilejul funeralilor (CIC, Brut, 16, 62; LIV., 8, 40). Erau proslavite in proza si in termeni, care prefigurau biografiile exaltante, calitatile defunctului si era glorificata familia lui.
Manifestari orale persiflante
Totusi in ce directie par sa se fi orientat prin excelenta literatura orala, creatiile de factura folclorica ale romanilor? Raspunsul pare lesne de formulat. Chiar primii romani manifestau inclinatii clare spre comicul satiric, spre umorul coroziv, spre sarcasm. Cum am semnalat, intr-un capitol precedent, in mentalitatea de sorginte italica a romanilor se integra, cu un statut important, "sarea italica", sal italicum ori italicus sau "otetul italic", italum acetum (HOR., Sat, 1, 7, v. 32). Numeroase alte cuvinte latinesti ilustreaza aceasta propensiune spre verva comica populara, corelata pragmatismului roman si expresionismului popular italic, chiar ritualis-mului.
Aceasta verva comica, acest umor suculent si savuros, de factura populara, se realiza in primul rand cu prilejul unor mici reprezentatii scenice improvizate. Ne referim mai ales la asa numitele versuri fescennine, uersus fescennini. Obarsia termenului fescennin pare necunoscuta. Poate fi pusa in legatura cu Fescennia, asezare din Etruria, de unde ar fi fost eventual importate versurile fescennine, sau cu fascinum, "deochi", pe care ele ar fi avut puterea sa-l indeparteze. Rolul magic pare oricum sa fi intervenit in aparitia fescenninilor. in realitate versurile fescen nine constituiau mici altercatii satirice, in care se schimbau persiflari usturatoare. Horatiu (Ep., 2, 1, w. 139-l55) ne ofera un fel de istoric al fescenninilor: dupa munca lor grea, spune poetul, plugarii aduceau sacrificii zeilor si apoi, in cadrul unui dialog, schimbau "glume taranesti". Adaugam ca fescenninii comportau si ironizari necrutatoare ale unor personalitati proeminente. Aceasta ultima vocatie a fescenninilor ar fi fost interzisa la un moment dat, incat chiar Legea celor douasprezece Table comporta ecouri ale unor asemenea masuri represive. Oricum, rezulta ca fescenninii presupuneau un dialog, o mica reprezentatie scenica. Vom vedea ca ei se afla la obarsia saturei si altor forme de comedie orala si populara. Dar versurile fescennine au fiintat indelung si in paralela cu dezvoltarea literaturii culte, incat inca mai erau cantate in secolul al V-lea e.n. Cu vremea, versul fescennin ajunge sa desemneze o epigrama orala cu un continut persiflant, evident satiric. \ ,,- Din aceeasi categorie de manifestari orale sarcastice faceau parte si asa numitele "cantece triumfale", carmina triumphalia, cantate cu prilejul procesiunilor triumfale. intr-adevar, soldatii, care participau la ceremonia triumfului, cantau cuplete, ce elogiau generalul lor, dar recurgeau si la unele elemente persiflante, evident satirice, destinate sa limiteze orgoliul comandantului. Chiar Caesar a fost persiflat de soldatii sai3.
Satura
Satura a constituit, la origine, o reprezentatie scenica mai complexa. Originea termenului de satura este obscura. in antichitate, s-au furnizat mai multe explicatii dintre care retinem doar pe cea care ni se pare cea mai verosimila. Ne referim la ipoteza care statua o relatie intre aceasta specie literara si satura lanx, farfurie plina cu diferite prinoase oferite zeilor, adica salata "a la russe" sau chiar ghiveci. Dar termenul era, poate, de origine etrusca si provenea din teatrul muzical-core-grafic etrusc 4.
Romanii erau de fapt foarte mandri de originalitatea lor in privinta saturei si afirmau ca aceasta specie literara a fost creata de ei. Quintilian declara pe un ton emfatic: "intr-adevar satura este in intregime a noastra", satura quidem tota nostra est (Inst. Or., 10, 1, 93). in realitate, satura initiala se prezenta ca un potpuriu amuzant, cu diverse "ingrediente", avand un continut variat, abundent in numeroase teme care erau realizate intr-o compozitie laxa, voit descusuta. Stilul era de asemenea variat, iar ritmurile muzicale erau felurite: partile cantate alternau cu cele vorbite. Satura comporta un teatru total", unde declamatia se amalgama cu expresia corporala, cu dansul, partea vorbita prelungind pe cea cantata. In ultima
SATURA instanta erau puse la contributie pantomima, dialogul, jocul de scena, muzica si dansul. Se realiza astfel o piesa de teatru-balet, cu acompaniament muzical, Satura avea si un caracter festiv, spre care tind astazi anumite spectacole ultramoderne. Comicul, deriziunea, ocupau un loc important in alcatuirea saturei, dar nu unic, nu exclusiv. Satura, aceasta manifestare de literatura orala, a evoluat spre o specie literara culta, separata si independenta de genul dramatic. Un timp, satura a mai fost folosita ca o mica reprezentatie scenica, care era plasata dupa desfasurarea unei comedii culte. Ulterior s-a renuntat la acest obicei si atellana a inlocuit satura la sfarsitul marilor spectacole dramatice 5. Satura dramatica s-a nutrit asadar din mentalitatea romana si din expresionismul popular italic.
Evolutia spectacolelor comice
in legatura cu satura ca productie dramatica orala s-a pus problema originii si inceputurilor teatrului comic roman. Titus Livius, cand s-a referit la anul 364 i.e.n., ne-a oferit un destul de lung text, care comporta etapele formarii acestui teatru (7, 2). El reliefeaza ca romanii aveau nevoie de teatrul comic, ca exista la Roma un orizont de asteptare al acestuia. Evolutia inceputurilor ar fi prezentat, dupa marele istoric roman, patru etape. intr-o prima etapa ar fi existat numai reprezentatii pur coregrafice, "jocuri de scena", ludiscaenici, spectacole de balet, importate din Etruria, in secolul al IV-lea i.e.n., inainte de 320 i.e.n. Muzica si dansul interferau, ca ofranda adusa zeilor, investita cu manifesta finalitate magica. Ritualismul roman, ca si expresionismul popular italic apar pregnant in aceste prime reprezentatii scenice. intr-o a doua etapa s-a renuntat la baletul mut. Spectacolul a continuat sa se bazeze mai ales pe dans, dar s-a adaugat si cuvantul. Tinerii romani recurgeau la unele improvizatii verbale, in care predominau contestatia si deriziunea. Textul nu era alcatuit in prealabil, implica spontaneitate creatoare, ca in "commedia dell'arte". Este limpede ca aceasta etapa comporta nivelul versurilor fescennine. intr-o a treia etapa, actorii nu mai sunt amatori. ii inlocuiesc profesionisti, care interpreteaza "reviste" jucate, unde se intersectau muzica, dansul, pantomima si un text alcatuit anterior si invatat in prealabil de catre actori. Reprezentatia se desfasura asadar la nivelul saturei. in sfarsit, intr-o ultima etapa, saturei i se substituie o "piesa", fabula scaenica, care contine o intriga, o "istorie" cu personaje. Nu este insa abandonata muzica, intrucat unele parti din spectacol sunt cantate de un "cantaret", cantor, care interpreta cupletele, in vreme ce actorii, ca in "playback", mimau in tacere gesturile adecvate. Analogia cu teatrul chinez, cu cel japonez si chiar cu opereta europeana se impune cu evidenta. Desigur ca in aceasta etapa se ajunsese la nivelul comediei culte 6.
Atellana
Dar in paralel cu aparitia comediei culte s-au dezvoltat ca specii de folclor viu, 'dinamic, atellana si mimul, de altfel importate din sud. De fapt, in intreaga Italie, fiintau diverse forme de farsa populara savuroasa.
Din teatrul oral osc sau campanian s-a nascut atellana. Denumirea acestei farse populare provenea de la Atella, asezare campaniana din regiunea actualului oras Napoli. Se mentioneaza ca data a primei reprezentatii cunoscute a unei atellane la Roma anul 211 i.e.n. insa este foarte probabil ca atellana ajunsese in Latiu inainte de aceasta data. Pe de alta parte, atellana va avea intotdeauna succes la Roma. Publicul roman o aprecia pe vremea lui Cicero si chiar in secolul al ll-lea e.n. imparatul Hadrian urmarea cu vadita placere reprezentarea unor atellane (HIST° AUG., Hadr., 26, 4). De fapt, in secolul I i.e.n., atellana s-a transformat intr-o specie a literaturii culte. La origine, ea echivala cu o farsa orala in versuri, care punea in miscare niste personaje ori mai degraba "roluri" cu masca fixa, "roluri" bine determinate, conservate indiferent de subiect, ca in teatrul de marioneta sau in "commedia dell'arte": pappus, batranul vanitos, mistificat de toti, din care partial descinde tatal adesea inselat din comedia culta; maccus, prostanacul desfranat, arhetip al militarului fanfaron; dossenus, flecarul lacom si vanitos, cateodata ajuns chiar medic sarlatan, stramos al parazitului din comediile "literare", insa si al sclavalui plautin; bucco, gurmandul gras, ingamfat si vorbaret, de asemenea prefigurare a sclavului comediei culte 7. Titlurile atellane-lor traduc feluritele tribulatii intampinate de aceste "roluri": bucco vandut, bucco adoptat, pappus logodit etc. Maccus putea deveni carciumar, soldat, mijlocitor etc, bucco chiar gladiator, pappus plugar, logodnic, candidat la o demnitate politica si infrant in alegeri. Nu erau necesari numerosi actori, pentru ca acelasi ins putea purta succesiv mai multe masti. Pe scena se aflau cam intre unul si trei "roluri" in acelasi timp. Initial, jucau cu masca in atellane si amatori, cetateni rdmani, carora le era interzisa participarea pe scena la reprezentarea comediilor culte. Ulterior, in atellana culta, "rolurile" au fost interpretate de actori profesionisti.
Tematica atellanelor se prezenta ca foarte italica. Actiunea se desfasura in lumea celor modesti - tarani, meseriasi, prostituate, sclavi -, totdeauna in afara Romei si niciodata in Capitala. Se pare ca atellana putea parodia si tragedii, in vreme ce nu lipseau din tesatura ei aluziile politice 8.
MIMUL
Mimul
Foarte relevanta pentru dezvoltarea literaturii orale - dar si cu reverberatii in sfera mai multor specii de literatura culta - a fost contributia mimului, reprezentare dramatica foarte complexa, care nu se reducea doar la dimensiunile comice. Termenul de mimus este de origine greaca, intrucat provenea de la cuvantul elenic mlmos, legat de verbul mimelsthai, "a imita". Mimii au fost importati la Roma la sfarsitul secolului al lll-lea i.e.n., pentru a fi pusi in scena mai ales cu prilejul sarbatorilor date in cinstea zeitei Flora, care se desfasurau la sfarsitul lunii aprilie si se numeau Floralia. in secolul al IV-lea e.n., gramaticul Diomedes va transforma mimus intr-un cuvant mai latinesc si va incerca sa-l inlocuiasca prin planipedia sau planipes, teatru cu picioare plate, deoarece actorii mimilor purtau incaltaminte normala, de oras si nu incaltari speciale, cu tocuri, folosite in celelalte specii dramatice.
Denumirea speciei trimite la vocatia ei fundamentala, adica la imitatia vietii de toate zilele evidentiata de antici ca si de cercetatorii moderni. Mimul raspundea si el pragmatismului roman si expresionismului popular italic. Conventiile scenice erau adesea abolite, incat actorii mimilor nu jucau in orice prilej cu mastile pe fata. Acesti actori erau intotdeauna profesionisti. in vreme ce in celelalte forme de reprezentatie dramatica rolurile feminine erau interpretate de barbati, in mimi jucau si femei. Actritele din mimi, asa numitele mimulae, aveau reputatia de femei cu moravuri foarte libere. Mimul a fost de fapt comparat cu teatrul kabuki, aparut in Japonia secolului al XVII-lea, in care jucau femei usuratice, pe cand in alte forme de teatru nipon rolurile feminine erau interpretate de barbati. Initial mimii n-aveau subiect precis, incat se recurgea frecvent la improvizatie. Dar ulterior mimii au dobandit subiecte fixe. Cateodata, dupa interpretarea unei tragedii, se juca la Roma nu o atellana, ci un mim. De altfel anumite titluri au fost comune atellanelor si mimilor.
Spre deosebire de atellana, farsa in versuri, cum am aratat, textul mimului era initial alcatuit in proza. Se urmarea asadar sa se suprime stilizarea vietii, incat mimul era conceput ca o mlmesis absoluta, altfel decat la Aristotel, unde aceasta notiune nu ilustra o copie autentica a realitatii. S-a aratat ca raportul dintre mim si comedie culta poate fi comparat cu relatia dintre fotografie si pictura. Totusi, intocmai ca fotografia artistica, mimul nu constituia un decalc din realitate. El comporta un spectacol truculent, adesea caricatural, mai pitoresc decat peripetiile vietii reale. in profida intentiilor aflate la baza mimului, intriga acestuia n-a copiat si n-a putut niciodata sa copieze foarte fidel viata reala. Dar mimul raspundea cu stralucire propensiunii literaturii arhaice romane spre expresionism. Mimul era mai licentios decat atellana, iar punerea in scena se invedera a fi naturalista. Pe scena se putea savarsi chiar actul sexual si de asemenea uciderea unui personaj, caci actorul respectiv era substituit de un sclav ori de un condamnat la moarte. Mimul corespundea intrucatva filmelor contemporane de aventuri sau cu subiect erotic. Nu numai ca mimul a nutrit, ca si atellana, comedia culta, dar si dupa eclipsarea acesteia s-a bucurat de un ramarcabil succes de public .
Din ce elemente se compunea un mim? Fireste, a rezultat de mai sus ca mimul nu se baza exclusiv pe gestica, pe mimare cu ajutorul corpului, desi aceasta din urma pare sa fi fost mai importanta decat textul. in ultima analiza, intriga unui mim se asemana cu cea a unor novele - am putea sa le numim chiar nuvele - din epoca imperiala; dat fiind ca mimul opera adesea cu "triunghiul* conjugal si revela cum sotia si amantul ei se intelegeau pentru a mistifica sotul naiv. Adica intocmai ca intr-o nuvela a lui Apuleius *. Se intampla ca sotul sa surprinda in casa sa amantul, care se ascundea intr-un cufar sau sarea pe fereastra. Dimpotriva, in comedia culta sotiile ramaneau intotdeauna fidele angajamentului conjugal. Locui in care se desfasura intriga se situa in afara Romei. Ca si in atellane, in textura mimilor, nu lipseau aluziile politice. Actiunea mimilor se desfasura indeobste foarte rapid, similara comediilor "motorii" plautine si nu celor statice, preferate de Terentiu. De aceea se acumulau palmele si bataile. Totodata, mimul parodia si mitologia, pentru ca zeul egiptean Anubis aparea in postura de adulter, iar zeita Diana era batuta cu biciul pentru ca se deghizase in barbat. Reprezentatii expresioniste, profund adecvate comicului gros al romanilor, mimii nu aveau de ce sa ezite in fata violentei. Am si mentionat mai sus alte exemple concludente. Totusi, se pare ca mimul putea sa se diferentieze de vocatia comica, sa abordeze cu gratie si la modul serios o tematica mitologica, incat anticii n-au putut sa-l clasifice nici in randul speciilor dramatice comice si nici printre variantele tragediei El voia, in ultima instanta, sa imite fiintele umane si atitudinile lor, chiar miscarile omenesti10
Mimul va deveni insa, spre sfarsitul Republicii, specie literara in versuri, care va substitui proza - si va fi ilustrat de mimografi de talent: Decimus Laberius, Publilius Syrus si Lucius Valerius.