Termenul „post-modernism” este recent, precum insusi fenomenul ce se vrea a fi denumit astfel si considerat semnificativ in cultura contemporana. g6i20ij
El se refera prin excelenta la domeniul literar si artistic. Pare a fi fost folosit pentru intaia data in lucrari de acest gen cu incepere de prin 1934, si in chip curent dupa al doilea razboi mondial.
Arnold Toynbee, in marea lui sinteza A Study of History, il lanseaza intr-o acceptie mai larga, aceea de nou ciclu de civilizatie, ale carui semne s-ar fi conturat de pe la 1875.
Asa cum este el format, prin compunere, termenul post-modernism sugereaza ab initio o incertitudine cu privire la continutul si caracteristicile fenomenului pe care vrea sa-l traduca. Fiind vehiculat cu predilectie, cum am aratat, in domeniul literar-artistic, atrage o legitima interogatie asupra raporturilor sale cu ansamblul gandirii si al existentei sociale. Unul din specialistii in materie formuleaza intrebarea in termenii urmatori: este el oare o inovatie in cadrul umanismului occidental? In cazul unui raspuns afirmativ: cum i se asociaza sau disociaza aspectele psihologice, filosofice, economice si politice pe care le-ar implica?
O ambiguitate e sugerata de termenul post-modernism si fiindca el nu si-a gasit nu nume propriu, prin care sa se singularizeze, conducandu-l spre o definitie, ci se raporteaza la un concept si la o perioada culturala care l-au precedat. Prin aceasta, creatorii lui ar vrea, pe de o parte, sa semnifice o ruptura cu trecutul, o deschidere spre nou, dar totodata si acceptarea continuitatii cu ceea ce se neaga, prin depasire. Isi contine astfel, spune acelasi eseist, propriul sau dusman, a carui abrogare tocmai o proclama. In fond, agresivitatea sa, amintindu-ne de a avangardei de felurite nuante de pe la inceputul secolului al XX-lea, nu poate evada din constrangerea unei anumite continuitati. S-a spus, foarte judicios, ca istoria e un palimpsest, iar cultura unei epoci e totdeauna permeabila fata de timpul trecut.
S-a mai relevat si ca exista un post-modernism radical si unul moderat. Acesta din urma nu are intentia sa modifice coordonatele sociale si spirituale care l-au generat, ci sa relegitimeze valorile traditionale, aparent discreditate in contemporaneitatea nemijlocita.
Pana la incercarea de a-i identifica trasaturile esentiale, ramane valabila constatarea ca nu exista nici macar in sectorul sau preferential, cel literar-artistic, un consens asupra a ceea ce se intelege prin el; devine cu atat mai dificila tentativa de a-l extrapola pe planul devenirii istorice recente a societatii europene.
Pornind pe urmele numelui sau, e necesara inceperea investigatiei de la conceptul initial de modernitate, cu aplicare la istoria europeana recenta.
E un truism a spune ca, desi semnalmente ale modernului si ale modernitatii se recunosc inca la precursorii umanismului, sau in institutii si declaratii de principii politice din Olanda si Anglia, de o veritabila si deplina modernitate a istoriei si a societatii europene se poate vorbi numai de la Luminism si de la Revolutia franceza. Doar de atunci europenii au crezut consecvent in virtutile suverane ale Ratiunii, au imbratisat mitul Progresului, au facut din stiinta si tehnica fundamentele materiale ale existentei, iar din democratie -; temelia organizarii lor politice. Acestea, impreuna cu cortegiul reverberatiilor lor, alcatuiesc imaginea noastra standard despre epoca moderna. In toate domeniile -; in gandire, in mentalitate si sensibilitate, in practica vietii -, epoca moderna a fost creatoare de valori noi, in care europeanul a crezut si a fost fascinat de ele chiar si atunci cand le-a pus in discutie. In sensul acesta luata, modernitatea europeana a fost idealista: si-a exaltat propriile creatii si performante, le-a considerat model pentru intreaga omenire. Nici prin exersarea spiritului critic modernitatea europeana nu si-a dezmintit apodictica incredere in sine, avand la baza gestul insolit de a ridica indoiala metodica la rang de principiu constructiv, de punct arhimedic de sprijin.
Raportat la modernism, post-modernismul literar-artistic s-ar caracteriza, in prima instanta, prin ignorarea valorilor, prin tratarea lor cu indiferenta. Nu considera posibila existenta unui sistem universal si omogen de valori si contesta, ca lipsita de fundament, orice asa-numita „pozitie de principiu”.
Odata cu defenestrarea valorilor in general, se petrece acelasi lucru si cu conceptul de adevar, fata de care post-modernismul este de asemenea sceptic, cel putin fata de treapta si de pretentia lui suprema, aceea de
„adevar absolut”. S-ar deduce din aceasta ca post-modernismul este o conceptie a carei sfera se incruciseaza cu a scepticismului contemporan.

S-a emis insa observatia ca nici un scepticism nu e capabil sa anihileze total spectrul valorilor si

Adevarul, fiindca insusi actul negarii acestora secreteaza involuntar noi valori, ce raman o vreme in subconstient.
Intr-o alta abordare a aceleiasi probleme se sustine ca post-modernismul este o pluralitate de adevaruri contradictorii. El respinge pozitia dominanta a vreunuia, precum si realitatea dualitatii Bine-Rau. Implicit, aceasta ostentativa indiferenta admite ca in lumea de azi totul e posibil. Cand se doreste exprimarea „totposibilului” prin limbaj, el se traduce prin teribilisme verbale si aglomerari de cuvinte incarcate cu pseudosensuri.
Un alt valoros exeget contemporan (Andrei Plesu) ii considera pe post-moderni nu atat ca pe niste avangardisti iconoclasti, cat ca pe o generatie ajunsa la acea limita a reflectiei dureros obiective la care ea se interogheaza asupra sensului si valorii culturii insesi. Printr-o inspirata comparatie, ii numeste pe post-modernisti, din aceasta perspectiva, alexandrinii sensibilitatii moderne. Interpretare care ar inclina cumpana catre postura lor de epigoni.
Nu este deloc simpla tentativa de extrapolare a post-modernismului din universul ideatic si estetic pur, in cel al gandirii contaminate social-politic, care stimuleaza felurite forme de actiune. Intre post-modernismul literar-artistic si eventuala sa manifestare pe plan social-politic distanta nu poate fi decat apreciabila. Fiindca prima varianta ii ofera conditia sa ideala: gratuitatea optiunilor pornite din sine si considerandu-se suficiente lor insile; pe cata vreme in cea de-a doua ipostaza el nu poate evita incorsetarea din partea unei realitati independente de el, - si concurentiale.
Putini vor fi cei ce vor tagadui insolenta cu care fenomenul indiferentei fata de valori s-a evidentiat in secolul al XX-lea. Au dovedit-o razboaiele mondiale si dictaturile sangeroase, spre a nu invoca decat argumentele cele mai eclatante.
Problema este: pot fi toate acestea catalogate drept fenomene proprii unei perioade socio-politice „post- moderne” a Europei?

Un raspuns se contureaza dupa o analiza a atmosferei generale, a regimurilor, sistemelor si chiar conflictelor care au urmat pe continent dupa Revolutia franceza. Se constata ca ele s-au mentinut in apropierea respectului fata de valorile umane fundamentale, fata de principii, fata de conventii. Eliminand din calcul razboaiele, care si ele au fost mai umane, macar pentru ca n-au avut la dispozitie mijloacele de distrugere de mai tarziu, ramane valabil faptul ca in Europa veacului al XIX-lea, cea de pana la hotarele Imperiului tarist si ale celui otoman, n-au fost cunoscute genocidul, lagarele de concentrare, masluirea justitiei si minciuna sistematica in scopuri politice. Intr-un spatiu geografic apropiat existau intre state, persoane si partide confruntari de idei privitoare la programe si metode de guvernare. Dar in subtextul confruntarilor de pe palierele superioare, ele se reduceau, in ultima instanta, la un numar de principii comune sau inrudite. Absolutismul lui Metternich nu a fost, orice s-ar crede, asa de indepartat de liberalismul britanic, pe cat vor fi hitlerismul sau stalinismul de conceptia democratica occidentala. Spre deosebire de atmosfera din secolul al XIX-lea, sistemele mentionate ca fiind in opozitie in secolul al XX-lea ilustreaza existenta si oarecum „normalitatea” pluralitatii de adevaruri contradictorii, obnubilarea -; pe o vasta suprafata a scenei politice -; a deosebirii dintre Bine si Rau. De unde a rezultat ca totul a devenit posibil, pana la ultimele limite ale erorilor, cruzimilor si ridicolului.
Realitatile sociale si politice, atitudinile etice si intelectuale de dupa 1914-1918 par mult deosebite de acelea din „modernul” veac al XIX-lea. Cu toate acestea, la o cercetare mai atenta, ele se vadesc a le urma si par, pana la urma, a fi o dezvoltare a lor, prin negatie.
Expresia „dezvoltare prin negatie” nu e o aluzie la rigida dialectica hegeliana, ci verificarea unui fapt relevabil independent de vreo schema preconceputa a gandirii. S-a afirmat -; nu fara temei -; ca estomparea interesului pentru valori este printre consecintele neprevazute ale liberalismului din secolul al XIX-lea. Fiindca acesta propovaduieste instaurarea individualismului, atomizarea societatii, debilitarea liantului social supra-si interuman si a valorilor morale cu aura nomotetica. Intr-o ordine apropiata de idei s-a mai constatat, nu fara ingrijorare, ca aceleasi efecte s-au instalat in articulatiile lumii occidentale contemporane, - supradezvoltate si supratehnicizate, incapabila a se opune, pe baza unei etici coerente, invaziei de fenomene antisociale.
In ultimul deceniu, cele ce s-ar putea identifica drept simptome de post-modernitate a Europei poarta amprenta profundei divizari a continentului, intre 1945-1990. O divizare care a insemnat una din cele mai teribile crize din istoria sa, aducandu-l pana in pragul riscului anihilarii, daca n-ar fi intervenit forta Statelor Unite, in ariergarda carora a trebuit sa se alinieze, ca pret la salvarii.
Mondializarea proceselor lumii contemporane nu a reusit sa absoarba Europa. Dimpotriva, s-ar parea ca modelul caii sale spre unitate se impune atentiei lumii, cel putin ca un studiu de caz. Bruxelles si Strasborg sunt tot mai mult in avanscena evenimentelor, in comparatie cu New York si cu prafuita Organizatie a Natiunilor Unite.
Europa mai este incercata in momentul de fata de acea incertitudine tipic post-moderna a pluralitatii aparent ireductibile a adevarurilor. O traieste in prelungirea competitiei dintre factorii interni de integrare si de disolutie -; poate mai bine spus de rezistenta la integrare -, factori fie mosteniti, fie impinsi inainte de ea.

Impactul nivelator al progresului tehnico-material, afirmarea unei limbi internationale de comunicare, a unui vocabular politic comun, a unei psihologii colective ce tinde spre o unificare a reactiilor comportamentale de grup, sesizabila mai ales la tineret, noianul de tratate si de conventii, pregatind integrarea, se mai afla in disputa cu traditiile istorice nationale, cu accentuarea diferentei de nivel economic intre Vest si Est, cu un profund, dar subestimat sentiment de frustrare si de repaus in tarile de la rasarit de fosta „cortina de fier”, prin care subconstientul acestor popoare (si nu doar el …) raspunde catastrofei anularii libertatii si independentei in care au fost aruncate dupa 1945, negociate fiind fara nota de inventar.
Post-modernitatea Europei este, pana la urma, o realitate -; dar una care se descopera numai prin raportare la perioada de dinainte de 1914. Ea se caracterizeaza ca o stare de incertitudine, de labilitate in planul obiectiv cat si in cel subiectiv de confruntari interioare, de dureroase si umilitoare contraste zonale, de traume sufletesti inca nevindecate, de incercari de a construi o noua identitate comunitara, asupra perspectivelor careia e inca prematur a ne pronunta, altfel decat prin celebrele cuvinte pe care Platon le atribuise incheierii apologiei lui Socrate, dupa ce se pronuntase sentinta finala: „Care dintre noi se indreapta spre un bine mai mare, nu stie nimeni altcineva, decat singur Zeus”.