Se poate pune intrebarea : cat de dezvoltata este constiinta ”europeana” printre romani, ce audienta efectiva are ea in cercurile politice si intelectuale si care este traditia sa in cultura noastra ? Raspunsurile, sa recunoastem, sunt destul de modeste si mai ales neconcludente. Noi insine am explorat doar partial aceasta problema fara sa fi ajuns la rezultate com- plete si definitive. Ne-am interesat totusi de inceputurile ideii europene in cultura noastra, in speta de „descoperirea” sa de catre Iluminismul romanesc1 si de continutul exact al ideii de „literatura europeana”2. Profitand si de o recenta, concisa si informata lucrare italiana3, incercam o prima sinteza aproximativa, strict introductiva. O spunem de la inceput : ea este susceptibila de completari si nuantari. Dar cateva repere precise ne par de pe acum bine lamurite si consolidate. Sa plecam deci de la datele elementare, esentiale si incontestabile ale problemei noastre. u5v4vg
Ce inseamna, de fapt, „Europa” si pe ce planuri se poate pune o astfel de intrebare ? Prima solutie este, bineinteles, cea „geografica”. „Europa” este expresia, pe toate planurile, a continentului european. Dar dificultatile nu intarzie sa apara. Despre ce „Europa” este de fapt vorba : cea de vest, centrala sau de est, unde ne aflam si noi ? Disocierea este capitala, impusa de intreaga traditie istorica, politica si cultu- rala, extrem de diferentiata, a continentului. Acceptia centrala, dominanta, care face inca autoritate, este ca prin „Europa” se intelege deocamdata doar Europa occidentala. Trecem peste institutiile politico-econo- mice europene realizate dupa al doilea razboi, in plina dezvoltare, consolidare si expansiune, pentru a ne limita doar la dimensiunea culturala si literara europeana.
Inca de la inceputul secolului, intr-un articol celebru, F. Brunetière (1900) intelegea prin „literatura europeana” doar cele cinci mari literaturi occidentale : franceza, germana, engleza, italiana si spaniola. A- ceasta conceptie a dominat -; si de departe -; in istoria culturii, literaturii, inclusiv in literatura com- parata, pana prin deceniul al saptelea, cand Etiemble, intr-o rasunatoare comunicare (1964), a contestat-o in mod radical. Noi insine ne-am asociat polemic acestui punct de vedere al lucrarii publicate doar in limba franceza (1982, 1988). In „literatura europeana”
„intra” toate literaturile continentale, dupa cum in
„literatura universala”, in Weltliteratur (dupa formula goetheana), „intra” toate literaturile lumii. Deci toate literaturile estice, inclusiv cea romana, sunt de fapt si de drept „europene”. Si alti comparatisti si scriitori balcanici si central-europeni au anticipat, sustinut si polemizat pe aceasta tema iritanta.
Pe cine trebuie sa convingem noi, esticii ? Evident, in primul rand, pe purtatorii de cuvant ai constiintei literare „europene”, respectiv vestice. Operatia nu este deloc simpla. Si vom vedea imediat si din ce motive. Multi dintre noi nu inteleg si nu asimileaza inca astfel de obstacole. De unde necesitatea unei discutii lucide, obiective si fara prejudecati. Sa ad- mitem, totusi, de pe acum, din punct de vedere strict teoretic, un adevar incontestabil : Europa constituie, in primul rand, o totalitate cantitativa, de culturi si literaturi, indiferent de localizarea lor geografica in interiorul continentului si de limba folosita. Accep

tarea acestei solutii constituie deja un mare progres, deoarece ea contesta in mod radical prejudecata eurocentrista (vestica) inca dominanta in foarte nume- roase cercuri politice si culturale de pretutindeni.
Dar Europa nu constituie numai o totalitate can- titativa, ci si una calitativa. Si din aceasta perspectiva, inca predominant eurocentrista, acordul si consensul se realizeaza cu cea mai mare dificultate. Adesea, ele devin practic imposibile. Caci ideea esentiala nu poate sa nu irite constiintele rasaritene : chiar daca se admite teza -; devenita intre timp adevarat loc comun
-; a „unitatii in diversitate”, aceasta „unitate” se realizeaza doar in jurul culturilor si literaturilor occidentale. Ele singure se simt si se proclama in continuare si cu insistenta drept „suma”, „sinteza”,
„mama”, „radacina” etc. culturii si literaturii europene.
„Patrimoniul comun” lor le apartine. Ceea ce pare la o privire grabita si complexata drept exclusivism si diferentiere nejustificata. Corectiunile care s-au adus : o Europa a „dialogului”, a „schimburilor” si a altor forme de comunicare si colaborare sunt inca nesa- tisfacatoare. Europa rasariteana se simte mereu frus- trata si exclusa. Are sau n-are dreptate ? Sa privim mai departe cu oarecare atentie.
Multi dintre noi uita sau ignora totusi o mare, o coplesitoare realitate. Ea este de fapt cheia intregii probleme si controverse : „Europa” -; asa cum se impune ea constiintei noastre culturale actuale -; reprezinta rezultatul unei traditii si al unui patrimoniu de valori spirituale comune milenare. Unii l-au definit printr-o imagine tridimensionala : Europa este elina in adancime, latina in extensiune, crestina in inaltime. Altii vorbesc de un „corp istoric”, de „caractere comune”, de un „tezaur”, de un conservatorio etc. etc. Dar toti, fara exceptie -; si nu putem sa nu le dam dreptate -; revendica o traditie si o identitate culturala comuna, de o mare vechime, prestigiu si o soliditate. Iar a fi „european” inseamna, in consecinta, a cultiva, a apara, sau macar a adera la aceste valori recunoscute, cu respect, uneori cu veneratie, drept specific „europene”. Evident, trebuie neaparat sa precizam si sa enumeram aceste „valori”. Dar fara o rezolvare de principiu a problemei, confuzia va stapani, in continuare, multe din constiintele estice. Despre ce valori este deci vorba ?
Sa deosebim, mai intai, si inca in mod radical, intre valorile spirituale, intre „Europa spiritului” si valorile societatii europene de consum. La acestea din urma romanii, mai ales, sunt deosebit de sensibili. Ei sunt atrasi, in primul rand, de aceasta „Europa” si nu de alta. Nu trebuie condamnati : dupa decenii de mizerie economica si lipsuri si de criza in continuare, cine nu doreste magazinele pline, o affluent society ? Sigur, Europa nu este doar un gigantic supermarché. Dar aceasta este vitrina sa cea mai imediata si mai seducatoare pentru o populatie care a stat decenii la cozi. Trebuie sa dai dovada de o mare ipocrizie sau de afectare negand aceasta trista realitate. Sau de o rupere totala de realitate, dispretuind superior-filo- sofic „Europa untului” (C.Noica).
Numai ca romanii si, in general, locuitorii tarilor din Est -; dupa al doilea razboi mondial, cand Europa a fost impartita in doua blocuri antagonice -; au suferit si sufera inca si mai mult din cauza lipsei altor valori europene. Mult mai importante si funda- mental europene. Europa si-a realizat unitatea in jurul unor valori ideologice esentiale : democratie, libertate, drepturile omului, pluralism, economie libera de piata. Aceasta Europa fascineaza, obsedeaza, constituie un adevarat model, un ideal pentru constiintele estice. Regimurile totalitare comuniste din Est au combatut cu violenta tocmai aceste valori. Sistemul lor represiv era prin definitie antieuropean, in timp ce intreaga rezistenta din Est

era fundamental si structural europeana. A fi
„european”, pentru constiinta civica a acestor tari, a insemnat si inseamna deci a apara, introduce si asimila cat mai repede si mai multe din aceste valori ideologice, brutal reprimate de comunism.
De unde un alt caracter specific al valorilor europene : ele sunt prin definitie active, militante si in continua expansiune. Iar dinamica lor interioara nu le poate restrange doar la un singur continent. Vocatia lor este in acelasi timp polemica si univer- sala. Ele vin inevitabil in conflict cu toate valorile neeuropene, restrictive si deci reactionare oriunde acestea sunt intalnite.
O prima confruntare, cea mai directa si mai bru- tala, inca departe de a fi consumata, este intre nationalismul si provincialismul latent al Estului si
„internationalismul” european. Principiul european contrazice in mod radical principiul national, fecund in secolul trecut, in perioada de formare a statelor nationale, devenit insa tot mai anacronic azi, la sfar situl secolului 20. Conflictul izbucneste cu violenta mai ales atunci cand el se prezinta sub forma noilor organizari statale europene : federalizarea si comuni- tatea europeana, cu pierderea inevitabila a unor atribute ale suveranitatii nationale, sau ale statului national unitar, inchis, centralizat etc. Este evident ca mentalitatea autoritara, mai mult chiar : totalitara, nu poate apara decat principiul statului national centra- lizat, controlat, autarhic. Drept urmare : conflictul nationalism/europeism se dubleaza (si de fapt el se confunda) cu conflictul : democratie/totalitarism, libertate/opresiune, federalizare/suveranitate nationa- la. Tot ce este „european” devine deci si transnational, antitotalitar, antinationalist, antisovin, antirasist, impo- triva antisemitismului si a oricaror altor discriminari.

In aceste domenii, idealul european este exem- plar, intransigent si activ. El nu mai reprezinta o simpla idee abstracta, a priori, o constructie pur ideologica, ci o realitate vie si combativa. El recu- noaste in acelasi timp, din plin, alteritatea si diver- sitatea culturala a tuturor tarilor europene. Dar el urmareste, totodata, realizarea unitatii europene, in primul rand in jurul unor valori ideologice comune si nu doar specific culturale sau estetice. Creatia literara si artistica „specific nationala” ramane originala, indi- viduala, inconfundabila, irepetabila, in orice limba europeana. Ea nu poate, n-are cum fi nivelata, anihilata etc. Ea se prezinta Europei cu intreaga sa personalitate. Dar fara asigurarea libertatii de comu- nicare, suprimarea barierelor de orice fel si anularea restrictiilor de orice natura, ea nu poate fi cunoscuta. Riscul de a vegeta in continuare in obscuritate si provincialism devine inevitabil. O mare pierdere nu numai pentru ea, dar si pentru intreg patrimoniul cultural-literar european.
Ne exprimam deci intreaga solidaritate cu prin- cipiile „umanismului militant” (T.Mann), cu ale „euro- peismului” definit prin valori active (Denis de Rougemont) : masura omului, spirit critic permanent. Cu atat mai mult cu cat ideea europeana, in aceasta acceptie, vine in conflict si cu alte obstacole nu mai putin enorme. Ce a reprezentat Europa dupa Yalta ? Un continent impartit intre doua sfere de influente si imperialisme. Evident, nu de aceeasi calitate si structura. Dar care a dus in mod inevitabil la definirea a doua modele si blocuri ideologic-culturale in con- flict si competitie : american si sovietic.
Multi teoreticieni ai „Europei” au conceput-o, in consecinta, drept o a treia forta intre cele doua blocuri. Aceasta schema pare azi in esenta total depasita dupa prabusirea blocului sovietic. Dar con- fruntarea continua totusi sa existe. Nationalismele estice, eliberate de constrangerea pseudo-internatio- nalismului comunist, se arata in continuare agresive,

intolerante. Ele par sa-si ia revansa. Vechile aparate ideologice de represiune dominante sunt si ele pe fata si in mod incisiv antieuropene. O privire aruncata asupra presei romanesti de dreapta, camuflata diversionist sub eticheta „Europa”, este suficienta pentru a ne convinge de acest fapt. Rezistentele slavofile sunt si ele enorme. Este Soljenitin, sa spunem, un „european” ? Identitatea culturala unica este refuzata. Iar cand la aceasta respingere se adauga si motivari de ordin religios (catolicism/ ortodoxism), putem fi siguri ca activismul european va intalni in continuare mari si greu de depasit obstacole. Cel putin pentru viitorul previzibill. Orice iluzie trebuie indepartata.
Problema se complica si mai mult prin chiar natura ideilor europene. Ele sunt fundamental ac- tive, militante. Forta lor de impact si expansiune este extraordinara. Fenomenul este de altfel originar, perceptibil inca din faza Goethe-Mazzini, care con- cepeau „literatura europeana” ca pe o idee in actiune. Dincolo de orice limitari si „tarcuri stramte” : mai intai nationale, apoi -; prin logica intrinseca a ideii -; vest-continentale, continentale, extracontinentale. Cand formula astfel de idei, Goethe avea un roman chinez in mana. Ideea europeana are o vocatie universalista prin faptul ca ea ofera un principiu, un „ghid”, un model de orientare si organizare globala, universala. Ea propaga toate valorile universal umane, unificatoare, cu functie efectiv planetara. De la democratie la pluralism, de la drepturile omului la umanism. Aceste valori nu mai pot fi considerate ca exclusiv
«occidentale»”. Ele apartin in epoca noastra intregii umanitati. Ea pune si rezolva, in acelasi timp, toate problemele lumii moderne : colonialismul, imperia- lismul, eurocentrismul, federalismul, principiul su- perstatului metanational, pana la criza energetica si ecologica si bomba atomica. Sunt probleme care intereseaza toate statele, toate tipurile de societate, intreaga colectivitate umana, fara nici o deosebire. Aceasta idee europeana in expansiune poate duce, in ultima analiza, la efecte aparent paradoxale. Riscul sau este chiar sa dispara, sa se dizolve printr-o generalizare si raspandire extrema. Asa cum s-a teoretizat „sfarsitul istoriei” prin generalizarea probabila in intreaga lume a modelului democratic-economic american, tot astfel s-ar putea intampla si cu ideea europeana. Ea devine modelul si etapa finala a intregii culturi si a tuturor lite- raturilor lumii. Literatura „europeana” si cea „univer- sala” tind astfel sa se confunde. Iar aceasta din urma sa se identifice cu literatura pur si simplu. Noi insine am avansat in mai multe imprejurari o astfel de ipoteza.

Ea nu este deloc utopica. In 1970, Asociatia Internationala de Literatura Comparata a lansat pro- iectul ambitios al unei „Istorii Comparate a Litera- turilor in limbi europene”. Ca proiectul, foarte dificil, n-a fost inca realizat decat in parte este o alta problema. Dar el include, pentru prima data, in categoria „europeana”, literaturile africane si asiatice scrise in limbile vechilor imperii coloniale. Nu se omologheaza, de fapt, decat o realitate evidenta. Si odata cu limba patrund si in aceste literaturi si valorile culturale si ideologice europene. Nu poate fi vorba de deznationalizare si nici macar de acultu- ralizare. Doar de o sinteza de valori ideologice comune si de valori estetice etern particulare. Se realizeaza, in felul acesta, modelul ideal al ideii insasi de Literatura.
Modul cum spiritul si cultura romaneasca inteleg si asimileaza aceasta „Europa” in expansiune repre- zinta o problema de cea mai mare actualitate si insemnatate. Se confrunta un numar de solutii pe

care noi le reducem, printr-un efort de sinteza si simplificare maxima, la trei. Evident, problema este deocamdata doar pusa :

1. Ignorarea pur si simplu a Europei. „Nu-mi pasa de Europa dumitale”. Curios (sau mai curand semnifi- cativ) este faptul ca acelasi punct de vedere nu se intalneste numai in Caragiale, ci si la E.Lovinescu si G.Calinescu. Trecem peste imprejurarea ca acesti mari critici nu s-au preocupat niciodata sa fie tradusi, sa colaboreze, sa „patrunda” in Europa, opera lor sa
„circule” etc. Ba ultimul sustinea chiar polemic teza ca „universalul este absolutul. Chestiunea raspandirii este de ordin cu totul secundar si exterior si depinde numai de legile difuzarii.” Aceasta indiferenta (de fapt agresiva) la confruntarea, verificarea si accep- tarea universala este rezultatul, in realitate, al unui mare complex de inferioritate-superioritate. Toate rezistentele -; si azi extrem de active ale spiritului romanesc nationalist-sovin la ideea europeana -; nu sunt de fapt decat efectul acestui inevitabil si trist complex. El este dealtfel tipic tuturor culturilor „mici”,
„minore”, practic inca necunoscute in „Europa”.

2. Expatrierea, renegarea, renuntarea definitiva la limba si cultura romana, prin ruperea oricaror legaturi cu traditia culturala originara. Este solutia, nu mai putin tipica, a lui E. Cioran. Si este dominata de un violent complex de inferioritate, tradus prin sarcasmul bombastic pentru conditia, pretins oribila, de a fi roman. Dispretul sau pentru poporul roman ca nu este „european” atinge intensitati nihiliste, maxime, aproape maladive. Semn de dezechilibru interior in orice caz. Ne aflam chiar in fata unui „caz”. Probabil insa si a unei poze. Singura reactie fireasca este doar aceea de a fi, a scrie si a ramane roman si in Romania. Fara complexe de nici un fel : roman si european in acelasi timp. Simplu, natural, con- structiv. Fara ifose si pamflete deplasate. De unde, inca o solutie. De fapt singura, practica si re- comandabila :

3. A aduce, cu orice pret, Europa acasa. La noi, in Romania. Altfel spus : a crea in limba romana valori de semnificatie si circulatie -; macar virtuala, potentiala -; europeana. In acelasi timp, a intemeia la noi in tara institutii culturale romane si europene
(fundatii, reviste, edituri etc.), a intretine fara restrictii un climat si regim de relatii europene, a cultiva criteriile europene, a importa (carti, reviste etc.) valorile europene. A duce, in sfarsit, o politica culturala europeana, de stat si mai ales particulara. Dar a blestema de la Paris ca nu suntem „eu- ropeni” si a nu face nimic, dar absolut nimic, pentru cultura romana, ca ea sa se apropie, fie doar si prin cateva varfuri, sau sub unele aspecte, de cultura europeana, ni se pare egocentric si steril. Nu este vorba de lipsa de patriotism, ci pur si simplu de autism, grimasa si uneori chiar de cabotinism. O atitudine regretabila. Oricum am privi lucrurile. Chiar daca destule rezerve sunt, sau pot fi, adesea si din nefericire, indreptatite, in legatura cu realitatile romanesti, multe negative.