Sub aspectul statutului international, perioada cuprinsa intre anii 1711 si 1821 s-a caracterizat, pentru Moldova si Tara Romaneasca prin inasprirea dominatiei otomane prin instaurarea regimului fanariot, iar Transilvania a trecut de sub suzeranitatea otomana sub dominatia Imperiului habsburgic.1 t5r8rn
Regimul fanariot instaurat, mai intai in Moldova si, apoi in Tara Romaneasca dupa insuccesul incercarilor de emancipare de sub suzeranitatea turceasca promovate in locuri si conditii deosebite, de Dimitrie Cantemir si Constantin Brancoveanu, au afectat serios autonomia celor doua state romanesti si au schimbat, in masura considerabila, continutul si caracterul institutiilor fundamentale ale statului. Decaderea acestora, datorita mai ales unei politici sociale anchilozate, incepuse insa cu mult timp inainte. A fost simptomatic faptul ca in momentul mazilirii lui Constantin Brancoveanu nu s-a gasit in tara o forta capabila de rezistenta eficace. Daca altadata romanii, cu precadere in epoca marilor voievozi, dovedisera ca erau capabili sa respinga armate otomane de sute de mii de oameni care atentau la suveranitatea tarii, cu ocazia scoaterii din scaun a lui Brancoveanu, din cauza decaderii unor institutii politico-militare, „s-au inchinat in fata unui pumn de jandarmi.“2
Dupa detronarea lui Constantin Brancoveanu, domnitorii celor doua Principate nu mai erau romani. Ei proveneau din randul grecilor din Fanar, care reprezentau un amalgam intre vechile familii bizantine, supravietuitoare catastrofei provocate de caderea Constantinopolului. Constituiti intr-o „casta“, fanariotii erau oameni instruiti si ambitiosi, care, in calitate de cunoscatori ai limbilor europene, au ajuns repede la rosturi politice in Imperiul otoman. Se recursese la ei spre a fi adusi pe tronul celor doua Principate romane tocmai datorita obedientei totale fata de stapanitorul otoman si lipsei desavarsite de scrupule.3
In mod traditional, epoca fanariota incepe in 1711, pentru Moldova si in 1716 pentru Muntenia, cu domniile succesive ale lui Nicolae Mavrocordat. Din 1711 pana in 1821, treizeci si unu de domni fanarioti, facand parte din unsprezece familii, se vor urca de saptezeci si cinci de ori, pe tronul celor doua tari romane. Vor aduce cu ei moravurile lui Fanar, in care se intalneau „cateva traditii bizantine si multe apucaturi turcesti”.4 La Bucuresti si Iasi, la curte si in randurile boierimii, treptat, postul si obiceiurile se orientalizeaza.
Numiti direct de Poarta otomana in schimbul unor uriase sume de bani, soarta acestor domnitori este nesigura, persoana lor fiind expusa oricand unor imprevizibile si fatale primejdii, chiar daca ceremonia investiturii, se desfasura cu un fast uluitor la Constantinopol.
Cunoscand capriciile turcilor, rapacitatea si cruzimea lor, ei sriu ca, de indata ce vor obtine tronul, timpul de strans averi si de achitat datorii le este cu strictete dramuit.
Crescuti la Constantinopol si deprinsi cu luxul si bogatiile lui, vor incerca sa-i imite stralucirea in ceremonialurile de la curtile din Iasi si Bucuresti, cu deosebirea ca „dincolo era putere, iar aici iluzie; dincolo era bogatie, iar aici risipa”.5
Domnitorii romani erau numiti dem supusii lor, domni sau voievozi. Incepand cu secolul al XVIII-lea strainii i-au numit cu titlul de hospodar, denumire care insa nu a intrat in limbajul curent.6
Ajuns pe tronul uneia dintre cele doua tari romane, un domnitor fanariot avea deja datorii imense la Constantinopol. Dupa cativa ani de domnie aceste datorii erau achitate iar fanariotul in cauza dobandea, pentru sine, averi fabuloase, obtinute printr-o politica economica spoliatoare.
Boierimea, care furnizase cadrele politice conducatoare in cele doua Principate, este asaltata de numeroase elemente straine, indeosebi greci. Acestia patrund in randurile ei, devin chiar pamanteni si ocupa treptat principalele functii politice. Elementul acesta strain care intra masiv in randul boierimii determina nu numai o plasare secunda a paturilor autohtone, legate de traditiile tarii, ci si o schimbare profunda de mentalitate. Ca urmare a acestui proces, o buna parte a boierimii se instraineaza astfel de interesele nationale. Pentru ea, lacomia, lipsa de scrupule, de barbatie si de demnitate devin trasaturi caracteristice.7 Nu este de mirare ca, in epoca fanariota, o buna parte a boierimii din Moldova si Tara Romaneasca pierduse orice incredere in viitorul neamului si, mai ales, al natiunii romane.
Afectate de un numar mare de straini si, prin aceasta, in specificul lor national erau si alte institutii importante pentru epoca aceea. Biserica, de pilda, se baza pe o ierarhie constituita cu precadere de greci, care instrainara total veniturile manastirilor inchinate Muntelui Athos si le destinara un scop potrivnic poporului roman. Tot astfel scoala superioara, mai ales academiile domnesti, erau lacasuri de cultura greceasca, de unde limba romana era exilata. Comertul insusi era dominat cu autoritate de grecii legati de regimul fanariot. Prezenta unui numeros efectiv de greci prin unele orase ale celor doua Principate romane, unde limba nationala se auzea mai rar, lasa chiar impresia, ca „Grecia intreaga s-a stramutat in Romania.“8
Dupa cucerirea de catre Mahomed al II-lea a Constantinopolului, in anul 1453, puterea otomana a autorizat reinstalarea patriarhiei ortodoxe inapoi in oras, insa nu in catedrala Sfanta Sofia, transformata in moschee, ci intr-o alta biserica, mai modesta. politica atomana a vrut sa carmuiasca „raialele”, cu ajutorul capeteniilor lor spirituale. In acest fel, patriarhul Constantinopolului, va dobandi treptat, o mare importanta, atat politica cat si religioasa.9 In jurul acestui patriarh, se aduna, incetul cu incetul, odata cu clerici de toate rangurile,10 o intreaga administratie, al carei responsabil va fi marele logofat al patriarhiei. Oamenii care compuneau aceasta aristrocratie bisericeasca erau invatati, eruditi, scoliti in Academia constantinopolitana, vestita in tot orientul ortodox. Insa, foarte curand, se vor aduce aici si oameni de afaceri, imbogatiti din negot. Dintre acestia, Poarta otomana isi va recruta interpretii ambasadelor sau legatiilor straine, intrucat turcii refuzau sa invete limba „ghiaurilor”. Cel ce trebuie socotit a fi marele inaintas al fanariotilor este Alexandru Mavrocordat, care si-a inceput cariera de mare dragoman al Portii in anul 1673. Sub indelungatul sau „ministeriat” soarta grecilor din Constantinopol se imbunatateste simtitor. Vor ajunge foarte curand sa fie rotita indispensabila in guvernul otoman. Ei se vor agata mai departe de acest colt al Cornului de Aur (Fanarul), vizand la Bizantul antic, convinsi ca neamul lor va renaste din propria cenusa, aidoma pasarii Phoenix pe care Alexandru Mavrocordat si-o pusese pe stema.11
Deoarece Moldova si Muntenia, dovedisera ca puteau face din fortele de aparare, din armata, unul din instrumentele de emancipare de sub dominatia otomana, noul regim isi indreapta loviturile, chiar din primele momente, impotriva acestora. Vechea organizare militara a celor doua Principate romane, care putea deveni chiar si sub o domnie straina un factor de baza pentru apararea autonomiei statale, constituia o institutie care trebuia abolita.
Formatiunile militare existente au suferit serioase transformari, fiind modelate potrivit intereselor Portii prin reducerea efectivelor, schimbarea compozitiei nationale in sensul predominarii elementelor straine asupra celor romanesti si mai ales prin restrangerea functiilor si limitarea lor la paza frontierelor, combaterea contrabandei, asigurarea ordinii interne si serviciul la curtea domneasca, unde erau destinate sa intretina fastul pretins de domnii fanarioti.

In conditiile noului statut politic al celor doua Principate, se schimbase insusi sensul conceptului de aparare nationala. Fauritorii noului regim porneau de la premisa ca Moldova si Tara Romaneasca nu mai aveau alti dusmani in afara de aceia ai Imperiului otoman. Discreditata in ochii sultanilor pentru numeroasele batalii purtate in numele idealului independentei statale, ostirea romaneasca urma a fi desfiintata. Functia de aparare a integritatii teritoriale a Principatelor romane extracarpatice si-o asumase armata otomana. Din aceste motive, fortele militare ale Moldovei si Tarii Romanesti deveneau un instrument exclusiv de aparare a ordinii interne, de protejare a curtilor domnesti si de asigurare a linistii publice in orasele si satele celor doua Principate.
Dar, ceea ce era mai grav, era faptul ca noul regim nimicea nu numai formele nationale de organizare a institutiilor militare, ci transforma insusi caracterul acestora. Noile forte de ordine interna nu se mai bizuiau pe elementul autohton, suspectat pentru lipsa de fidelitate fata de turci, ci indeosebi pe straini, pe oameni angajati cu simbrie si pusi in slujba exclusiva a domniei Devenind simpli mercenari, rupti de interesele tarii in care se aflau, efectivele acestea de ordine interna incetau de a mai fi o armata nationala.
Fanariotii merg atat de departe cu masurile impotriva institutiilor militare nationale incat, in organizarea fortelor de aparare a ordinii interne, se inspira total dupa forma si structura unor asezaminte similare turcesti. De aceea, forta coercitiva interna caracteristica regimului lor erau arnautii. Prin denumirea aceasta erau desemnati toti strainii aflati ‘in slujba domnului fanariot, a caror origine etnica era deosebita, insa primordialitatea o detineau grecii si albanezi.12
Ca formatiune militara aparte, arnautii au fost infiintati de Constantin Mavrocordat, atat in Tara Romaneasca cat si in Moldova. De la mijlocul secolului al XVIII-lea, ei au devenit garda personala a domnitorului, inlocuind in aceasta atributie alte cete de mercenari straini, existente pana la acea data.
Spre sfarsitul perioadei fanariote, garantii greci din anturajul domnilor fanarioti, au imbratisat ideile de eliberare a tarii lor de bastina de sub dominatia otomana, alaturandu-se Eteriei.
Arnautii erau angajati, in primul rand, in slujba curtii domnesti. Efectivul acesta care nu depasea 400 de oameni avea in grija paza domnitorului si protejarea transporturilor de bani la Constantinopol. Arnautii se aflau, de asemenea, in slujba hatmaniei, spatariei, agiei sau chiar in serviciul unor boieri, pentru paza lor personala. Erau intalniti, in afara de curtea domneasca, indeosebi prin orase, pentru asigurarea linistii publice. In judete, mai ales in zonele bantuite de hoti, erau folositi in lupta pentru starpirea acestora „poterasii“, printre ei aflandu-se putinele elemente apartinand efectivelor de paza interna recrutate dintre romani.
Daca componenta etnica a arnautilor era pestrita, capeteniile dregatoriilor care conduceau cete inarmate erau mai ales greci. Domnitorul fanariot, el insusi grec, nu incredinta functiile de comanda decat unor oameni de aceeasi origine etnica.
Dar, aproape concomitent cu consolidarea regimului fanariot si, odata cu el, a elementului militar strain in Principatele romane, Imperiul tarist si cel habsburgic, prin politica lor expansionista in sud-estul Europei, deschideau o intreaga epoca de razboaie si conflicte politico- militare cu Turcia. Conjunctura aceasta externa reactiva miscarea de emancipare nationala din Moldova si Tara Romaneasca si, ca un instrument pentru triumful acesteia, ideea renasterii potentialului militar al romanilor. Tocmai nazuinta si vointa Principatelor romane de a se descatusa de suzeranitatea turceasca si de a deveni entitati statale independente, explica reconstituirea unor nuclee de armata nationala bazate pe voluntariat, in timpul acestor conflicte militare, si, in final, in anii 1829-1830, institutionalizarea militiilor nationale, din randul carora elementul strain a fost pentru totdeauna exclus.

Pandurii si voluntarii -; elemente constitutive ale ostii nationale

Pandurii, elementul principal al armatei nepermanente care a constituit nucleul de baza al militiei nationale renascute in 1830, au o traditie straveche, anterioara instaurarii regimului fanariot, fiind legati indeosebi de judetele din nordul Olteniei. Aici, taranimea libera, mosnenii, care alcatuiau mai mult de jumatate din masa populatiei rurale, obisnuiau sa presteze serviciu militar in folosul domniei si, in general, al autoritatilor publice. Acestia isi petreceau timpul pe la casele lor, intocmai cu ceilalti tarani, fiind ocupati cu munca campului sau cu treburile gospodaresti. Periodic insa, stapanirea chema dintre ei osteni, denumiti panduri, insarcinati cu

„paza linistei si a bunei ordine publice.“13

Astfel, pandurii apareau ca un fel de militie populara, cu sefi alesi din randurile lor, numiti capitani. Aceasta militie sau oaste populara era foarte avantajoasa pentru domnie, deoarece se intretinea prin forte proprii cu hrana si imbracaminte si fara nici o subventie din partea autoritatilor. Pandurii locuiau raspanditi in cete, in special in judetele din Oltenia: Gorj, Mehedinti, Valcea.

Pandurii sunt folositi la paza granitei14 la stavilirea actiunilor de jaf intreprinse fie de elemente straine patrunse pe teritoriul tarii, fie de elemente autohtone, care, refugiate in Transilvania indeosebi, reveneau periodic spre a executa actiuni de prada. Uneori, intrebuintarea lor capata aspecte foarte variate, ei fiind folositi, intre altele, la paza carantinelor sau la strangerea dariilor.
Ei s-au impus si in fata domnitorilor fanarioti cu instrument indispensabil de pastrare a ordinii in partea de nord-vest a Olteniei. Aceeasi domnitori care organizasera formatiunile de ordine interna bazate pe straini erau nevoiti sa recurga la serviciile pandurilor, tocmai datorita experientei si calitatilor deosebite in lupta pentru combaterea raufacatorilor. Cetele de panduri olteni cu asemenea rosturi devin, in sistemul domnitorilor fanarioti de aparare a ordinii interne, tot mai active.
Razboaiele purtate de Rusia si Austria impotriva Imperiului turcesc au stimulat sentimentele antiotomane ale romanilor. Lupta armata impotriva asupritorilor s-a manifestat prin participarea unor detasamente de voluntari si panduri romani alaturi de trupele ruse.
Astfel, in iulie 1739, un grup de aproximativ 500 de voluntari romani se gaseau in cadrul fortelor ruse care se apropiau de Hotin. Acest grup, aflat sub comanda fiilor lui, Antioh Cantemir, Constantin si Dumitrascu, care, initial se alcatuise in Rusia, si-a sporit continuu efectivele, pe masura patrunderii armatei tariste in Moldova. Ceea ce a provocat aceasta inscriere a romanilor in corpul de voluntari pe langa starea de spirit antiotomana, a fost faptul ca fiii fostului domnitor Antioh Cantemir actionau impotriva Turciei parand in ochii contemporanilor un fel de executori ai planului de emancipare a Moldovei, faurit de ilustrul lor unchi.
Procesul renasterii nucleelor de armata nationala inregistra o alta etapa in anii razboiului ruso-turc din anii 1768-1774. Dupa izbucnirea acestui razboi, numerosi voluntari munteni si moldoveni s-au incadrat in avangarda armatei ruse de sub comanda generalului Prozorovski, inca inainte ca operatiunile militare sa se fi extins pe teritoriul Moldovei si Tarii Romanesti. In aprilie
1769, insasi garda domnului Moldovei s-a pus la dispozitia armatei ruse, iar, in toamna aceluiasi an, 800 de voluntari romani au participat la cucerirea orasului Galati.15
Voluntarii romani si in sanul lor mai ales pandurii reapareau pe scena politico-militara a celor doua Principate romane in conjunctura razboiului ruso-austro-turc desfasurat intre anii

1787-1792. Se credea mai ales ca cele doua mari puteri crestine, Rusia si Austria, vor reusi printr-un efort conjugat sa provoace, daca nu lichidarea, cel putin diminuarea importantei Imperiului otoman in zona de sud-est a Europei si astfel sa determine facilitarea luptei de eliberare a popoarelor asuprite. In cadrul acestui razboi, voluntarii romani au participat atat in armata rusa cat si in cea austriaca.

Dar, in timpul acestui razboi, un numar important de romani s-a gasit in tabara turceasca. Obligata sa lupte impotriva a doua mari imperii care tindeau sa faca din romani un element de sprijin al planurilor lor, Poarta, aceea care in timpul regimului fanariot se straduise sa lichideze armata nationala, sa faca din fortele militare ale celor doua Principate romane simple instrumente de paza a linistii interne, se vedea nevoita sa intreprinda masuri potrivnice atitudinii mentionate si sa accepte, temporar, intarirea ostilor romane, evident pentru propriile sale interese. Numind in scaunele de la Iasi si Bucuresti pe Alexandru Ipsilanti si Nicolae Mavrogheni, putin timp inainte de inceperea conflictului cu Rusia si Austria, turcii cerusera celor doi domnitori sa grabeasca alcatuirea unor unitati romanesti de voluntari care sa fie opuse atat rusilor cat si austriecilor.
Desi Poarta a esuat partial in aceasta incercare prin trecerea lui Alexandru Ipsilanti de partea austriecilor,16 Nicolae Mavrogheni, unul din cei mai consecventi fanarioti mandatari ai Portii, a organizat o armata cu un efectiv de circa 11.000 de oameni.
Chiar dupa alcatuirea primelor unitati ale ostirii, Mavrogheni intreprindea masuri de instruire a acestora. Pentru deprinderea cu manuirea tunurilor indeosebi, domnitorul recurse la concursul unor specialisti straini. Figura, printre ei, un calugar franciscan plecat de la manastirea franceza din Pera, cu numele de Antonio, care izbuti sa-i invete pe osteni sa traga cu tunul destul de repede.17
Participarea la razboi a prilejuit domnului sa puna la incercare puterea de rezistenta a tinerei ostiri pamantene. Aceasta, care era comandata de tineri fii de boieri, nu de aventurieri straini, a reusit sa opreasca intrarea trupelor austriece in Tara Romaneasca si chiar sa patrunda in Transilvania, provocand acolo insemnate pagube inamicului.
Armata nationala restaurata de catre Mavrogheni, desi a fost curand dizolvata de turci18 a avut o insemnatate deosebita pe taramul luptei pentru emancipare politica. Reinfiintandu-se de domnitor capitaniile, se redescopereau unele din vechile institutii militare ale tarii lichidate de fanarioti. Aceasta a redesteptat in mintile si inimile romanilor vechile traditii militare, dar a permis, mai ales, calirea in lupta a unui mare numar de romani, in ciuda faptului ca actionau pentru o cauza care nu le apartinea.
Razboiul ruso-turc din 1806-1812 ofera romanilor un nou prilej de afirmare a vointei lor de emancipare de sub suzeranitatea otomana. Primele demersuri le-a initiat domnitorul Constantin Ipsilanti care a luat masuri de aplicare a unui proiect de renastere a armatei nationale al carei efectiv urma sa ajunga la 20.000 de oameni si in randurile careia, pandurii ocupau un loc important.
Un proiect amplu de reorganizare a ostirilor pamantene a fost formulat in 1812 de catre amiralul rus Pavel Ciceagov. Potrivit acestui proiect, militia nationala romaneasca urma sa aiba un efectiv de 20.000 de oameni recrutati dintre sateni.
Desi important si oportun in acel moment, proiectul lui Ciceagov nu a putut fi pus in aplicare,19 insa ideea reorganizarii ostilor pamantene a fost pastrata.
Nu este insa mai putin adevarat ca un corp de panduri olteni, comandat de Tudor Vladimirescu s-a alaturat rusilor in cadrul razboiului din 1806-1812, participand la actiuni militare pe linia Dunarii inspre Serbia. Capacitatea combativa a acestui corp a fost eficienta, din moment ce comandantul sau, viitorul conducator al Revolutiei de la 1821, a fost decorat cu ordinul ?Sf. Vladimir? si recompensat cu gradul de locotenent. Datorita experientei dobandite in aceste confruntari militare, Tudor s-a dovedit capabil, in 1821, sa organizeze si sa conduca prima armata moderna a Tarii Romanesti, a carei osatura a constituit-o corpul profesionist al pandurilor olteni.