h4z20zr
Trasaturi generale. Constantin intemeiase imperiul crestin si oriental. Vreme de aproape doua secole, pana la suirea pe tron a dinastiei iustiniene, urmasii sai vor avea drept principala misiune apararea crestinismului impotriva ereziilor si a Orientului impotriva invaziilor.
E o epoca confuza in care se perinda la domnie, in Occident si in Orient, mai mult de douazeci de imparati: spanioli, illiri, traci, un asiatic. Cateva domnii sunt mai indelungate sau mai insemnate: lui Constantiu al II-lea, fiul lui Constantin, ii urmeaza varul sau Iulian (361-363), cu care se stinge dinastia lui Constantiu Chlorus. Apoi Valentinian domneste peste Occident, iar Valens peste Orient (364-378). Lui Valens ii urmeaza spaniolul Teodosie I, supranumit cel Mare (379-395), ai carui fii domnesc unul, Honorius, peste Occident, iar celalalt, Arca-dius, peste Orient (395-408), unde are ca succesor, la randu-i, pe fiul sau, Teodosie al II-lea (408-450). Apoi, in vreme ce Occidentul cade prada barbarilor, Orientul este carmuit succesiv, de la 450 la 518, de Marcian, Leon I, Zenon si Anastasie. Dintre toate aceste domnii, doua sunt mai importante: cea a lui Teodosie I, ultimul care a carmuit efectiv intregul Imperiu si cea a lui Teodosie al II-Iea, un om mediocru, dar a carui indelungata domnie le-a oferit celor care guvernau in locul lui, ministrilor sai si surorii sale, Pulcheria, ragazul necesar pentru infaptuiri folositoare.
De-a lungul acestei periode foarte agitate, conducerea Imperiului a revenit uneori unui singur imparat, a fost exercitata alteori de doi imparati, care au domnit unul peste Orient, celalalt peste Occident. Totusi, unitatea puterii imperiale sub-sista. Ea subsista in drept, caci unul dintre imparati este investit de obicei de celalalt si subsista in fapt, caci mai totdeauna unul dintre imparati are suficienta autoritate pentru a-i impune celuilalt parerile sale. Ea subsista, de asemenea, in constiinta popoarelor. Nici «romanii», nici «barbarii» n-au avut vreodata sentimentul ca Orientul si Occidentul ar fi devenit doua entitati distincte: Odoacru insusi ii va cere lui Anastasie sa-1 investeasca rege, ceea ce se va si intampla. Nu este exact sa se spuna ca la moartea lui Teodosie I, in 395, a avut loc o impartire a Imperiului intre Honorius si Arcadius si o separare definitiva a Orientului de Occident: Teodosie I a murit pe neasteptate, dupa ce desemnase, asemenea multora dintre predecesorii sai, un august pentru Occident, pe Honorius si altul pentru Orient, pe Arcadius; dar el nu se gandea nicidecum la o impartire a Imperiului, iar contemporanii sai n-au avut constiinta unei asemenea impartiri. Patruzeci de arii mai tarziu, sub Teodosie al II-lea, celebrul Cod care poarta numele acestui imparat si in care erau adunate laolalta constitutiile tuturor imparatilor crestini incepand cu Constantin a fost publicat simultan si in numele imparatului care domnea atunci in Occident, Valentinian al III-lea, iar cu acest prilej s-a reamintit ca, pentru a fi valabila, constitutia unui imparat trebuia sa fi fost comunicata mai intai colegului sau. Ideea Imperiului unic, carmuit de un colegiu imperial a ramas mereu vie. Daca e adevarat ca unitatea constitutionala a Imperiului subsista, nu e, totusi, mai putin adevarat ca opozitia dintre Orient si Occident se adanceste. Tocmai aceasta este trasatura dominanta a perioadei de care ne ocupam, iar ea apare ca efect al mai multor cauze:

1° Toate fortele vii ale Imperiului se aflau in Orient. Constantin afirmase acest lucru prin insasi intermeierea Constantinopolului: dezvoltarea prodigioasa a orasului i-a dat dreptate. Constantinopolul a crescut atat de repede, incat s-a simtit curand sufocat de propriile-i ziduri de aparare, asa incat a fost necesar ca Teodosie al II-lea sa dispuna construirea unei noi centuri de ziduri de incinta, mai cuprinzatoare si mai puternica, constituita din trei linii de aparare catre uscat: aceasta centura era inviolabila si, punand Constantinopolul la adapost de barbari, ea a jucat, pana la inventarea artileriei de asediu, un rol esential in istoria bizantina. in acelasi timp, Teodosie al II-lea a dat orasului o Universitate, inzestrata cu treizeci si una de catedre, care foloseau ca limba de predare, aproape la paritate, fie limba greaca, fie limba latina: creatie vrednica de interes din doua motive: mai intai, pentru ca ea exprima vointa Constantinopolului de a fi si capitala intelectuala a Imperiului, iar apoi, pentru ca ea recunoaste, de pe acum, limbii grecesti egalitatea cu limba latina, o egalitate transformata curand in superioritate.
2° Crtstinismul s-a dezvoltat in chip diferit in Orient ti in Occident, in secolul ai IV-lea, cea mai inalta autoritate religioasa din Occident, Ambrozie, episcopul Milanului, proclama independenta puterii spirituale fata de cea temporala, in acelasi moment in care, in Orient, Teodosie I face din crestinism o religie de stat. in secolul al V-lea, papa Leon cel Mare afirma primatul scaunului Romei, in vreme ce al 28-lea canon al Sinodului din Calcedon scoate Orientul de sub autoritatea lui pentru a-1 pune sub aceea a patriarhului din Constantinopol.
3° Navalirile barbare au afectat in masura diferita Orientul si Occidentul. Vom vedea ca Orientul, mai abil si mai puternic, a rezistat, in vreme ce Occidentul s-a prabusit. Din aceasta pricina dezechilibrul tot mai accentuat dintre cele doua parti ale Imperiului a devenit ruptura.
Problemele religioase. in secolele al IV-lea si al V-lea, istoria interna a Bizantului se confunda cu istoria crestinismului si asa se va intampla de aici inainte mereu in istoria bizantina. Suntem tentati de obicei sa trecem prea usor peste disputele teologice bizantine, lipsite de un echivalent pe masura in Occident: ar trebui sa ne indreptam gandul catre razboaiele noastre religioase ca sa ne dam seama nu numai de violenta confruntarilor religioase din Bizant, ci si de importanta lor politica. Trebuie sa ne reamintim, de asemenea, ca dezvoltarea monahismului, care s-a organizat in secolele al IV-lea si al V-lea, a facut sa creasca extraordinar forta morala si sociala a crestinismului si ca, tot atunci, prin evanghelizarea Armeniei de catre Grigore Luminatorul, a Abisiniei de catre Frumentius, a gotilor de catre Ulfila si chiar, sa nu uitam, a Persiei unde s-au refugiat nestorienii alungati din Imperiu, el facea dovada uriasei sale capacitati de expansiune.
Sfarsitul paganismului. Constantiu luase numeroase masuri favorabile crestinismului, emitand totodata o serie de ordonante care limitau activitatea paganilor. Datorita educatiei si instruirii de care beneficiase, succesorul sau, Iulian, cunostea la fel de bine atat paganismul, cat si religia crestina. El fusese botezat, ceea ce i-a permis mai tarziu Bisericii sa-i atribuie epitetul de Apostat. in realitate insa, Iulian nu fusese niciodata un crestin convins, iar disputele dintre crestini l-au facut sa se indeparteze definitv de crestinism. Dupa ce, in urma mortii lui Constantiu, s-a reintors din Galia, unde luptase cu succes impotriva germanilor si a devenit imparat, Iulian si-a dat la iveala adevaratele sentimente. El a promulgat un edict prin care ordona sa fie redeschise templele si sa fie aduse jertfe zeilor. A reorganizat cultul si preotimea pagana, inspirandu-se, in treacat fie zis, in acest scop din cultul si organizarea clerului crestin. El nu i-a persecutat catusi de putin pe crestini, a facut chiar o declaratie de toleranta, i-a rechemat din exil pe dusmanii arianismului, exilati sub Constantiu: dar i-a indepartat pe crestini din posturile importante in stat si le-a interzis sa profeseze in invatamant. Paganismul lui Iulian era, altminteri, foarte elevat si foarte departe de grosolana superstitie care i-a fost imputata de crestini.
Iulian a murit in 363, in timpul unei expeditii militare impotriva persilor. Masurile sale potrivnice crestinilor au fost indata revocate. Dar paganii au fost lasati in pace si au putut sa-si continue, pare-se, celebrarea cultului lor, atat in Orient, cat si in Occident, pana in vremea domniei lui Teodosie I. Teodosie, crestin fanatic, partizan convins al principiului atotputerniciei statului in materie religioasa, a luat impotriva paganismului o serie de masuri, incununate de faimosul edict din 392: jertfele si ceremoniile cultului pagan erau, toate, interzise, ca si simpla intrare in temple; asupra celor care incal-cau aceasta interdictie plana amenintarea teribilei invinuiri de lese-majestate si de sacrilegiu. Templele au fost atunci demolate sau transformate in biserici de crestinii fanatici. Statuile pe care le adaposteau au fost sfaramate ori trimise la Constantinopol pentru impodobirea orasului. Jocurile olimpice au fost suprimate in 393, iar misterele din Eleusis in 396. In Orient, demolarea solemna a Serapeionului din Alexandria parea sa marcheze abolirea definitiva a ceea ce Teodosie numea in edictele sale «superstitia pagana». In Occident, episodul cel mai semnificativ fusese, inca din vremea domniei lui Gratianus, inlaturarea statuii Victoriei de pe altarul ei, din Senatul de la Roma, statuie care era, pentru toata lumea, simbolul insusi al maretiei trecutului roman.
Crestinismul, religie de stat. Asa cum am vazut, politica dusa de Constantin rata de arianism nu a fost foarte consecventa. Dintre succesorii sai, Constantiu si Valens au fost arieni. Teodosie I, care fusese instruit si botezat de un episcop «niceean»s-a aratat, dimpotriva, in chip hotarat, ostil arianismului. indata dupa urcarea sa pe tron, el a alungat din Constantinopol pe episcopul arian si a incredintat toate bisericile din oras niceenilor. El a emis, in 380, un edict potrivit caruia numai aceia care aderau la doctrina niceeana se puteau numi «crestini catolici», pe cand ceilalti, inclusiv arienii, erau socotiti «eretici». Alte edicte le-au anulat acestor eretici dreptul de intrunire si chiar anumite drepturi civile. Un sinod, convocat de Teodosie la Constantinopol, in 381, a confirmat simbolul niceean in privinta consubstantialitatii Tatalui si Fiului si 1-a completat, afirmand consubstantialitatea Sfantului Duh cu celelalte doua persoane. Acelasi sinod a fixat rangul episcopului Constantinopolului: de vreme ce Constantinopolul era noua Roma, atunci si episcopul lui trebuia sa fie cel dintai dupa cel al Romei. Nu era vorba de egalitate cu Roma, ci, chiar de pe acum, de superioritatea episcopului Constantinopolului asupra tuturor confratilor sai din Orient.
Aceste decizii sunt deosebit de importante si ele ii asigura lui Teodosie I, alaturi de Constantin, un loc eminent in istoria crestinismului. Teodosie proclama, pur si simplu, ca nu poate fi vorba de toleranta in materie de religie: exista o singura religie de stat, ea este obligatorie, iar dogmele ei sunt definite de imparat, care le impune supusilor sai. Ortodoxia si erezia sunt atat chestiuni de natura religioasa, cat si de natura politica sau, mai bine zis, cele doua doua domenii se suprapun. Erau puse astfel bazele doctrinei bizantine privitoare la raporturile dintre Biserica si stat, doctrina numita adesea, in chip impropriu, cezaro-papism.
Trebuie sa consemnam insa ca aceasta politica a lui Teodosie era principial opusa ideilor aparate atunci de cel mai ilustru reprezentant al clerului din Occident, de sfantul Ambrozie; acesta se arata convins ca treburile Bisericii si chestiunile dogmatice nu privesc catusi de putin puterea temporala. In acest sens, este exact sa spunem ca atitudinea lui Teodosie prevesteste viitoarele conflicte dintre Orient si Occident.
In sfarsit, asezandu-l pe episcopul Constantinopolului mai presus de ceilalti episcopi din Orient, sinodul din 381 avea sa provoace reactia de impotrivire, inutila dar obstinata, a episcopului Antiohiei si, mai ales, a episcopului Alexandriei, jucand astfel un anumit rol in disputele din secolul al V-lea, sub a caror forma teologica se ascund adesea interese materiale si aspiratii la intaietate.
Nestorie si sinodul din Efes. Sub Arcadius, succesorul lui Teodosie J in Orient, atitudinea ferma a episcopului Constantinopolului, Ioan Gura-de-Aur (Chrysostomos), a consacrat triumful doctrinei niceene: meritul lui Ioan Gura-de-Aur a fost mare, caci partida gotilor era, pe atunci, atotputernica la Constanti-nopol, iar gotii erau arieni. Sub Teodosie al II-lea, a carui indelungata domnie acopera prima jumatate a secolului al V-iea, disputele cristologice s-au incins din nou. Cea dintai si una dintre cele mai importante a fost provocata de erezia nestoriana.
Potrivit sinodului din Niceea, Cristos era deopotriva Dumnezeu si om. Ramanea acum de discutat felul in care aceste doua naturi, divina si umana, sunt unite in persoana lui Cristos. La Antiohia, leaganul arianismului, s-a formulat o invatatura potrivit careia cele doua naturi sunt cu totul distincte, iar natura umana este cea mai importanta dintre ele, Cristos nefiind altceva decat un om devenit Dumnezeu. Sustinerea acestei doctrine de catre un patriarh al Constantinopolului, Nestorie, care era, de altfel, un preot din Antiohia, a provocat tulburari cu atat mai grave, cu cat dezbaterea nu a ramas pur teologica. impotriva lui Nestorie si a partizanilor sai se vor ridica episcopii din Alexandria si disputa va dobandi in scurta vreme o semnificatie politica. Scaunul patriarhal din Alexandria se bucura de un urias prestigiu in Orient, iar detinatorii sai de o putere absoluta in Egipt. Amandoua crescusera in urma victoriei repurtate de unul dintre cei mai eminenti alexandrini, Atanasie, asupra lui Arie. Episcopii Alexandriei pretindeau dreptul de a exercita un soi de hegemonie religioasa asupra Orientului, iar primatul recunoscut de sinodul din Constantinopol episcopului Romei ii umplea de neliniste si gelozie: aceasta este, in parte, explicatia inflacaratului lor zel ortodox impotriva lui Nestorie. in 428, cand episcopul Celestin al Romei a condamnat doctrina nestoriana, episcopul Alexandriei, Chirii, a dispus ca un sinod egiptean sa redacteze un rezumat in douasprezece propozitii al invataturii ortodoxe si 1-a somat pe Nestorie sa-1 accepte, sub amenintarea cu depunerea din scaun. Pentru a pune capat disputei, desi nu-si formase pareri limpezi asupra fondului chestiunii si avea impresia ca totul era mai degraba o lucratura a alexandrinilor, Teodosie al II-lea a dispus sa se intruneasca un sinod ecumenic — al treilea — la Efes, in 431. Prin intrigi, prin teama pe care o inspira, prin interventia adesea brutala a numeroasei sale suite, prin daruri facute celor din preajma imparatului, Chirii a reusit sa faca din sinod un prilej de triumf personal. Nestorie a fost indepartat din scaunul Constan-tinopolului si inlocuit cu altcineva, in vreme ce Chirii, intors in Egipt, parea sa fi devenit un adevarat papa al Orientului.
Monofizismul si sinodul din Calcedon. Cu toate acestea, nici doctrina profesata de Chirii si de alexandrini nu era tocmai ortodoxa. Preocupati sa diminueze importanta naturii umane a lui Cristos, ei erau tentati sa nu mai recunoasca decat natura lui divina: ei cadeau astfel in monofizism, care constituie, oarecum, reversul ereziilor nestoriana si ariana. Predicata de un calugar constantinopolitan, Eutyches, aceasta doctrina a obtinut pe data aprobarea patriarhului Alexandriei, Dioscor, succesorul lui Chirii, un om nu mai putin trufas si violent decat predecesorul sau. Monofizismul a fost, dimpotriva, combatut din capul locului de papa Leon cel Mare, nelinistit, fara indoiala, nu numai de probabilul caracter eretic al doctrinei, ci si de evidentele ambitii ale patriarhilor egipteni.
Stingherit, ca intotdeauna, de aceste dispute, Teodosie al II-lea a convocat in 449, la Efes, un sinod caruia i-a ramas denumirea de «talharia de la Efes»: intr-adevar, Dioscor s-a comportat cu acest prilej mult mai insolent decat Chirii la sinodul din 431 si, recurgand la presiuni violente, a determinat sinodul sa recunoasca doctrina monofizita. imparatul a avut slabiciunea sa ratifice decizia obtinuta prin mijloace atat de stranii si a provocat astfel grava criza religioasa care, in momentul mortii sale, in 450, zguduia tot Imperiul. Pentru a pune capat acestei crize, succesorul sau, Marcian, a convocat, la Calcedon, in 451, un al patrulea sinod ecumenic. Asistau la el si legatii papei. Sinodul nu a sovait catusi de putin sa invalideze deciziile «talhariei de la Efes»si sa-1 depuna pe Dioscor. Apoi, el a redactat o marturisire de credinta, inspirata direct de Leon cel Mare, care-1 definea pe Cristos ca fiind «unul in doua naturi», potrivit doctrinei niceene si condamna monofizismul. Sinodul din Calcedon are o mare importanta religioasa, caci el a intemeiat cu adevarat ortodoxia. El nu este insa mai putin important din punct de vedere politic. Pe de o parte, el confirma autoritatea papei, ai carui reprezentanti erau asezati in randul intai si a carui formula de definire a celor doua naturi ale lui Cristos a fost adoptata: de altfel, nimeni nu contesta atunci episcopului Romei intaietatea in Biserica. in acelasi timp insa, al 28-lea canon al sinodului, impotriva caruia Leon cel Mare a protestat zadarnic, declara ca diocezele Pontului, Asiei si Traciei tineau numai de episcopul Constantinopolului, care devenea intr-un fel primatul Orientului. Lucru si mai grav, sinodul aparea limpede ca o infrangere a alexandrinilor; dar Egiptul, Siria si chiar o parte din Asia Mica au ramas credincioase monofizismului: cand s-a incercat aplicarea deciziilor sinodului, au izbucnit revolte la Alexandria, la Antiohia si tot atunci, pare-se, Biserica Egiptului a renuntat la folosirea limbii grecesti in favoarea limbii copte. Disputele teologice erau, asadar, manifestari deghizate ale unor confliae nationale si vechi nazuinte de independenta gaseau in ele pretextul potrivit pentru a razvrati o parte din Orient impotriva Constantinopolului. Se deseneaza de pe acum, sub ochii nostri, linia de ruptura intre restul Imperiului si acea parte a lui care, dupa doua secole, sub loviturile persilor si ale arabilor, se va desprinde de el. imparatul Zenon (474-491) si-a dat seama de primejdie si a incercat sa readuca pacea emitand, in 482, un edict de unire in care evita sa vorbeasca in termeni foarte clari despre cele doua naturi si sa se refere la sinodul din Calcedon. imparatul se amagea cu gandul ca ambele parti ar fi putut sa accepte edictul: s-a intamplat insa tocmai contrariul. Nici monofizitii, nici, mai ales, ortodocsii nu l-au acceptat, iar papa insusi i-a respins si a hotarat sa-I excomunice si anatemizeze pe patriarhul Constantinopolului! Acesta, e vorba de Acacius, a replicat, stergand numele papei din rugaciunile Bisericii sale: era cea dintai schisma intre Biserica Orientului si a Occidentului. Ea avea sa dureze pana in 518.
Problema barbarilor. Barbarii n-au incercat intotdeauna sa patrunda in Imperiu prin violenta si pentru jaf: popoarele germanice nu aveau la inceput decat admiratie si respect pentru maretia romana. Ele solicitau favoarea de a fi admise in Imperiu, pentru a se bucura de binefacerile si bogatiile sale; iar Imperiul le-a primit adesea cu bunavointa, le-a acordat dreptul de a se instala pe ogoare, de a intra in serviciul armatei, apoi chiar in administratie. A fost vorba uneori de o adevarata invazie pasnica. Sub Teodosie I, sub Arcadius mai ales, partida gota a fost atotputernica ia Constantinopol, iar seful ei, Gainas, a obtinut chiar capul favoritului Eutropius: totul s-a terminat printr-o rascoala populara si uciderea lui Gainas. Sub Marcian si Leon I, alanul Aspar carmuieste de fapt Orientul pana in ziua in care imparatul, trezit la realitate de nemultumirea generala, apeleaza la redutabilii munteni isaurieni pentru a-i ucide pe Aspar si pe partizanii lui si a pune capat, o data pentru totdeauna, influentei gotilor la Constantinopol. N-a fost usoara inlaturarea marelui pericol reprezentat de amplele miscari etnice ce antrenau masele germanice sau barbare ori de cate ori se iveau sefi ambitiosi, gata sa le exploateze in propriul lor folos. Orientul a izbutit sa scape, Occidentul nu. Dupa ce pun de trei ori in primejdie de moarte Orientul, vizigotii lui Alaric, hunii lui Attila, ostrogotii lui Teodoric isi indreapta atacurile asupra Occidentului, care se prabuseste, sacrificat parca pe altarul mantuirii celeilalte jumatati a Imperiului.
1 ° Vizigotii. Multa vreme, Imperiul a socotit ca ar fi o actiune politica inteligenta - si o modalitate de solutionare a crizei demografice — sa instaleze pe teritoriul sau triburile germanice care se inghesuiau la frontiere, acordandu-le statutul de federati. Se spune ca, in vremea lui Valens, au fost instalati, printr-o singura hotarare, 200.000 vizigoti, poate chiar mai multi, in Moesia inferioara. Foarte curand dupa aceea, nemultumiti de ospitalitatea romana, noii veniti s-au razvratit: in batalia care a avut loc la Adrianopol, in 378, romanii au fost zdrobiti si Valens ucis. Teodosie I a izbutit sa-i tina in frau pe vizigoti si sa le impuna un tratat care-i mentinea in conditia de federati; dupa moartea sa, seful vizigot Alaric a intreprins insa, din nou, cu oamenii sai, expeditii de jaf in Tracia, in Macedonia, in Tesalia, ba chiar si in Peloponez. Arcadius a socotit ca ar fi mai abil din partea lui sa poarte negocieri cu vizigotii, sa-i instaleze pe alte teritorii din Illyricum, sa-1 numeasca pe Alaric magi ster militum per Illyricum. Urmarea oare sa-i deturneze, procedand astfel, spre Occident? Daca acesta i-a fost gandul, a izbutit. Dupa o prima tentativa, in 402, cand a fost infrant de Stilicon, generalul lui Honorius, Alaric si-a reluat ofensiva cativa ani mai tarziu: in 410, el a pus stapanire pe Roma. Vizigotii s-au indreptat apoi spre Galia si spre Spania, unde s-au asezat: ei nu aveau sa mai revina in Orient.
2° Hunii. Vizigotii aveau sa fie inlocuiti in curand de o populatie si mai de temut, hunii, a caror inaintare se oprise la Dunare. Teodosie al II-lea consimtise sa le plateasca un tribut anual in aur. O data ajuns rege, Attila nu s-a mai multumit cu atat si a obtinut de la Teodosie dublarea tributului si titlul de magister militum. Din nou nemultumit, el trece, in 441, Dunarea, pune stapanire pe Sirmium si Naissus (Nis), se indreapta asupra Con-stantinopolului: aflat in stare de razboi cu persii, Teodosie al II-lea a fost nevoit sa incheie, in 443, cu hunii un tratat umilitor, prin care se obliga sa tripleze tributul anual si sa le plateasca o rascumparare pentru romanii capturati de ei. Cu toate acestea, in 447, Attila trece Dunarea, devasteaza Moesia, inainteaza pana la Termopile: negocierile sunt reluate. Marcian a fost primul imparat care a refuzat sa plateasca tributul, poate pentru ca stia ca ambitiile lui Attila vizau atunci Occidentul. intr-adevar, Attila si-a indreptat trupele spre vest: se stie ca ele au fost infrante in Campiile Catalaunice. Cand a revenit, in 452, Attila nu mai dispunea de fortele necesare pentru a porni neintarziat un razboi impotriva imparatului din Constantinopol. De altminteri el a murit in anul urmator, iar imperiul pe care-1 crease nu i-a supravietuit. Orientul era inca o data salvat.
3° Ostrogotii. Diplomatia bizantina a fost indeajuns de supla si de iscusita pentru a izbuti sa indeparteze o a treia amenintare,
De la Constantin la lustinian cea reprezentata de ostrogoti. in vremea lui Leon I, li se acordasera pamanturi. Dar seful lor, Teodoric, convins ca unele servicii pe care i le facuse lui Zenon il indreptateau sa pretinda mai mult, nu s-a multumit cu demnitatea consulara ce-i fusese conferita, a devastat Peninsula Balcanica, a amenintat Constantinopolul. in partea occidentala a Imperiului, evenimentele se precipitasera: in 476, un sef de triburi germanice, Odoacru, rasturnase pe Romulus Augustuius (ultimul august de sange roman din Occident) si pusese stapanire pe Italia; ulterior, Zenon fusese de acord sa-i delege carmuirea acesteia. Deoarece Odoacru dadea, totusi, semne de nelinistitoare independenta, Zenon s-a gandit sa-1 pedepseasca intr-un mod foarte subtil, care sa-i permita sa se debaraseze totodata si de Teodoric: el 1-a convins pe acesta din urma sa porneasca impotriva lui Odoacru, fagaduindu-i, in caz de victorie, succesiunea lui. Teodoric a pornit, 1-a infrant pe Odoacru, a cucerit Ravena: Orientul era, a treia oara, salvat. Teodoric fusese proclamat suveran al Italiei si-si fixase capitala la Ravena: el i-a cerut insa imparatului, lui Anastasie, sa-1 recunoasca si, intr-un anumit fel, sa-1 legitimeze. Tot atunci, acelasi Anastasie ii conferea regelui francilor, Clovis, demnitatea consulara. Aparentele erau salvate: Imperiul isi pastra unitatea, imparatul autoritatea. Era vorba insa doar de aparente. in realitate, se adancea tot mai mult contrastul dintre Orient, care-si mentinea integritatea si Occident, unde ostrogotii luasera in stapanire Italia, francii o mare parte din Galia, vizigotii restul Galiei si Spania, vandalii Africa. in secolul al Vl-lea, toate eforturile lui lustinian de a intoarce cursul istoriei si de a reface unitatea Imperiului vor esua, iar dupa el separarea va ramane definitiva.