Semnificatii religioase ale numelor etnice c9p24pi
Dupa Strabon, dacii se numira daoi. O traditie conservata de Hesychiusne informeaza ca daos era numele frigian al „lupului”. P.Kreitschmer explicase acest cuvant prin radacina dhau- a apasa, a strange, a sugruma.
In Moesia Inferior putem gasi orasul Daous-dava, ce inseamna literalmente „orasul lupilor”.
Deci dacii se numeau ei insisi mai de mult lupi sau „cei care sunt asemenea lupilor”.
Au existat multe triburi care aveau numele de lup, atestate in regiuni destul de indepartate ca Spania, Irlanda, Anglia, acest fenomen intalnindu-se si la alte popoare care nu erau de neam indo-european.
Faptul ca un popor isi trage denumirea de la numele unui animal are intotdeauna o semnificatie religioasa. Mai precis acest fapt nu poate fi inteles decat ca expresie a unui conceptii religioase arhaice. In cazul de fata putem lua in considerare mai multe ipoteze.
Se poate mai intai presupune ca poporul isi trage denumirea de la un zeu sau de la un stramos mitic care s-au manifestat sub forma unui lup. Asia centrala cunoaste in mai multe variante mitul insotirii dintre un lup supranatural si o printesa, insotitoare care ar fi dat nastere unui popor. Insa la daci nu avem nici un fel de atestare in acest sens.
O a doua ipoteza ni se ofera: dacii si-ar fi luat numele de la un grup de fugari imigranti veniti din alte regiuni, fie tineri certati cu legea, dand tarcoale ca lupii sau haiducii in jurul satelor si traind din prada. Acest fenomen este atestat in Antichitate si Evul Mediu. Este important sa facem distinctie intre adolescentii care erau pe durata perioadei initiatice, imigrantii si fugarii. Dar tot acesti tineri se comportau ca „lupii”, erau numiti „lupi” sau se bucurau de protectia unui zeu lup.
In timpul probei initiatice acel tanar trebuia sa traiasca un an intreg ca un lup. La numeroasele popoare indo-europene emigrantii si fugarii erau numiti „lupi”, iar in legile hitite se spunea despre un proscris ca „devenise lup”.
In sfarsit, o a treia ipoteza, susceptibila de a explica numele dacilor, scoate in evidenta capacitatea de a se transforma ritual in lup. O asemenea transformare poate fi legata fie de lycantropia propriu-zisa, fenomen foarte raspandit, dar atestat mai ales in zona balcan-carpatica, fie de o imitare rituala a comportamentului si aspectului exterior al lupului. Initierea rituala dupa modelul lupului caracterizeaza indeosebi initierile militare si prin urmare, confreriile secrete de razboinici. Aceste rituri si credinte solidare cu o ideologie razboinica au facut posibila asimilarea fugarilor, a exilatilor. Pentru a supravietui, acesti proscrisi se comportau ca niste bande de tineri razboinici, cu alte cuvinte ca niste veritabili „lupi”.

Initieri militare: transformarea rituala in fiara
Prin studiile lor, Lily Weiser, Otto Hofler, Wikander, Geo Widengren, H. Jeanmaire si George Dumezil, au ajutat la cunoasterea confreriilor militare si a ritualurilor initiatice.
G. Dumezil a demonstrat supravietuirea anumitor initieri militare la celti si la romani, iar H. Jeanmaire a gasit urmele ritualurilor initiatice la lacedomonieni. Se pare deci ca indo-europenii impartaseau un sistem comun de credinte si ritualurile proprii tinerilor razboinici.
Astfel pentru a deveni un razboinic redutabil se asimila magic comportamentul fiarei in special cel al lupului dupa care se imbraca ritual pielea lupului fie pentru a impartasi felul de a fi al unui carnasier, fie pentru a semnifica preschimbarea in „lup”.
La vechii germani, razboinicii-fiara erau cunoscuti sub numele de bersekir, razboinicii in blana de urs sau ulfhednar „oameni in piele de lup”.
Atat timp cat razboinicul era imbracat in pielea animalului el nu mai era om, devenea carnasierul insusi cu toate caracteristicile acestuia, pierzand legatura cu omenirea. Astfel ei jefuiau, terorizau si chiar devorau oameni. Cel mai bun exemplu in devorare il avem de la societatile africane „leoparzii”. Existenta confreriilor de tineri razboinici sau a magicienilor imbracati sau nu in piei de lup, dar comportandu-se ca niste carnasiere, explica raspandirea credintelor in lycantropie.

Maciuca si stindardul
Maciuca si stindardul a fost un semn specific al confreriilor militare. Maciuca reprezenta arma cu care era ucis boul intr-o ceremonie. Astfel a devenit simbolul „razboinicilor fiare” iranieni, arma razboinicului arhaic. Maciuca este prezenta si la taranul roman de-a lungul intregului Ev Mediu pana in timpurile moderne, fiind prezenta si astazi in „jocurile tinerilor”, calusarii.
O alta analogie intre iranieni si daci este stindardul. Pe stindardul persan era emblema unui lup. Stindardul din nord vestul Iranului si din Armenia infatiseaza un dragon, iar o pictura din Turkestan infatiseaza un stindard reprezentand un lup sau un dragon cu cap de lup. Or, se stie ca stindardul dacilor era un dragon cu cap de lup. Dragonul figura si pe stindardele germane. In mitologia si ritualurile germanilor un loc aparte il ocupa lupul, de unde putem concluziona ca exista o stransa legatura intre iranieni, traci si germani.
Insa prezenta lupului este semnalata si pe alte stindarde cum sunt la turco-tatari sau la Tu-kiu.

Dacii-confrerie razboinica
Revenind la daci, pare destul de probabil ca numele lor etnic deriva de la epitetul ritual al unei confrerii razboinice. Putem reprezenta lucrurile in doua feluri: fie datorita eroismului si ferocitatii tineretului razboinic al unui trib epitetul ritual -„lupii”- a devenit numele intregului trib; fie ca epitetul ritual al unui grup de tineri imigranti victoriosi a fost acceptat de aborigenii invinsi si supusi. In acest ultim caz putem spune ca acesti cuceritori au devenit aristocratia militara si clasa dominanta. In primul caz porecla unui trib mic s-a extins asupra triburilor inconjuratoare pe masura ce se cristalizau organizatii politice mai largi, iar in al doilea caz simbioza dintre imigrantii victoriosi si aborigenii supusi, proces mai mult sau mai putin indelungat, s-a terminat fatal prin asimilarea celor dintai.
Dacii erau siguri de raportul intre lup si razboi, dovada simbolismul stindardului lor. Numele de daci utilizat de latini se impune in timpul lui Burebista si Decebal, cand unitatea si organizarea politica a tarii erau la apogeu, armata daca putand mobiliza 200000 de oameni in caz de razboi. In momentul expansiunii maxime a regatului a triumfat epitetul razboinic. Era triumful „tinerilor lupi”. Iulius Caesar intelesese acest pericol si se pregatea sa atace „lupii” de la Dunare, cand a fost asasinat.

Scenarii mitico-rituale ale lupului
Urme ale lupului au fost gasite inca din perioada neolitica: statuete de caini-lupi cat si figurine destul de rudimentare reprezentand dansatori cu masca de lup. Ultimele obiecte ar putea indica rituri initiatice razboinice sau ceremonii sezoniere in care tinerii isi puneau masti de lup. Si astazi se port masti de lup, urs sau capra in perioada dintre Craciun si Boboteaza insa acestea nu fac parte din orizontul religios abordat.
Sursa primara a tuturor acestor creatii se afla in universul religios al vanatorului primitiv, un univers dominat de solidaritatea mitica vanator si vanat. Un aspect important este ritualul initiatic si mitul carora le serveste drept justificare un Animal primordial care ucidea oamenii pentru a-i transforma in carnasieri. Animalul a fost doborat in final, iar acest eveniment este actualizat in ceremoniile de initiere. Asemenea rituale sunt atestate la culturile africane de vanatori, insa se intalneste si in alte parti.
Exemple ale riturilor initiatice este la populatia Kwakiutl, care ajungeau pana la devorare oamenilor, si la tanarul berskir germanul stapanit de Wut (turbare).
Razboinicul este vanatorul prin excelenta avand ca model comportamentul carnasierului. Acesta este razboinic-fiara din nastere ori devine prin transformare rituala carnasier.
Astfel felul carnasierelor se impartaseste: 1. prin descendenta dintr-un Animal mitic; 2. prin imbracarea rituala a unei piei de fiara ce duce la transformarea in acel animal; 3. prin experienta initierii militare.

Carnasieri, vanatori si razboinici
Elementul de unitate al credintelor despre lycantropie si varcolaci este constituit de experienta magico-religioasa a solidaritatii mistice cu lupul oricare ar fi mijlocul utilizat pentru a o obtine. Insa toate au un mit de origine, un eveniment primordial. Astfel reuseste sa se transforme in lup cel care iese din el insusi si din timpul prezent devenind contemporanul evenimentului mitic.
Marea vanatoare, ca si initierea sau razboiul sunt activitati urmarind modele mistice: in illo tempore; un carnasier supranatural le-a efectuat pentru prima data. In consecinta a devenit un vanator renumit, razboinic redutabil, un cuceritor in masura in care reactualizeaza mitul, evenimentul primordial.
Din aceste momente istorice diferite si expresii culturale independente iese la iveala o analogie structurala intre urmarirea colectiva a vanatului, razboi, invadarea unui teritoriu de catre un grup al imigrantilor si comportamentul fugarilor si al celor „din afara legii”. Toti cei care efectueaza aceste operatii se comporta ca niste lupi, fiind pe cale sa se intemeieze o lume, si sperand sa inceapa o existenta paradigmatica, se vor elibera de slabiciunea, neputinta sau nenorocul conditiei umane.
In sud-estul Europei, numele dacilor trebuie sa fie printre niste relicve mutilate, fragmente mitologice si anumite urme de ritualuri initiatice descoperite. Astfel in Iugoslavia, Sfantul Sava si Teodor, si in Romania, Sfantul Petru sunt considerati patronii lupilor.
In incheiere vom spune despre ceea ce s-ar numi dimensiunea mitica a dacilor. Singurul popor care a reusit sa-i invinga definitiv, care le-a impus limba si care le-a colonizat tara a fost poporul roman. Mitul poporului roman s-a constituit in jurul lui Romulus si Remus, copiii zeului-lup Marte, alaptati si crescuti de lupoaica de pe Capitoliu. Rezultatul acestei cuceriri si asimilari a fost nasterea poporul roman.
In perspectiva mitologica a istoriei, s-ar putea spune ca acest popor s-a nascut sub numele Lupului, adica predestinat razboaielor, invaziilor si emigrarilor. Lupul a aparut pentru a treia oara in orizontul mitic al istoriei daco-romanilor si descendentilor lor in urma invaziei lui Ginghis-Han, in urma carora se intemeiaza principatele romane. Or, mitul genealogic al ginhis-hanizilor proclama ca stramosul lor era un Lup cenusiu care a coborat din cer si s-a unit cu o caprioara.

Bibliografie: Mircea Eliade -; „De la Zalmoxe la Ghinghis-Han”, cap.1-„Dacii si lupii”